Umbrele inimii...

Aveam sentimentul că ție îți pot spune orice. Mă făceai să ies din cochilie. Chiar și când mă respingeai, simțeam că îmi ești alături. Ciudat lucru dar erai cum aveam nevoie să fii.
Ce s-a întâmplat cu noi?

Ce am respins pătimas, am ajuns să iubesc cu îndârjire...
Nu, nu mai pot descrie. Adesea, nici nu-mi mai permit să simt...Dacă aș simți prea mult..m-aș prăbuși. Lasă-mi inima..pustie. Cuvintele nu mai înseamnă nimic, libertatea nu mai e pură.

De unde îmi vin toate aceste furtuni ale sufletului? Și de ce nu pleci din mine, de ce nu încetează toate să existe? Ce mai contează? Tot ce vreau e liniște, pace, armonie.

Știu că încăpățânarea asta bolnăvicioasă a mea mă trage în jos rău de tot. Știu că-mi împovărez sufletul inutil când nu mă pot desprinde de trecut. E greșit dar continui s-o fac. Îmi mutilez sufletul așteptând...nimic. Evit și tot în același punct ajung.

Știu că mă înfrânez să simt și rabd în loc să-mi dau frâu liber..fiind fericită..cumva. Cu alternative...

Nu îi las nici pe alții să-mi vindece rănile, să mă aline căci nu mai am puterea să cred..nu mai am încredere. Mă înstrăinez, mă detașez rapid. Știu, e stupid chiar și după atâta timp. Nimic nu va mai fi la fel.

O lume de bestii...fără rădăcini. Suntem toți o apă și un pămănt. În ce să mai cred ? Când totul se contrazice, se spulberă, se face scrum și se consumă. Cad măști întruna și tot felul de arătări mi se perindă prin fața ochilor. Fiecare are impresia că el e altfel, eu nu aia, eu nu aialaltă. Culmea, fiecare cu așteptările și dreptatea lui.

De aia, de multe ori mă simt mai bine când evit oamenii. Ei vorbesc mult și se entuziasmează de niște lucruri care nu mă interesează deloc. E obositor să le ascult pălăvrăgeală neinteresantă. Nu știu să tacă, să observe, să respecte. Și ce preocupări au..te doare capul. Se consumă pentru te miri ce fleacuri.

E prea multă răceală în lumea asta. Normal ca devii precaut, prevazator si suspicios. Dacă oamenii ar putea comunica sincer între ei, totul ar fi mai ușor. Dar doar se ascund și se prefac...

Și eu ma pierd uneori în decor. Pun armură sub piele. Nu vreau să fiu așa, nu vreau să mă consum, să mă mai enervez inutil. Sa ma lupt cu mentalitati. Fiecare sa faca ce stie mai bine. Clădesc vise, iluzii pe un nisip mișcător. Mi-ar putea fi mai usor dar.. Iubesc ce e greu de iubit și caut in continuare frumosul în lume. Oriunde. Ma enerveaza ca eu nu am parte de atata intelegere cata ofer. N-au viziune de ansamblu, deschidere. Nu-i ca ei, e gresit! Uneori dansez pe marginea prăpastiei doar pentru ca imi place la nebunie sa ma simt cat mai vie, cat mai reala. Poate sunt imatură, adesea dură sau haotică. Sunt în multe feluri. Și este ceea ce este.

Am luptat. M-am luat după ce am văzut, după ce am crezut. M-am străduit din răsputeri să uit. Și totuși..nimic.

M-am străduit să vreau, am tot încercat..pas cu pas. Dar niciodată n-am mai avut senzatia aia: omu potrivit, momentul potrivit. Sa te reflectezi in celalalt. Sa iti aprinda imaginatia nu doar in prima luna. Niciodată n-a durat prea mult timp magia. Făceau parcă totul greșit si se indepartau de sufletul meu. Sau poate sunt eu prea grea...

