Ecou...

Mi-e dor de tine ca de aerul tăcut,

Ce-n pieptu gol se zbate neștiut,

Unde e lumina dintr-un tunel nesfârșit?

Mă-nghite bezna care-n mine s-a pornit...

Dragostea noastră - o vibrație rară,

S-a transformat într-un strigăt mut și gol

Personaje într-o lume de ceară,

Când mă atingi se înclină Universul, 

Când pleci, mă-nghite golul, îmi strică mersul...

Ai fost lumină crudă, caldă, vie

Dar sunt din nou în umbre, goală pe hârtie

Te port în mine ca pe un cântec întrerupt,

Pierdută în labirintul meu de frici, tu decis doar să fugi...

Suntem un carusel de tot și nimic,

Zburăm, ne prăbușim și navigăm iar

Un dans de foc și ceață ca un jurământ

Se prăbușesc toate în lipsa oricărui cuvânt...

Ecoul unei amintiri străine

Am fost și noi ca oricine dar,

Eu încă-ți simt vibrația în piele,

Și nopți sunt multe cu dureri rebele...

Ne-am găsit în întuneric și ne-am pierdut în același loc,

Doru' ăsta nu e blând, e animal sălbatic ce-mi zgârie pieptu cu foc,

Eu încă râd în mijlocul furtunii și cred în contopiri

Oricât de lipsit de sens ar fi acest "tot"

M-am pierdut în tine cu atâta sete

Și deși doare, mă las să cad în gol...

O ultimă dată nu e niciodată...

Mă râcâie și mă cutremur din temelie

Emoțiile ținute în frâu mă copleșesc

Rămâne întrebarea în aer: îți va fi vreodată de ajuns pion nebun?

De câte ori vei arde și vei reface scrum?

Vocea pe fundal, încerc să mă calmez

Drama nu capătă proporții dacă eu n-o alimentez

Ard de nerăbdare și nu pot să maschez

Un singur om, o singură inimă

Voi scrie despre tine o viață întreagă se pare

Ca de fiecare dată, atâtea spaime și neliniști doar cu o atingere le liniștești

Atât de multe voiam să le cunosc

Dacă nu sunt alături de tine, nici măcar nu le prețuiesc

Învață-mă despre toate, te pot asculta oricât

Fă-mi unpic de loc atâta măcar cât să mă adun.

Ce ești tu omule de mereu mă răscolești?

Îmi spui că sunt la fel și că nu m-am schimbat deloc

Eu nu simt asta...

Mă simt bătrână și obosită așteptând...semne și răspunsuri ce nu mai vin

Mi-e dor de neștiință și de dulceața zorilor

Adevărul a rămas în ceață ca atunci când universul nostru părea infinit...

Oricât te-aș ocoli, oricât mă arunc din calea ta, tot n-ajung la sfârșit...

Ușa a stat deschisă, tu ai rămas tot indecis...

Poate că nu mai știu unde mă îndrept și în ciuda vremii ce te condamnă

Rămân sperând la un soare, în ploaia unui dor

Tratamentul meu rămâne zâmbetul tău

Și nu există dor mai mare și gol mai sfâșietor ca atunci când nu te aud...

Și dacă dragostea dispare, a mea de ce încă suspină?

Poate că nu am fost niciodată ce îți trebuia.. mi-am frânt inima și am creat doar dependență... dar cum să opresc asta? De cât timp mai are nevoie timpul? Toamna e iar aici, mai încerc încă o dată să nu mă scufund cu tot cu inima mea toantă...

Mai multe gânduri...

Întrebări, schimbări, decizii
Parcă nu fac decât să rătăcesc
Dispar și nu mă regăsesc.

Atâtea clipe și momente prinse-n ceață

Mă îndrept grăbită spre mare
Îmi dau silința, sperând să liniștesc
Dar mare mi-este frământarea
Dulce mângâiere, azi nu mai te găsesc.

Eu nu sunt cer albastru, senin, strălucitor
Sunt mai degrabă furtună și nori rătăcitori
Mă fulgeră din suflet, ochii mei nu-s mângâietori
Mă risipesc în zile, mă adun în nopți cu lună nouă
Și trag speranțe multe, să nu fiu și eu, un antierou.

În viața mea, rămân parcă prea multe
Dorințe neîmplinite, înflăcărări potolite
Mă ascund, captivă într-o tăcere adâncă
Cu grijă să nu răscolesc dar parcă vreau mai mult.

Trăiesc într-o altă lume, pe un țărm străin
Și cum mă-ndepărtez, sunt chemată înapoi
Și vin alene, așa îmi este firea
Realitatea te inspiră dar drama te trăiește
De fapt, lucrurile nu se potrivesc și sensu nu-i
O ducem prost și-o ardem triști
Minciuni și multă fățărnicie
Popor contemplativ și fără acțiune
Așteaptă minuni, visează la ani buni
Te apucă și plânsu, din moși în străbuni!

Niște gânduri...

Spunea cineva că cel care privește în interior se trezește. Poate că e adevărat.

Onestitatea față de noi înșine este ceea ce ne ajută să dăm sens vieții noastre, cu toate nuanțele și complexitatea ei. Nu poți evolua până nu-ți accepți defectele, apucăturile, ieșirile. Puțini oameni au viata pe care au plănuit-o, iar asta te duce pe un drum plin de dezamăgiri și dureri. E musai să te împaci cu faptul că nu poți controla lucrurile.

Să fii cinstit față de tine e mai important decât să duci o viață plină de negare și abuz emoțional. Tot ce a fost clădit pe minciuni și neadevăruri se va desprinde de tine. Este un proces în care trebuie să ai răbdare și să înveți ce ai de învățat, să accepți schimbarea.

Impactul poveștilor și comportamentelor asupra noastră și a celor din jur e uriaș. Când apar demonii, ei trebuie confruntați și puși la punct. Fiecare are demonii săi, iar acest lucru ne arată că nu suntem așa de diferiți. Ca multe alte situații din viața noastră, singura cale de ieșire este să treci prin.

Ciudat lucru dar majoritatea lucrurilor care merită să fie făcute sunt dificile, anevoioase.

Oamenii vor să fie înțeleși și de multe ori, chiar să înțeleagă, dar pentru majoritatea dintre noi, cea mai mare problemă este că nu știm care este problema noastră. Ce ne doare, ce nu merge, ce ne sâcâie. E atât de multă negare. Deși unele lucruri ne aduc nefericire continuăm să le repetăm, continuăm să facem aceleași greșeli care ne aduc durere.

Mă întreb cum devii orientat spre esență? De cate lecții ai nevoie și de cât timp?

Am impresia că foarte multe dintre comportamentele noastre distructive, găsesc un loc lăsat liber în creierul nostru și inconștient umpli un alt gol lăsat de altceva, faci loc unor vicii, dependențe, dezechilibre. Și totuși, să-ți asumi responsabilitatea pentru situațiile dificile pe care le trăiești, să admiți unde greșești și să încerci să-ți îndrepți atitudinea față de lucruri, e singura cale de a merge spre o viață mai bună. 

