People help the people...

Mi-e dor să întâlnesc oameni minunați ca cei care m-au emoționat profund, acei oameni care împrăștie în jurul lor o aură a înțelepciunii și bunătății, deși au suferit mult la viața lor. Au rămas suflete bune chiar dacă au experimentat multe suișuri și coborîșuri. Mi-e dor de ei. Mă întreb cum de greutățile nu i-au făcut mai răi, mai neîndurători, ci mai frumoși și mai puternici. Care e secretul să reușești să duci o viață armonioasă, dispoziția ta să strălucească și să aducă bucurie celor din jur? Cum pot face asta?

Sunt momente în care mă cert că umbresc frumusețea clipei prezente cu o tristețe inexplicabilă, apărută din senin. Poate că nu știm să apreciem pe deplin momentele de bucurie, poate că nu știm să le captăm energia, s-o înmagazinăm și să o purtăm cu noi și în momentele mai puțin bune.  Când greutățile apar, uităm de lucrurile bune din viața noastră, toate pălesc. Ni se pare normal să fie acolo. Dar nu e așa. Viața e fragilă. Fiecare zi e un miracol.

Ne temem de atât de multe lucruri deși nu am recunoaște în ruptul capului, ne este frică de sentimentele noastre, de noi înșine, ne este frică chiar și de ce este frumos în noi. Nu mai vrem să păsim în necunoscut, nu mai vrem uimire ca pe vremea când încă eram copii. Ne este frică de suferință și ținem garda sus, mereu gata să ne apărăm, să ripostăm. Dar uităm că suferința face parte din viață, ne ajută să ne maturizăm sau să înțelegem evenimentele din viața noastră. Ne este necesară așa cum avem nevoie să simțim că trăim.

Dacă am avea mai multă încredere în momentele frumoase alături de alți oameni și mai puțin în cele care ne provoacă suferință, lucrurile ar fi mai frumoase, mai pozitive pentru noi. Nu vreau să încetez să caut binele în lume, îl voi vâna mereu cu sufletul flămând. La fine, fricile sunt doar proiecții ale minții, sunt doar imaginație.

Cred cu tărie că având o atitudine pozitivă, vei reuși să apreciezi tot ce se întâmplă în jurul tău, pentru că toate sunt experiențe de viață. Poți transforma rănile și fricile în înțelepciune, suntem aici ca să învățăm ceva nou în fiecare zi. Suferința nu te lasă să te bucuri de clipa prezentă, de ușile ce se deschid în fața ta. Viața e mai frumoasă când zâmbești, amintește-ți că lucrurile bune nu se întâmplă neapărat peste noapte. Marile realizări au nevoie de timp, cu răbdare, încet-încet poți să atingi toate lucrurile la care ai visat.

Nu suntem în această viață pentru a trăi după așteptările pe care ceilalți le au față de noi. Trebuie să crezi în tine și în ceea ce îți dorești să atingi evoluând. Oamenii sunt trecători, ai puterea în mâinile tale. Niciodată să nu rămâi obsesiv cu gândul la o persoană din obișnuință, crezând că nu o să găsești ceva mai bun, doar pentru că e calea ce mai ușoară. Mereu o să apară altcineva. E important să știi că poți să o iei de la capăt, să știi că meriți mai mult. NU MERITĂ SĂ JOCI MIMA ÎN PROPRIA VIAȚĂ!

Pe zi ce trece, îmi este mai clar ce vreau și ce nu vreau pentru mine. De pildă, nu vreau să fiu în relații în care să ne scoatem mereu ochii, cu insulte deghizate în glume, cu dat ochii peste cap și dispute de tot felul. Nu vreau să mă complac într-o serie de compromisuri, în care ”da dragule, bine dragule” se presupune a fi înțelegere și armonie. Nu vreau să suport acel monstru morăcănos ori de câte ori nu i se face pe plac! Chiar dacă sunt condamnată eu știu că am dreptate să nu mă leg inutil. Nu vreau să fie bine și atât, vreau să fie grozav, pentru că am dreptul să duc o viață extraordinară. Nu vreau să mă umplu de ură, deznădejde și frică, ascunse bine de ceilalți.

Am învățat un lucru: să nu las durerea și supărarea să mă facă să mă simt neajutorată, neputincioasă. Soluțiile mereu apar, trebuie să ai răbdare si să respiri adânc.

It is what it is... 

Unele cuvinte sunt mai bune nespuse. Unele păsări nu au ce căuta în colivie. Trebuie lăsate să zboare libere, ca să le poți admira frumusețea aripilor lor...

Răsturnări...