Când m-a cuprins întunericul și mi-a mutilat sufletul? Sunt plină de crestături și cioburi, tăișuri în suflet. Parcă nimeni nu poate să mă lecuiască, doar se agață de mine și speră. Să mă schimbe, să mă repare. Să-mi demonstreze chestii. Lor le e ușor să-mi spună că exagerez, nu sunt în pielea mea ca să simtă cum e... N-ar trebui să fie așa, nu-i ok, o știu.

Și totuși...Mă bântuie, fir-ar să fie.

Îmi spun iar : nu fi fraieră. Simte. Asumă-ți. După care mergi mai departe. Cât poate fi de greu?

Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Pulbere de speranță...

Tot ceea ce-l face pe om să muncească și să se zbuciume se folosește de speranță.

Omului cotidian nu-i place să stea prea mult pe loc. Dimpotrivă, totul îl îndeamnă să facă ceva, orice, numai să nu stea și dacă se poate pe repede înainte. Poate că au dreptate cei care susțin că nu mai știm să iubim cu adevărat. Nepăsarea ne amorțește în simțiri...

Clădim relații pe care le transformăm în închisori și trăim împreună de parcă am fi legați la ochi. Întărim absurdul cu fiecare pas.

Supradoze de fericire și cădere în gol mă derutează enorm...

Porți cu tine un tablou ce ți s-a părut cândva perfect pictat și nu-i mai lași pe alții să te deseneze. Și nu știi ce te apucă. Vrei să protejezi rainbow splash-ul în culorile lui cele mai vii, și-l închizi într-un sertăraș al sufletului tău căci nu vrei să pățească nimic. Te lupți să-l imortalizezi în condiții perfecte și nu vrei să-l arăți la nimeni, trăiește în tine, în sufletul tău, îți contropește mintea dar timpul își spune cuvântul, intervine uitarea, nuanțele își schimbă forma, observi cum se șterge conturul și inima ți se strânge. Nu ai ce face. Sometimes we just have to let things go... Îți amintești iar că toate-s vremelnice și că fiecare își caută calea în viață și face ce știe mai bine la momentul respectiv.

Inima mea aspiră către mai mult și uneori parcă e în sevraj...

Îți dorești și tu ca fiecare, să colorezi o lume în culorile fanteziei tale și speri să alegi expresiile cele mai frumoase și să picuri soare în suflete...

Ce spun cuvintele atâta timp cât nu spun ceea ce simțim în interior?

Avem tendința să ne împotmolim, să dăm vina pe orice altceva decât pe adevărata problemă, cea care zace în adâncul sufletului nostru și ne roade. Uneori nu-i tocmai ușor să identifici problema și să recunoști lucruri, chiar și față de tine însuți. De multe ori, îngropăm în noi problemele adânc și ne mințim că suntem perfect în regulă, acoperind orice urmă care ne-ar putea da de gol.

Mă simt câteodată ca după o furtună. Mă simt de parcă mă pierd în iluzia nemărginirii mării, în peisajul fără formă fixă, în unduirea valurilor și parcă am senzația uneori că aceste valuri se prăbușesc peste capul meu. Și toate parcă mă trag în jos. Îmi fur timpul știu dar încă n-am învățat cum...

”Chiar și întâlnirile întâmplătoare sunt rezultatul karmei… Lucrurile din viață sunt predestinate de viețile noastre anterioare. Fiindcă, nici în cele mai neînsemnate evenimente nu există coincidențe.” (Haruki Murakami)

Și te-ai dus, dulce fantezie...

Ieri...citeam și mă citeam. Rândurile păreau scrise de mine, desprinse din ce mi s-a întâmplat și ce simt. Când citești despre ce simți, când descoperi scrise trăirile care te încearcă, emoțiile, se mișcă ceva în tine. Nu obosesc să mă caut în adâncuri, să mă pierd în profunzime...

Mi-e dor de tine. Ritmul meu parcă e în valuri. Simt pustiul adânc în mine. Al meu corp se obișnuise cu căldura ta și acum e debusolat că nu te mai găsește. Vreau să îi spun timpului să mai stea. Să topească distanța sau să se piardă în zare. Să dispară tot. M-am rugat și altădată să ne dea timp și răbdare. Sincronizare. Nu a fost să fie. 