Toate grijile și temerile sunt niște hoți care ne fură timpul. Orice situație poate fi o ocazie de a învăța unii de la alții, uneori chiar un dar de creștere.

Fericirea se găsește în ritualurile zilnice și în poveștile ascunse ale fiecărui lucru. Viața merită trăită și celebrată, fără iluzia perfecțiunii. 

Oceanul meu

Crăpături pretutindeni
Eu nu mă învăț minte
Totul e incomod parcă
Te pândește răceala cuminte.

Schimb de priviri
Suntem în lumea noastră
Nouă nu ne pasă
Doar stăm și privim.

Lumea e mereu preocupată
Altceva nu știe ce sa facă
Dar noi ne avem aproape
Mai ales când suntem departe...

Liniștea se destramă destul de ușor
A venit de nicăieri și nimic devine
Într-o zi o să-mi duci dorul
Și totuși nimeni nu va ști.

Tu, morocănos și rece
Te sărut și îți va trece
Lasă-ți inima să dezlege
Ce mintea nu prea înțelege...

Este toamnă iar umbră călătoare
Împrăștii iarăși dragoste, cunoaștere
Același tu, pretutindeni creezi magie
Și faci artă și-n lume dar mai ales în mine
Printre imagini și cuvinte, zboară cuminte
Sensuri, simțământe și doruri nestinse
Prind forme înșelătoare
Foamea mă cuprinde...

Nu lăsa tăcerea să ne adoarmă
Respiră adânc și vorbește cu mine
Spui că îmi dorești din suflet doar bine
Dar cum sunt eu când tu nu ești cu mine?

Poate că te-ai săturat și nu mai crezi
Poate momentele grele te apasă prea des
Sau au fost prea multe pe care nu le-ai înțeles
Dă-mi voie să mă aproprii, știu că nu ai șters
Dragostea această torță arzătoare
Uneori e prea mult pentru o ființă muritoare
Iubire, sensibilitate și frumusețe
Știi, tu toate mereu mi le inspiri...

Această foame de a avea mai mult
Nu ne odihnim și nu ne bucurăm destul
Dar gura ta mereu mă va convinge
Oceanul meu, tu cuprinzi totul
Știi doar: eu sunt gata să mă arunc!

Toamna...

 

Septembrie e cu ecou în mine

Spaime si arome
Metamorfoze și dileme
Șoarec mic pe unde te mai ascunzi?

Natura se scutură de ce nu îi mai folosește
Frunze le reînnoiește și totul repornește
Noi de ce nu putem șterge totul?
Înviem clipe uitate de alții demult...

Vreme trecătoare și oameni trecători
Alegeri diverse ce alții nu le vor înțelege
Schimbi ceva, perturbi altceva
Vrem doar să părem mai buni în fața altora
Râvnim după fericire dar terfelim totul cu ușurință
Vrem iubire dar devenim repede nemulțumiți
Rațiunea adesea nu folosește la nimic.

O liniște rece, de netulburat, profund amară
Punea stăpânire pe ea dar n-o împiedica
Simțea cum se îndepărta, nici că îi mai păsa.

Fiecare cu amăgirea sa.
Nu se mai vedea în niciun fel, trăia intuitiv
Pitită undeva, cândva, cu cineva.

Cât de rece se simte totul
Și imperceptibilul praf peste toate s-a pus
A venit de nicăieri și nimic devine
Va dormi mai bine mâine
Zâmbește mai fals azi.

Fragmente de frumusețe dar eu mă pierd-n mine
Teribila bestie ce nimeni n-o înțelege
Eu mereu o îmbrățișez strâns
Nu pot lua înapoi ce am spus sau am făcut
Dar pot fi pentru tine cea în care te ascunzi.

Once upon a time, I was young & true...

Înțelepciunea inimii...

De cele mai multe ori, pentru noi, realitatea nu este ceea ce este ci ceea ce am decis noi că este. Comportamentul unei persoane adesea nu arată decât ceea ce observatorul își imaginează că vede. Cumva oamenii nu mai văd ceea ce au în față, ci ceea ce au fost antrenați să vadă.

Începem prin a trage concluziile după care încercăm să le demonstrăm. Ceea ce e destul de absurd. Suntem prea adormiți ca să ne dăm seama cât rău ne facem singuri. De regulă, oamenii nu-și dau seama cât de norocoși sunt până când situația lor nu se înrăutățește și mai tare.

După cum spunea un mare înțelept: nu există bucurie mai mare decât să nu ai niciun motiv de tristețe; nu există bucurie mai mare decât să te bucuri de ceea ce ai. Numai cei mulțumiți sunt cu adevărat liberi.

Orice relație înseamnă o interacțiune. Orice interacțiune conduce la o mai bună cunoaștere de sine. Relațiile cu cei apropriați ne pot ajuta să ne eliberăm din condiționare, permițându-ne să vedem cum și unde suntem blocați, ce avem nevindecat în noi, ce socoteli nu ne-am încheiat cu trecutul. Relațiile ne confruntă cu lucruri din noi înșine pe care nu le putem suporta. Când trăim singuri, de multe ori nu suntem conștienți de tiparele noastre, pentru că trăim în ele. Dificultățile din intimitate ne arată la ce trebuie să lucrăm ca să intrăm într-o relație mai profundă cu noi înșine și cu ceilalți. Să ardem vechile tipare de eschivare și negare, pentru a avea relații mai armonioase.

Majoritatea defectelor pe care le vedem la alții și le reproșăm cu înverșunare, ne aparțin de fapt nouă dar nu suntem conștienți ori nu le-am acceptat încă. Indiferent de ocazie, durerea servește exclusiv egoului. Ego-ul e mereu fragil și ușor de rănit. Când toate lucrurile sunt în armonie, nimeni nu-și mai amintește de ego. Iubește-i și acceptă-i pe ceilalți așa cum sunt. Cele mai mari obstacole în relații sunt de fapt poveștile noastre despre cum credem că ar trebui să fie totul, poveștile pe care le fabricăm despre noi, despre ce se va întâmpla, etc. Fără conștientizare și o comunicare deschisă, sinceră și asumare, n-avem nicio șansă să ne înțelegem. E nevoie de calm și seninătate. Răbdare. Luciditate. 

Indiferent ce apare, putem învăța să acceptăm acel lucru și să îl lăsăm să fie așa cum este. Să ne permitem să ne simțim inima și să ne împrietenim cu ceea ce există.

Iubirea adevărată eliberează, nu înlănțuie...

Această experiență a conștientizării fără opinii, fără judecăți critici și fără așteptări, te face să te simți liber și bucuros la fel ca un copil care observă și admiră minunile vieții. Din ”puritatea inimii” se vede cel mai bine.