Îmi simt picioarele împotmolite în concret. Nu mai e loc de altceva. Realizez că e doar o gaură neagră care mă tot trage înapoi, e doar încăpăţânare. Ştiu că pot să iubesc orice om de pe planeta asta, sunt liberă să-mi placă oricine indiferent cui nu-i convine ideea. E o alegere. Ştiu că un om trebuie să treacă prin mai multe etape până să-şi împlinească destinul. Până să înţeleagă mesajul şi să vadă lucrurile aşa cum sunt. Deşi, am impresia că sunt înconjurată de multe lucruri care nu au nicio noimă. Dar e ciudat cum se întâmplă lucrurile câteodată...

Suntem actori pe o scenă plină de visuri. Fiecare încearcă să-şi joace rolul cât mai bine, să mascheze ceea ce simte cu adevărat. Adevărul este că în niciun moment nu suntem 100% sinceri. Mereu rămâne ceva nespus, tăinuit.

Nu pot să nu mă întreb de ce oamenii sunt mai interesaţi de partea aparentă, de lucrurile "la vedere" decât de ce se află înăuntru unui om, de cum se simte acel cineva, dincolo de ce pare să fie. Poate că faci tot ce crezi că-i mai bun pe lume în timp ce alţii îşi pierd o groază de timp criticându-te...

De ce nu respectăm intimitatea celor pe care îi iubim? De ce vrem mereu să pretindem totul, să fim la cârmă, să controlăm tot? Nu înţeleg de ce nu ne învăţăm minte că nimic bun nu rezultă din asta? Vrând să ştim totul despre celălalt, stricăm lucrurile, îl sufocăm şi pleacă. În momentul în care ajungem să nu mai fim un mister unul pentru celălalt, relaţia moare, e ca un teritoriu cucerit care nu ne mai satisface, a dispărut emoţia, curiozitatea, ştim prea mult. De ce nu ne dăm libertate reciprocă de manifestare, să facă fiecare ce simte, când simte? Să ne apropriem cu adevărat unul de altul, instinctiv. Către ce ne grăbim?

Ce e viaţa mondenă de fapt? Locuri frecventate de aceleaşi feţe, unde se discută aceleaşi subiecte lipsite de importanţă, vorbesc despre toate dar nu şi despre ce contează, toţi pretind că viaţa lor este interesantă, perfectă, acele locuri unde oamenii îşi ascund cu zâmbete tristeţea sufletului lor. Negare.

Nu pot face această călătorie în prostie şi decid să-i pun capăt. Sufletul meu are nevoie de lucruri bune, profunde. Lucrurile superficiale, laşitatea şi condiţionările îl rănesc.

Uneori plecăm spre spaţii goale, în tăcere, spre un loc unde nu ne mai facem griji, reînviem legătura cu trecutul, în timp ce ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. În timp ce zîmbim tot mai larg, murim puţin câte puţin pe dinăuntru. Societate bolnavă. Nu înţeleg de ce oamenii sunt atât de răi şi indiferenţi unii cu alţii. Contribuie fiecare constant la răul general. Ipocriţi şi ticăloşi deşi se cred cei mai buni şi cei mai luminaţi.

Nu înţeleg ce sens au toate regulile, tradiţiile dacă nu poţi fi tu însuţi indiferent de circumstanţe şi nu poţi face ce doreşti când doreşti?! Eşti mereu prins în limite de comportament, obişnuinţe, legi. În atâta control, în faptul că ne controlăm obsesiv unul pe altul, cum poate fi bine când e rău? Unde-i libertatea? Cum poţi înţelege un altul oarecare dacă nu ştii cum e în locul lui? Cum poţi să condamni când nu simţi cum simte el?

De ce nu avem ochi pentru frumuseţea simplă şi ne lăsăm manipulaţi de ideile altora de frumuseţe? Avem o lăcomie pe care o acceptăm, mereu credem că avem nevoie de mai mult decât avem deja. Nu vedem ce este chiar sub nasul nostru. Dar adevărul este că avem sufletele adormite şi nu ne mai impresionează nimic. Ne complacem în superficialitate.

Puterea este o iluzie. Din când în când, căutăm senzaţia că suntem puternici, că nu ne pasă de nimic, că putem face orice, să mergem oriunde, căutăm confirmări din exterior, arzând amintirile întunecate. 

Adevărul este că nimic nu va mai fi la fel şi ce a fost nu se va mai întoarce. Vedem cu timpul că e mai bine, că toate contribuie la dezvoltarea noastră, la cine suntem astăzi, că toate circumstanţele ne aduc mai aproape de unde trebuie să fim. Şi că totul revine la normal. Ce va veni aşteaptă să fie descoperit...