Mă sprijin pe o rază a soarelui...

Ridicare a privirii. Conexiune. O mică emoție, un fior mă cuprinde. Mă încrunt a confuzie. Vorbele îmi stau pe limbă aproape să iasă. Mă pierd în tine. Atracția mea e puternică, e dintr-o altă lume. Nu mă pot îndepărta. Este atât de frumos ce văd în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Un ochi de apă limpede în care se joacă lumina. Ascund atâtea mistere, aș avea atâtea să-ți spun. Cuvintelor le-ar lua prea mult ca să-ți transmită ce trebuie și să te întrebe ce mă mistuie... Nu o fac. Ești iluzia mea în culori sau poate...nu mai știu ce ești. Am amorțit privindu-te. Nimic legat de tine n-a pălit, a fost acolo tot timpul ascuns într-unul din cotloanele sufletului meu, oricât aș nega. Tu mi-ai scris pe trup. Mi-ai deschis odată cu lăcașurile de lumină din suflet și pe cele întunecate. Mereu se întâmplă așa. Îndoiala era acolo, doar ai scos-o la suprafață. Mi-am pierdut credința odată cu tine. Măcar la asta ne-am sincronizat. Te-am avertizat că nu vreau să mă ții și să te țin mai strâns decât am putea suporta. Nu m-ai ascultat cu adevărat niciodată. Întunericul tău mi-a acoperit lumina. Nu e doar vina ta, eu nu am fost pregătită. Tânjesc după esența ființei tale dar sper să descopăr o alta mai fascinantă ca tine, să te las în urmă. E grea renovarea. Începuturile încă îmi par tentante...

Miez fragil îmbrăcat în armură tare. Prin sângele meu curge parcă însuși sufletul. Oamenii ajung cu greu la sufletul meu însă când o fac...greu mai ies de acolo. Simt așa de mult și totuși, las așa de puțin să iasă la suprafață. Dacă aș fi fost artistă mi-aș fi revărsat întreg conținutul interior în artă. Viața mea interioară e așa de bogată încât izvorul de inspirație ar fi curs firesc continuu. Poate că aș fi încântat măcar priviri, aș fi redat povești frumoase pentru oameni mari. Freamătul interior poate s-ar fi limpezit în exprimare materială și nu ar mai fi fost momente în care să mă pierd în mine.

Îmi doresc tare mult să cresc frumos, să evoluez spiritual, să-mi depășesc defectele care îmi dau mult de furcă.

De ce sunt oamenii atât de contradictorii?

E o fată bună, e un băiat bun. Clișee. Cine spune? Cine știe adevărul? Nu poți fi într-un singur fel, nu ai cum. Fierbinte și rece, foc și gheață, contexte, situații, variabile.

Mă întristează faptul că mulți dintre noi am înlocuit pasiunea cu raționamentele. Le-am înlocuit cu moliciunea, indiferența și sfântul cult al comodității. Continuăm să stingem originalitatea și să nu fim deloc implicați atunci când celălalt ni se destăinuie. Fericirea e alta pentru fiecare. Asta e. Iar pe oamenii ”altfel” pe care îi ador, îi întâlnesc rar și greu. Aș vrea o resetare. M-aș teleporta pe o insulă pustie uneori...

Îmi place să meditez adâncind aspecte ale vieții de care ceilalți nu sunt conștienți sau nu vor să le răsfoiască. Mă animă găsirea căii în viață, îmi place să pun întrebări și să descopăr.  Și să construiesc pe marginea răspunsurilor. Dar văd cât suntem de diferiți și cât de subiectiv e totul. Și că de fapt, nu știu cum e mai bine și oricum nu-s bune sfaturile pentru cel care nu vrea să audă. Oricum nu îmi plac cei care fac paradă cu informațiile lor și nu vor să ajute ci doar să demonstreze că ei știu și fac mai bine.