Atunci când începi să apreciezi frumusețea din jurul tău, din ce în ce mai multe lucruri frumoase îți ies în cale. Cred că cheia fericirii constă în deschidere, flexibilitate și mai ales, renunțarea la așteptări...

Bogăția seninătății plină de detașare...

El...

Se uita la el și i se păru că era foarte stăpân pe sine și cumva indiferent la tot și la toate, cu excepția propriilor dorințe. Făcea ceea ce vroia să facă și puțin îi păsa de restul. Poate că asta era.

Privirea lui se oprise asupra ei dar nu putu să citească nimic în ea. Îi stârni curiozitatea chipul lui calm, stăpânea parcă viața, timpul, lumea. E ceva aparte și straniu în modul cum se comportă, ceva foarte masculin și o hotărâre de nezdruncinat. Lângă el se simțea mai vie ca niciodată. Iar asta îl face să se deosebească complet de restul. Parcă totu-i vine natural, spune mereu ce trebuie să spună, face ce are nevoie să facă, mereu neobosit și entuziast. Ea își dorea mereu mai mult...timp cu el. Intensitate de fiecare dată. Sub privirea lui, ea era în afara spațiului, în afara timpului. Trecut, prezent, viitor, se topeau toate. O privea și ei i se făcea cald și bine sub privirea lui. El îi smulgea toate măștile, gesturile, cuvintele, zâmbetele. O golea cumva de toate și știa că-n toți e același vid, aceeași impostură. Ea ar fi vrut să încerce dar...

Îl place dar știe că omu ăsta e tare complex și are drumul lui, încăpățânările lui iar dorințele lor nu coincid decât rareori și atunci e ca un accident cosmic. A lăsat în urmă multe anotimpuri. Întuneric sau lumină...fie ce-o fi. Poate că așa e cel mai bine, habar n-are. Oricum prezentul e mai important și merită celebrat așa cum se cuvine.

Auzise undeva că atunci când iubești un bărbat, fie te enervează îngrozitor, fie te poartă în al nouălea cer. Când erau împreună se înțelegeau de minune. Imediat ce el pleca, devenea altcineva. Acel nemuritor și rece care n-are nevoie de nimeni și de nimic și pe care ea-l enervează. Reapăreau spinii.

Ei parcă mintea îi juca feste în ultimul timp și pur și simplu, nu mai avea nici răbdare nici înțelegere pentru el. Nu-l mai asculta și-l lăsa să se îndepărteze. Pentru că oricum tot ce avea erau incertitudini și clipe suspendate. Simțea frig în inimă. Hello darkness, my old friend.

Și clipa de față avea să se ofilească la fel ca celelalte, se vor pierde fiecare printre amintiri prăfuite și nici nu va mai conta. Stupid. El apărea și dispărea după cum îi tuna. Nicicând sau totdeauna? Chiar și gândurile mor, cuvintele dispar. Sau poate nu îi păsa suficient. Nimeni nu este așa cum credem noi, nu-i așa?

Zâmbete, flecăreli tandre și înțelegere simplă între oameni. Unde dispar lucrurile bune și cine le înghite lacom? Cine le aruncă în uitare și indiferență și după ce criterii?

Ea avea mereu curiozități și dorințe de astâmpărat. Sau poate că pur și simplu nu era una de-a lor, poate că de aia se simțea străină, adormită...

Ea privește cu curiozitate totul. Copacii, păsările, culorile cerului, animalele, marea, soarele, aromele, senzațiile, formele din jur, transformările, lumea întreagă. Năzuințele ei, neliniștile ei îndărătnice, dulceața unor clipe, mirajul altora. Câte îi stârnesc interesul chiar dacă totul e temporar și totul se stinge. Trebuie pur și simplu să simtă că trăiește,  să simtă că lumea e mai mult decât o perindare de imagini fugitive. Mai mult decât trebuie. Să simtă focul ăla lăuntric. Sau poate că ea nu înțelege așa cum trebuie viața. Habar n-are. Căutarea libertății și diversității e sursa fericirii ei.

Încercăm să umplem cumva fiecare clipă a vieții noastre până când nu e prea târziu. Ce ne mai dăm peste cap tot timpul chiar și atunci când avem tot ce ne dorim, chiar sub nasul nostru. Poate că așa e natura umană. Sau poate că nu știm de fapt ce să facem cu noi înșine.

Oamenii se lasă roși de ambiție, roși de ură, de silă sau de ciudă, devin ființe slabe și trădătoare, e ușor să aluneci și să te folosești de scuze, ea îi observă și știe că nu vrea să fie așa. Poate că nu privește corect. Dar ea vrea să-și răspândească lumina interioară și să pună capul liniștită pe pernă.  Fiecare își construiește viața după cum crede, simte. Jocul de-a existența.

Cum ar fi să ne putem închide într-un univers care chiar ne place? Ce înseamnă un om printre atâția oameni? Ce are de fapt importanță? Pentru fiecare, e altul răspunsul. Și totuși, care lucru merită o viață? Orice și-ar dori oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuți.

It may not be easy to see
Because every time I open up, it hurts...
But I’m ready
I need to believe...

Umbrele inimii...

Aveam sentimentul că ție îți pot spune orice. Mă făceai să ies din cochilie. Chiar și când mă respingeai, simțeam că îmi ești alături. Ciudat lucru dar erai cum aveam nevoie să fii.
Ce s-a întâmplat cu noi?

Ce am respins pătimas, am ajuns să iubesc cu îndârjire...
Nu, nu mai pot descrie. Adesea, nici nu-mi mai permit să simt...Dacă aș simți prea mult..m-aș prăbuși. Lasă-mi inima..pustie. Cuvintele nu mai înseamnă nimic, libertatea nu mai e pură.

De unde îmi vin toate aceste furtuni ale sufletului? Și de ce nu pleci din mine, de ce nu încetează toate să existe? Ce mai contează? Tot ce vreau e liniște, pace, armonie.

Știu că încăpățânarea asta bolnăvicioasă a mea mă trage în jos rău de tot. Știu că-mi împovărez sufletul inutil când nu mă pot desprinde de trecut. E greșit dar continui s-o fac. Îmi mutilez sufletul așteptând...nimic. Evit și tot în același punct ajung.

Știu că mă înfrânez să simt și rabd în loc să-mi dau frâu liber..fiind fericită..cumva. Cu alternative...

Nu îi las nici pe alții să-mi vindece rănile, să mă aline căci nu mai am puterea să cred..nu mai am încredere. Mă înstrăinez, mă detașez rapid. Știu, e stupid chiar și după atâta timp. Nimic nu va mai fi la fel.

O lume de bestii...fără rădăcini. Suntem toți o apă și un pămănt. În ce să mai cred ? Când totul se contrazice, se spulberă, se face scrum și se consumă. Cad măști întruna și tot felul de arătări mi se perindă prin fața ochilor. Fiecare are impresia că el e altfel, eu nu aia, eu nu aialaltă. Culmea, fiecare cu așteptările și dreptatea lui.

De aia, de multe ori mă simt mai bine când evit oamenii. Ei vorbesc mult și se entuziasmează de niște lucruri care nu mă interesează deloc. E obositor să le ascult pălăvrăgeală neinteresantă. Nu știu să tacă, să observe, să respecte. Și ce preocupări au..te doare capul. Se consumă pentru te miri ce fleacuri.

E prea multă răceală în lumea asta. Normal ca devii precaut, prevazator si suspicios. Dacă oamenii ar putea comunica sincer între ei, totul ar fi mai ușor. Dar doar se ascund și se prefac...

Și eu ma pierd uneori în decor. Pun armură sub piele. Nu vreau să fiu așa, nu vreau să mă consum, să mă mai enervez inutil. Sa ma lupt cu mentalitati. Fiecare sa faca ce stie mai bine. Clădesc vise, iluzii pe un nisip mișcător. Mi-ar putea fi mai usor dar.. Iubesc ce e greu de iubit și caut in continuare frumosul în lume. Oriunde. Ma enerveaza ca eu nu am parte de atata intelegere cata ofer. N-au viziune de ansamblu, deschidere. Nu-i ca ei, e gresit! Uneori dansez pe marginea prăpastiei doar pentru ca imi place la nebunie sa ma simt cat mai vie, cat mai reala. Poate sunt imatură, adesea dură sau haotică. Sunt în multe feluri. Și este ceea ce este.

Am luptat. M-am luat după ce am văzut, după ce am crezut. M-am străduit din răsputeri să uit. Și totuși..nimic.

M-am străduit să vreau, am tot încercat..pas cu pas. Dar niciodată n-am mai avut senzatia aia: omu potrivit, momentul potrivit. Sa te reflectezi in celalalt. Sa iti aprinda imaginatia nu doar in prima luna. Niciodată n-a durat prea mult timp magia. Făceau parcă totul greșit si se indepartau de sufletul meu. Sau poate sunt eu prea grea...

Când m-a cuprins întunericul și mi-a mutilat sufletul? Sunt plină de crestături și cioburi, tăișuri în suflet. Parcă nimeni nu poate să mă lecuiască, doar se agață de mine și speră. Să mă schimbe, să mă repare. Să-mi demonstreze chestii. Lor le e ușor să-mi spună că exagerez, nu sunt în pielea mea ca să simtă cum e... N-ar trebui să fie așa, nu-i ok, o știu.

Și totuși...Mă bântuie, fir-ar să fie.

Îmi spun iar : nu fi fraieră. Simte. Asumă-ți. După care mergi mai departe. Cât poate fi de greu?

Imperfecțiuni...

Nu poți să-ți testezi convingerile decât atunci când treci prin probe de foc...
Nu, trecutul nu se uită: doar că se retrage pe cărări ascunse ale minții, de unde nu poate incomoda, de unde nu poate vicia prezentul. E ca un drum cunoscut pe care nu-l uiți odată parcurs dar alegi să-l ocolesti.

Cu fiecare alegere, chiar si cu cea a neimplicării, e necesar să închidem usa, lăsând loc mai multor posibilități privind viitorul. Nu cred că există sfat mai înțelept decât ceea ce îți dictează propria inimă să faci. Când urmezi instrucțiunile pătimase ale inimii tale, când urmezi nu calea cea usoară, nici pe cea egoistă, ci calea aceea despre care ai stiut de la bun început că este cea corectă, atunci nu poți face decât alegerea cea mai potrivită.
Dragostea e ca și desenul: trebuie să înaintezi sau să dai înapoi. Nu poți rămâne în același loc.

Oare ăsta e secretul: să aluneci pe deasupra lucrurilor cu veselie?

Cum să nu-i admire pe oamenii curajoși?! Să-ți iei pur și simplu zborul de acolo de unde nu-ți mai găsești locul, să-ți iei lumea-n cap, să ai acel curaj măreț care să te ajute să iei totul de la început, să uiți trecutul, să-l tratezi ca pe un timp care nu există, nu are scheletul uitat în propriul tău trup, să te lepezi de bagaje inutile, la fel ca un salt în gol.

Ceea ce-și dorea, mai mult decât orice, era să fie singură, fără planurile sau așteptările nimănui, neîmpovărată și ne-legată de nimeni. Deși îi este dor și focurile din sufletul ei nu sunt așa ușor de stins...știe că oamenii își creează reciproc miraje și iluzii și asta duce mereu la un ocean de neînțelegeri. Nu, nu mai vrea. E mai bine așa.

Știe că întâmplările cosmice nu sunt pe înțelesul tuturor...

A învățat că pentru a percepe lumea, e nevoie să pășești în afara lumii. E nevoie de acea independență în gândire, de scepticitate. De fapt, i se pare că adevărul te separă nu te eliberează. Convențiile societății ascund adevărul și țin mintea încețoșată, ca să nu mai știi ce e real și ce nu. Hilar e că tocmai iluziile fac viața suportabilă.

Uneori e confuză, absorbită de noutate sau de te miri ce lucruri. Are tendința asta stupidă de a complica lucrurile, tocmai de aceea nu acuză oamenii care pleacă. Câți ar putea să suporte adevărurile pe care ea le spune, în totală neglijență față de politețe? Nu credea că putea fi ceva rău în a spune adevărul dar nu mai e sigură de nimic. Vede când e stigmatizată din această pricină. De obicei, părinții își învață copiii: Să spui adevărul! Și apoi, tot ei: De ce ai vorbit așa? Nu trebuia să spui cutare lucru! Normal că totul i se pare derutant...

Lucrurile se estompează, e greu să le dai de capăt. A-ți face loc în lume nu-i la îndemâna oricui. Încearcă să trăiască cu bucurie și să-i învețe și pe alții să se bucure dar și asta devine greu. Nu ai vrea să dezamăgești pe nimeni dar..tot o faci.

Oamenii caută să-și umple golurile în spațiul virtual dar ei văd doar ce vor să vadă. Asta o întristează dar nu încearcă deloc să-i forțeze să vadă altceva. Oamenii nu te suportă oricum, așa că faci compromisuri. Oricum tot ce faci diferit e considerat ciudat, e alegerea ei să privească diferit.

Realizează absurdul realității cotidiene...

Oamenii nu-și dau seama de multe lucruri. Se tem atât de mult! Și sunt mereu ocupați..cu lucrurile lor mărunte și nesemnificative, găsind tot felul de scuze și motivații pentru comportamentul lor. Și se supără mereu pentru lucruri care de fapt nu contează. Ce prostie.

Lucrurile se schimbă mereu, dar noi nu observăm asta decât din când în când. Observăm abia atunci când nu se mai poate altfel, când suntem asediați de schimbare.

Ar fi frumos să existe continuitate...

Azi e altceva. Un nou început. Încotro să se îndrepte? În ce să creadă? Închide ochii și inspiră adânc.

Alungare...

Câteodată, am senzația că port o încărcătură cu dinamită, iar el sigur lucrează la detonări. E așa de enervant..