Am început să prețuiesc momentele când întâlnesc un tip cu care pot pur și simplu să vorbesc ore în șir, să râd, alături de care mă pot bucura de diverse lucruri. Prețuiesc oamenii care au curaj să spună ce gândesc , cei care sunt în stare să-și dorească lucruri și sunt gata de acțiune. Îmi plac oamenii care sunt ei înșiși, naturali, împăcați.

Și te-ai dus, dulce fantezie, pe al lumii val. Și te-ai cufundat în stele și apoi te-ai ascuns în nori, ai dansat pe o muzică nesfârșită și copleșit te-ai lansat în rătăciri...fluturele meu venit din amintiri.

E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră. - Jules Renard

Nici pe Pământ, nici în aer...

La început era o senzație stranie. De câte ori îl vedeam, ceva dinlăuntrul meu își întindea brațele către el. Simțeam că-l înțeleg perfect deși nu i-o spuneam. Era ca și cum mi-ar fi întins o oglindă: ia-te și privește-te! Știam cum se simte, de ce și ce ar avea nevoie. Știam ce cuvinte așteaptă de la mine dar ele nu vroiau să iasă decât sub forme arțăgoase și șlefuite. Simțeam când avea nevoie de încurajare dar ceva mă bloca. Îi înțelegeam până și critica-atac, teama de refuz și de eșec. Era doar un alt scut...de duritate, construit din teamă. Sunt familiară cu scuturile. Ele sunt ca puzzle-urile...piesă cu piesă ajungi la ceva, vezi ce îți scapă la prima vedere. Fiecare piesă - indiferent cât de mică sau insignifiantă e importantă pentru imaginea de ansamblu.

Totuși, deși simțeam toate astea nu reușeam să găsesc calea...către el. Privind retrospectiv nu știu dacă nu cumva am alergat după o vară veșnică - mincinoasă, atrasă ca de un miraj, fără a vedea semnele.

Trăiam pe culmea unui munte de contradicții...
Am vrut să-mi ţin sufletul să nu se aproprie de al tău, însă nu mi-a ieşit...

Lucrurile despre care nu poți vorbi, pot fi spuse prin tăcere, pot fi simţite. Uneori, lucrurile pe care nu le rostești sunt cele mai grăitoare.

Nu știi niciodată când te trezești mușcat de ceva bine ascuns până atunci sau acel ceva îți macină măruntaiele din tine. Îţi activează vechi răni de care ai uitat şi de acolo tendinţa de a da bir cu fugiţii sau de a blama.

Între noi nu mai era nimic romantic. Ne făceam prea multe scenarii în cap amândoi. Între noi planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tensiune tacită și vinovată ce prevestea sfârșitul... Ne era oarecum teamă să spunem ce gândim. Sau cel puțin amânam momentul.

Poate că ţi-am cerut prea mult şi nu ai ştiut să exprimi..sau ţi-a fost teamă. Dar sunt aşa sătulă de instabilitate şi oameni care nu ştiu de fapt ce vor. Contradicţii. Una spun şi alta fac. Sunt sătulă de ceaţă, am nevoie de lucruri frumoase, clare, asumate. Poate că ai stat prea multă vreme în întuneric şi lumina din mine te-a panicat. Nu ai ştiut să o interpretezi cum trebuie...

Când am început cu aruncatul vinii, vorbele s-au transformat în reproșuri și dispreț. Nu credeam în toate reproșurile pe care ni le aruncam dar...nu ne mai puteam opri. Îmi pierdusem cumpătul și toate vorbele nespuse la timp s-au transformat în otravă.

La finalul zilei, ai fi zis că suntem doi supraviețuitori ai unui duel pătimaș, în care fiecare l-a rănit pe celălalt fără să vrea. Ne aruncam pe amândoi într-o uriașă furtună și apoi suportam consecințele...

Dragostea e roasă de repetiție, obișnuință, saturație...

Să ne acordăm timp, îmi spuneam. Însă cu cât timpul trecea, cu atât parcă greșeam din ce în ce mai mult. Încrederea pe care i-o puteam acorda se topea ușor, odată cu îndoielile...

Este oare cinismul de orice fel o mască pentru neputința de adaptare, o formă de disprețuire, de revoltă?