Sunt momente în care îmi simt mintea sfâșiată în două. 

Momente în care cad pradă unui conflict interior.  Mă rătăcesc în cuvinte și renasc culori pictate adânc în suflet. Și totul e de parcă timpul încremenește iar lucrurile din jur îți pierd culoarea, se pierd într-un fond monoton. Nici nu simt că mai sunt vie. Dar ce bine sunt doar pase și trec...mă reechilibrez și îmi reactivez speranța. Îmi reamintesc să mă uit în jur să observ. Culori, oameni, forme, stiluri, tipare. Și e minunat că pot face asta.

Recunosc, mă oftică faptul că el se simte în largul lui oriunde s-ar afla. Tare aș vrea să capăt ca prin minune acea lejeritate, acea relaxare și adaptabilitate la orice îi iese în cale.

Mi-ar plăcea uneori, să nu mai am suflet. Să nu reușească să mă mai dea ceva sau cineva peste cap. Dar...

Bune sau rele, lucrurile care se întâmplă se cer luate ca atare. Într-un fel sau altul, toți trecem peste...

Ce mă irită e că îți investești încrederea într-un om, devii vulnerabil în fața lui și asta îi dă putere să te rănească. Nu mi se pare corect deloc. Nu poți sta într-o alertă continuă, ridicând întruna ziduri doar pentru că ai avut niște experiențe nefericite sau niște oameni înainte, au avut grijă să-ți spulbere credințe. E nevoie să dai șanse. Într-adevăr atunci când ești atent, controlezi situația...dar pierzi pe alte planuri. Și cât reziști cu garda sus, ținând la distanță tot ce ar putea să te rănească? Nu..asta nu funcționează. E doar fugă și lașitate.

Mă enervează lumea asta băgăcioasă și atât de curioasă. Pe bune, nu e vorba că fac pe misterioasa sau că ascund nu știu ce secrete, dar pur și simplu nu simt nevoia să împărtășesc cu oricine experiențele mele. Așa sunt eu. DE CE trebuie să te superi? Dacă aleg să-mi ascund existența comună de altfel, sub un văl de tăcere, e alegerea mea. De ce insiști?! Pur și simplu nu-mi place să vorbesc despre mine sau de anumite lucruri. Nu am pur și simplu chef să vorbesc despre ele. Ce e atât de greu de acceptat? Încerc un rol de camuflare în societate, nu vreau să atrag atenția cu nimic. Chiar nu înțeleg de ce nu sunt lăsată în pace din moment ce eu nu deranjez pe nimeni cu nimic, nu mă interesează viața altora. Lumea vorbește mult...și prost. Și speculează maxim atunci cînd nu primesc răspunsuri. Ok vorbiți și credeți fix ce vreți dar nu mai insistați pe lângă mine, vedeți-vă de treabă.

Sau veșnica întrebare ”De ce ...?”..pentru că sunt om, mai am și perioade în care liniștea mi-e zdruncinată sau mă copleșesc lucruri care nu-mi plac, care mă dor. Și se tot insistă pe subiect...frate ce poți spune..când amintirile se întorc ca să te bântuie și te simți obosit, vlăguit, sau viața ta nu e deloc așa cum ți-ai imaginat și nu-ți dorești decât să fugi? Și nu am chef să mai discut, cu atât mai puțin cu o persoană care nu știe mai nimic despre mine sau nu înțelege...wtf

Curiozitatea asta excesivă mă scoate din minți. E viața mea, trăirile mele, alegerile mele. Tu ce tot vrei?

Oricum pretinzi că nu s-a întâmplat nimic, că ești bine, pentru a supraviețui...

Și reproșurile, șantajele emoționale mă exasperează...în niciun caz nu obții ce vrei. Detest presiunea...de orice fel. Daca simt nevoia să-ți împărtășesc ceva o fac din proprie inițiativă, nu pentru că insiști. Dacă nu..mă bați la cap degeaba. Nu faci decât să mă îndepărtezi.

Poate că ar trebui să ne scriem fiecare câte un manual de întrebuințare...dar chiar și așa cu toate instrucțiunile și vorbind cât se poate de clar, mi s-a întâmplat să fie fail total.

Înveți să citești printre rânduri. Înveți să crezi în oameni ca tine. Înveți să crezi și în bine chiar dacă vezi atâta noroi. Înveți să vezi hotarele dintre noi. Înveți să faci față presiunilor din trecut. Înveți...orice. dacă vrei.

Te extinzi. Te desprinzi. Te descoperi. Te pierzi. Te regăsești. Și de la capăt...

Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Înstrăinare...

Simt uneori așa o atracție irezistibilă către impulsivitate și risc. Simt nevoia adânc în mine...să pășesc în afara cercului și nu știu de ce sau ce mă apucă. Uneori simt că mă joc cu focul și..îmi place. Nu pot sta liniștită. Nebunie.

Recunoaștem lucrurile bune din viață pentru că avem răul cu care să le comparăm. Dar dacă nu am avea parte și de lucruri rele cum le-am recunoaște pe cele bune? E o luptă continuă ca cea dintre rațiune și simțire, lupta continuă dintre bine și rău, lupta neobosită a contrariilor. Atâta timp cât lucrurile stau în balanță și echilibrează situația mai devreme sau mai târziu, e ok.

În unele zile, mă surprind privind ușor ironic, de la distanță, tot ce mă înconjoară. Capăt acea detașare ce mă face să mă raportez diferit la lucruri, să le percep diferit. E ciudată intensitatea și profunzimea asta a lucrurilor. Cum aceleași lucruri care te fac să vibrezi într-o zi, te lasă rece într-o alta. Cum se schimbă și se transformă unele lucruri. Cum aceleași vorbe dar spuse de persoane diferite au alt impact asupra ta. Cum unele cuvinte te ating,  iar altele deloc. Încă mă uimește complexitatea ființei omenești și ciudățenia înlănțuirii unor evenimente și cauzalități. Mi-e imposibil să descifrez până la capăt..undeva îmi prind urechile sau abandonez jocul.

Am descoperit o expresie în latină care îmi place tare mult: mutatis mutandis care se traduce prin a schimba ce este de schimbat. Esența rămâne aceeași indiferent ce formă șlefuită îi dai.

Mă minunez cum ne-au captivat rețelele astea sociale și ce impact au asupra noastră. Nevoia asta absurdă și neobosită de a atrage atenția, de a fi băgați în seamă, oricând, oricum, oriunde. Dependența de social-media, like-uri,  jocuri, iluzii, lucruri prefabricate ce creeaza o imagine distorsionată a realității. Povești și spălare de creiere. Ce păcat că mintea nu are firewall.

A fi mereu cu cineva înseamnă de multe ori să fii mai singur ca niciodată. Suspendarea reflecției, lipsa posibilității de a fi  singur cu gândurile tale, anihilează individualitatea și independența în mișcare și în gândire. Un individ ce nu e capabil să gândească și să acționeze singur e ușor de manipulat și prostit. Și așa se și vrea. Sub pretextul ”nu-mi place să stau singur/ă” se creează un vid de ființă. Ce să faci singur cu propriile gânduri? De ce să-ți pui întrebări și să chestionezi mediul înconjurător? Mai bine trăiești pe pilot automat și gândesc alții pentru tine. E mai comod și mai sigur, nu?! Observ cât de puțini au curajul singurătății, se feresc ca de ciumă, îi sperie ideea să rămână fie și cateva clipe singuri. Nu au nimic de gândit. 

Au senzația că sunt mereu conectați dar realitatea e că sunt absenți cu ochii și mintea în gadgeturi sau în te miri ce alte părți. Ei au nevoie să fie mereu în legătură cu cineva, care să-i și valideze social, să le valideze eventual orice alegere, orice gând. Supuși orbește la influența unui grup de care trebuie să aparțină. Binențeles există un lider de grup, frumos, de gașcă, în stare să dea tonul în tendințe și în ce e cool, în stare să gândească pentru ei și să vorbească pe înțelesul lor. Schimb finit de idei, lipsă de originalitate, implicare, expresii rudimentare. Au nevoie să fie în grupuri cât mai mari, cât mai zgomotoase, unde se urlă tot soiul de lucruri lipsite de esență sau importanță. Orice numai să nu se tacă. Aa și nici să nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții. Ce importanță are asta? Nu se face. Cine are nevoie de clarificări când EU ȘTIU CEL MAI BINE, EU MĂ PRICEP CEL MAI BINE, EU SUNT CEL MAI..etc.

Relațiile se reduc la o superficialitate maximă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. Aceleași gusturi, gesturi, expresii, haine trase la indigo, aceleași excursii, vacanțe, aceleași locuri de vizitat, același gen de distracție, aceeași muzică, aceleași lucruri facil de comunicat. De suprafață. Sindrom de turmă și comportament plastic. Totul prefabricat, anticipat, previzibil. Pf ce rețele de socializare. Aparențe pe care vor să le transmită, lucruri care vor să le creadă ceilalți, poze reușite, cadrul perfect, viața perfectă, bârfă, laude, minciună. Singurătate țipătoare și stridentă. Asta-i tot ce văd.

Deci să ciripim banalități zic. Să nu ne obosim prea tare. Să trăim din reflex și să gândim automat.

Un vârtej de frunze se așterne pe un suflet...

Cel mai mișto e să cunoști un om care vede viața așa cum o vezi și tu. Până într-un punct.

Totul depinde întotdeauna de unghiul din care privești lucrurile. O flexibilitate mai mare în gândire te avantajează, îți lărgește aria de cunoaștere, acceptare, certitudini oricum nu avem. Totul e ambiguu.

Uneori simt că am un ghimpe în mine și nu știu de unde mă lovește senzația asta enervantă. E acolo îl simt. Dar știu că logica sentimentelor e...ilogică. Mi se întâmplă să aflu niște chestii nasoale despre un om, să îl văd cum e și să îl disprețuiesc cumva, să-mi devină chiar nesuferit și totuși...să mi se facă dor de el.

Vraja asta cu care învălui un om e ca un drog. Tot ce îl făcea adorabil și aproape de sufletul tău pare desprins la un moment dat dintr-un alt film. Când vălul ți se ia de pe ochi și îl vezi exact așa cum e, când îi vezi limpede defectele și mediocritățile, ai impresia că ai un alt om în fața ochilor și chiar îți devine indiferent. Chiar dacă orice om are ceva frumos și bun în el (trebuie doar să cauți acel ceva), parcă nu ți se mai pare interesant și nu mai ești curioasă. Trecerea asta de la ceva cald la rece e wow.

Fiecare din noi suntem îngerii și demonii altora. Suferința e inevitabilă, face parte din viață, deși nu ne place și am vrea s-o evităm. Ea ne împinge să mergem mai departe, să ne dezvoltăm.

Nu poți pretinde de la oameni nimic. Adică poți dar nu e bine, tu o să suferi. Așteptările astea pe care ni le facem sunt pline de deziluzii la tot pasul, degeaba tânjești după ce îți pot da alții, nu va fi niciodată așa cum ai visat. De multe ori ești mai nefericit după decât înainte de a-ți dori. 

De fapt, foarte des ne sporim singuri durerea și suferința fiind prea sensibili, reacționând exagerat la lucruri mărunte și luând lucrurile poate prea personal.

Nu știu de ce dar avem obiceiul de a lua prea în serios lucruri neînsemnate și le exagerăm cumva importanța dar rămânem de multe ori indiferenți la lucrurile cu adevărat importante. Deși e subiectiv ce e important pentru fiecare individ, pentru oricine există lucruri care au efecte profunde asupra vieții noastre și implicații adânci. Cred că depind foarte mult lucrurile de modul cum reacționăm la situația dată. Orice depinde de viziune.

Răspunde cu zâmbete și pace în dueluri setate de orgolii, repune inima înapoi în funcțiune și manifestă înțelegere și compasiune. Totul este mai mult decât pare.

Suntem pulbere de stele poate de aceea uneori oamenii par să se dizolve în fundal...

Toamna asta aș picta tăceri...

Habar nu avem de unde am venit

Habar nu avem încotro mergem

Proiectați în viață ca niște crengi în apa ce curge la vale

Prinși în curent și descoperind pe drum...

Zilele se îngrămădesc și ele ca frunzele în vârtej

Noi sperăm mereu la zile liniștite

Dar avem în schimb curcubeu de trăiri...

Și te-ai dus, dulce fantezie...

Ieri...citeam și mă citeam. Rândurile păreau scrise de mine, desprinse din ce mi s-a întâmplat și ce simt. Când citești despre ce simți, când descoperi scrise trăirile care te încearcă, emoțiile, se mișcă ceva în tine. Nu obosesc să mă caut în adâncuri, să mă pierd în profunzime...

Mi-e dor de tine. Ritmul meu parcă e în valuri. Simt pustiul adânc în mine. Al meu corp se obișnuise cu căldura ta și acum e debusolat că nu te mai găsește. Vreau să îi spun timpului să mai stea. Să topească distanța sau să se piardă în zare. Să dispară tot. M-am rugat și altădată să ne dea timp și răbdare. Sincronizare. Nu a fost să fie. 

Mă sprijin pe o rază a soarelui...

Ridicare a privirii. Conexiune. O mică emoție, un fior mă cuprinde. Mă încrunt a confuzie. Vorbele îmi stau pe limbă aproape să iasă. Mă pierd în tine. Atracția mea e puternică, e dintr-o altă lume. Nu mă pot îndepărta. Este atât de frumos ce văd în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Un ochi de apă limpede în care se joacă lumina. Ascund atâtea mistere, aș avea atâtea să-ți spun. Cuvintelor le-ar lua prea mult ca să-ți transmită ce trebuie și să te întrebe ce mă mistuie... Nu o fac. Ești iluzia mea în culori sau poate...nu mai știu ce ești. Am amorțit privindu-te. Nimic legat de tine n-a pălit, a fost acolo tot timpul ascuns într-unul din cotloanele sufletului meu, oricât aș nega. Tu mi-ai scris pe trup. Mi-ai deschis odată cu lăcașurile de lumină din suflet și pe cele întunecate. Mereu se întâmplă așa. Îndoiala era acolo, doar ai scos-o la suprafață. Mi-am pierdut credința odată cu tine. Măcar la asta ne-am sincronizat. Te-am avertizat că nu vreau să mă ții și să te țin mai strâns decât am putea suporta. Nu m-ai ascultat cu adevărat niciodată. Întunericul tău mi-a acoperit lumina. Nu e doar vina ta, eu nu am fost pregătită. Tânjesc după esența ființei tale dar sper să descopăr o alta mai fascinantă ca tine, să te las în urmă. E grea renovarea. Începuturile încă îmi par tentante...

Miez fragil îmbrăcat în armură tare. Prin sângele meu curge parcă însuși sufletul. Oamenii ajung cu greu la sufletul meu însă când o fac...greu mai ies de acolo. Simt așa de mult și totuși, las așa de puțin să iasă la suprafață. Dacă aș fi fost artistă mi-aș fi revărsat întreg conținutul interior în artă. Viața mea interioară e așa de bogată încât izvorul de inspirație ar fi curs firesc continuu. Poate că aș fi încântat măcar priviri, aș fi redat povești frumoase pentru oameni mari. Freamătul interior poate s-ar fi limpezit în exprimare materială și nu ar mai fi fost momente în care să mă pierd în mine.

Îmi doresc tare mult să cresc frumos, să evoluez spiritual, să-mi depășesc defectele care îmi dau mult de furcă.

De ce sunt oamenii atât de contradictorii?

E o fată bună, e un băiat bun. Clișee. Cine spune? Cine știe adevărul? Nu poți fi într-un singur fel, nu ai cum. Fierbinte și rece, foc și gheață, contexte, situații, variabile.

Mă întristează faptul că mulți dintre noi am înlocuit pasiunea cu raționamentele. Le-am înlocuit cu moliciunea, indiferența și sfântul cult al comodității. Continuăm să stingem originalitatea și să nu fim deloc implicați atunci când celălalt ni se destăinuie. Fericirea e alta pentru fiecare. Asta e. Iar pe oamenii ”altfel” pe care îi ador, îi întâlnesc rar și greu. Aș vrea o resetare. M-aș teleporta pe o insulă pustie uneori...

Îmi place să meditez adâncind aspecte ale vieții de care ceilalți nu sunt conștienți sau nu vor să le răsfoiască. Mă animă găsirea căii în viață, îmi place să pun întrebări și să descopăr.  Și să construiesc pe marginea răspunsurilor. Dar văd cât suntem de diferiți și cât de subiectiv e totul. Și că de fapt, nu știu cum e mai bine și oricum nu-s bune sfaturile pentru cel care nu vrea să audă. Oricum nu îmi plac cei care fac paradă cu informațiile lor și nu vor să ajute ci doar să demonstreze că ei știu și fac mai bine.

Am început să prețuiesc momentele când întâlnesc un tip cu care pot pur și simplu să vorbesc ore în șir, să râd, alături de care mă pot bucura de diverse lucruri. Prețuiesc oamenii care au curaj să spună ce gândesc , cei care sunt în stare să-și dorească lucruri și sunt gata de acțiune. Îmi plac oamenii care sunt ei înșiși, naturali, împăcați.

Și te-ai dus, dulce fantezie, pe al lumii val. Și te-ai cufundat în stele și apoi te-ai ascuns în nori, ai dansat pe o muzică nesfârșită și copleșit te-ai lansat în rătăciri...fluturele meu venit din amintiri.

E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră. - Jules Renard

Nici pe Pământ, nici în aer...

La început era o senzație stranie. De câte ori îl vedeam, ceva dinlăuntrul meu își întindea brațele către el. Simțeam că-l înțeleg perfect deși nu i-o spuneam. Era ca și cum mi-ar fi întins o oglindă: ia-te și privește-te! Știam cum se simte, de ce și ce ar avea nevoie. Știam ce cuvinte așteaptă de la mine dar ele nu vroiau să iasă decât sub forme arțăgoase și șlefuite. Simțeam când avea nevoie de încurajare dar ceva mă bloca. Îi înțelegeam până și critica-atac, teama de refuz și de eșec. Era doar un alt scut...de duritate, construit din teamă. Sunt familiară cu scuturile. Ele sunt ca puzzle-urile...piesă cu piesă ajungi la ceva, vezi ce îți scapă la prima vedere. Fiecare piesă - indiferent cât de mică sau insignifiantă e importantă pentru imaginea de ansamblu.

Totuși, deși simțeam toate astea nu reușeam să găsesc calea...către el. Privind retrospectiv nu știu dacă nu cumva am alergat după o vară veșnică - mincinoasă, atrasă ca de un miraj, fără a vedea semnele.

Trăiam pe culmea unui munte de contradicții...
Am vrut să-mi ţin sufletul să nu se aproprie de al tău, însă nu mi-a ieşit...

Lucrurile despre care nu poți vorbi, pot fi spuse prin tăcere, pot fi simţite. Uneori, lucrurile pe care nu le rostești sunt cele mai grăitoare.

Nu știi niciodată când te trezești mușcat de ceva bine ascuns până atunci sau acel ceva îți macină măruntaiele din tine. Îţi activează vechi răni de care ai uitat şi de acolo tendinţa de a da bir cu fugiţii sau de a blama.

Între noi nu mai era nimic romantic. Ne făceam prea multe scenarii în cap amândoi. Între noi planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tensiune tacită și vinovată ce prevestea sfârșitul... Ne era oarecum teamă să spunem ce gândim. Sau cel puțin amânam momentul.

Poate că ţi-am cerut prea mult şi nu ai ştiut să exprimi..sau ţi-a fost teamă. Dar sunt aşa sătulă de instabilitate şi oameni care nu ştiu de fapt ce vor. Contradicţii. Una spun şi alta fac. Sunt sătulă de ceaţă, am nevoie de lucruri frumoase, clare, asumate. Poate că ai stat prea multă vreme în întuneric şi lumina din mine te-a panicat. Nu ai ştiut să o interpretezi cum trebuie...

Când am început cu aruncatul vinii, vorbele s-au transformat în reproșuri și dispreț. Nu credeam în toate reproșurile pe care ni le aruncam dar...nu ne mai puteam opri. Îmi pierdusem cumpătul și toate vorbele nespuse la timp s-au transformat în otravă.

La finalul zilei, ai fi zis că suntem doi supraviețuitori ai unui duel pătimaș, în care fiecare l-a rănit pe celălalt fără să vrea. Ne aruncam pe amândoi într-o uriașă furtună și apoi suportam consecințele...

Dragostea e roasă de repetiție, obișnuință, saturație...

Să ne acordăm timp, îmi spuneam. Însă cu cât timpul trecea, cu atât parcă greșeam din ce în ce mai mult. Încrederea pe care i-o puteam acorda se topea ușor, odată cu îndoielile...

Este oare cinismul de orice fel o mască pentru neputința de adaptare, o formă de disprețuire, de revoltă?

Capul meu e doldora de întrebări...
Tu asculți cu urechile dragul meu, nu cu inima. Dar inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși. Tu te gândești la tot ce ai putea pierde, eu mă gândesc la intensitate și mă bucur de fiecare zi în parte. Povestea adevărată e cea din sufletul tău.

De ce să aștepți descompunerea sentimentelor, inevitabilele certuri, înjosiri, de ce să te cobori în mocirlă când poți pune capăt, poți rupe? De ce să aștepți mușcături de șarpe și să nu isprăvești când simți curentul rece?  Viața e prea prețioasă pentru a fi pierdută.

Avem nevoie de puțină nebunie, de un pic de dezordine, de o scânteie care să ne scoată din cotidian, în viața noastră. Asta face totul mai interesant. Plasa de siguranță e doar o frână. Vrei certitudini și nu îndoieli, vrei rezultate și nu experiențe dar...numai din îndoieli se pot naște certitudini și numai din experiențe ai rezultate. Nu cred că există un plan bine judecat, totul este hazard. De ce nu poți accepta lucrurile așa cum sunt prin natura lor, veritabile? 

Sunt tristo-furioasă. Totul este așa complicat în relațiile interumane. Credeam că lumea e un loc minunat, populată de mulți oameni buni, extraordinari, care merită totul. Credeam că omul potrivit e aproape de tine și nu e greu de găsit un partener compatibil cu tine, existând varietate, având de unde alege, poți ușor înlocui pe oricine și poți umple spațiile libere. Oare?! Atunci de ce atâția oameni rămân singuri sau se complac în relații mediocre? Vrem, cerem, râvnim când de fapt avem ”totul”, veșnic nemulțumiți și ingrați. Să nu ne scape nimic. Alergăm tot mai mult după iluzii...

E ușor să devii un pesimist pe care nu-l mai entuziasmează nimic...

Oare dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului? 

Suflet de copil unde te-ai ascuns tiptil-tiptil?...

Soare și miros de liliac...

Primăvara mea miroase a liliac, a flori de cireș, a flori de salcâm și iarbă proaspătă. Ea are miros de zambile, narcise, verde crud și soare. Are gustul renașterii, al reînnoirii.Ador acea veselie a naturii, când totul se trezește la viață, fluturii colorați zburătăcesc nestingheriți, rândunelele se întorc. Superb acest spectacol al naturii. Totuși, dincolo de uimirea și bucuria pe care mi-o produce natura, sunt și altele...


Stau sub cerul liber și totuși nu am aer...Sunt liniștită și totuși nu am liniște. Sunt vie și totuși nu am viață în mine. Simt nisipul sub picioare, merg apăsat... Nu zbor și nici nu plutesc dar nici nu stau locului...Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos. Nu e lume și nici eu nu simt că sunt. Mărăcini de timp mi s-au prins de haine, îi târâi după mine. Unde să găsesc un loc odihnitor pentru sufletul meu? 

Deschid larg fereastra și când ajung acasă, simt cum pătrunde un aer rece dar nu-mi potolește nimic nevoia de aer...Inspir adânc dar nu simt nimic. Aerul rece mă îngheață dar îl las să o facă. Steluțe de gheață îmi cuprind inima. Pe ele le simt adânc în mine...

Zilele îmi par copii perfecte..parcă sunt rătăcită în visul altcuiva. Mă simt captivă și calea de evadare nu o văd încă, nici măcar nu o intuiesc. Îmi lipsesc prea multe cuvinte pentru prea multe din lucruri...

Nu alerg după timp doar îl las să fie, nu îmi mai e teamă că pierd ceva. Să treacă. Nici nu mai știu ce visez sau dacă mai doare ceva...

Când în loc de pretenții ai speranțe...

Să te lupți cu răul din oameni îți consumă toată forța sufletească și îți taie din avânt. Oamenii bolnavi de sine ne mănâncă inutil timpul. E ca atunci când ai ceva de oferit dar nu e nimeni să ți-l primească și ești dat afară pe ușa din dos.

Cât de înșelător e totul...
În interiorul tău se pot prăbuși lumi, se pot topi dorințe precum ceara de lumînare, se pot preface în cenușă focuri ascunse și totuși, pe față să ai un zâmbet larg și o atitudine detașată gen: Nu-i mare lucru, e ok.
Dacă oamenii tac, nimic nu se schimbă. 

Uneori, temeliile lumii din jur se pot cutremura zdravăn și totuși nimic să nu te atingă.

Mă liniștesc spunându-mi că, după un timp, toate par lipsite de importanță iar tulburele începe să se limpezească. Mereu e chestiune de timp, și din proprie experiență, știu că cele mai bune lucruri apar pe neașteptate și te lovesc din plin, schimbându-te puțin câte puțin, desenând curcubee. Nu uit că minții îi place nostalgia și se autocompătimește ori de câte ori are ocazia. Sunt doar momente...

Cuvintele își schimbă culoarea și căldura de la o clipă la alta, sunt trădătoare și au multe oglinzi. Nu întotdeauna un cui scoate pe altul. Uneori, amândouă rămân înăuntru.

*Nu îndulci ceea ce este neplăcut, nu scuza ceea ce merită respingere.*

Sunt oameni pe care-i cunosc și sincer îmi pare că au întârziat o jumătate de viață să reacționeze, pentru că nu au avut curajul și hotărârea să spună: gata ajunge!, și s-au umplut în schimb, de amărăciune și frustrare. Nu se mai așteaptă la nimic bun și nici nu încurajează vreo inițiativă de eliberare.

Sunt oameni cărora nu li se pare nimic atât de defect sau rău încât să renunțe definitiv la el. Încearcă iar și iar să repare și ce nu poate fi reparat. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi, se împiedică de muntele de gunoi de dedesubt. Atunci se văd obligați să se uite la ceea ce au ascuns sau  au negat pentru că realitatea îi izbește în moalele capului. Unii nu fac față adevărului și își creează propriul basm, găsind tot felul de justificări bizare. Când minți, te minți pe tine nu pe altcineva. Dacă nu poți fii onest cu tine însuți, cum să fie alții?

Unii minimizează problemele, alții le interpretează în fel și chip. Masa prostiei este foarte extinsă...

Lumea îmi pare un loc pe care nu-l înțeleg...
Suntem vreodată pregătiți pentru ceea ce urmează să se întâmple?

Dacă aș renunța la zbucium și la împotrivire, aș strânge raze de soare...