Capul meu e doldora de întrebări...
Tu asculți cu urechile dragul meu, nu cu inima. Dar inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși. Tu te gândești la tot ce ai putea pierde, eu mă gândesc la intensitate și mă bucur de fiecare zi în parte. Povestea adevărată e cea din sufletul tău.

De ce să aștepți descompunerea sentimentelor, inevitabilele certuri, înjosiri, de ce să te cobori în mocirlă când poți pune capăt, poți rupe? De ce să aștepți mușcături de șarpe și să nu isprăvești când simți curentul rece?  Viața e prea prețioasă pentru a fi pierdută.

Avem nevoie de puțină nebunie, de un pic de dezordine, de o scânteie care să ne scoată din cotidian, în viața noastră. Asta face totul mai interesant. Plasa de siguranță e doar o frână. Vrei certitudini și nu îndoieli, vrei rezultate și nu experiențe dar...numai din îndoieli se pot naște certitudini și numai din experiențe ai rezultate. Nu cred că există un plan bine judecat, totul este hazard. De ce nu poți accepta lucrurile așa cum sunt prin natura lor, veritabile? 

Sunt tristo-furioasă. Totul este așa complicat în relațiile interumane. Credeam că lumea e un loc minunat, populată de mulți oameni buni, extraordinari, care merită totul. Credeam că omul potrivit e aproape de tine și nu e greu de găsit un partener compatibil cu tine, existând varietate, având de unde alege, poți ușor înlocui pe oricine și poți umple spațiile libere. Oare?! Atunci de ce atâția oameni rămân singuri sau se complac în relații mediocre? Vrem, cerem, râvnim când de fapt avem ”totul”, veșnic nemulțumiți și ingrați. Să nu ne scape nimic. Alergăm tot mai mult după iluzii...

E ușor să devii un pesimist pe care nu-l mai entuziasmează nimic...

Oare dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului? 

Suflet de copil unde te-ai ascuns tiptil-tiptil?...

Soare și miros de liliac...

Primăvara mea miroase a liliac, a flori de cireș, a flori de salcâm și iarbă proaspătă. Ea are miros de zambile, narcise, verde crud și soare. Are gustul renașterii, al reînnoirii.Ador acea veselie a naturii, când totul se trezește la viață, fluturii colorați zburătăcesc nestingheriți, rândunelele se întorc. Superb acest spectacol al naturii. Totuși, dincolo de uimirea și bucuria pe care mi-o produce natura, sunt și altele...


Stau sub cerul liber și totuși nu am aer...Sunt liniștită și totuși nu am liniște. Sunt vie și totuși nu am viață în mine. Simt nisipul sub picioare, merg apăsat... Nu zbor și nici nu plutesc dar nici nu stau locului...Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos. Nu e lume și nici eu nu simt că sunt. Mărăcini de timp mi s-au prins de haine, îi târâi după mine. Unde să găsesc un loc odihnitor pentru sufletul meu? 

Deschid larg fereastra și când ajung acasă, simt cum pătrunde un aer rece dar nu-mi potolește nimic nevoia de aer...Inspir adânc dar nu simt nimic. Aerul rece mă îngheață dar îl las să o facă. Steluțe de gheață îmi cuprind inima. Pe ele le simt adânc în mine...

Zilele îmi par copii perfecte..parcă sunt rătăcită în visul altcuiva. Mă simt captivă și calea de evadare nu o văd încă, nici măcar nu o intuiesc. Îmi lipsesc prea multe cuvinte pentru prea multe din lucruri...

Nu alerg după timp doar îl las să fie, nu îmi mai e teamă că pierd ceva. Să treacă. Nici nu mai știu ce visez sau dacă mai doare ceva...

Când în loc de pretenții ai speranțe...

Să te lupți cu răul din oameni îți consumă toată forța sufletească și îți taie din avânt. Oamenii bolnavi de sine ne mănâncă inutil timpul. E ca atunci când ai ceva de oferit dar nu e nimeni să ți-l primească și ești dat afară pe ușa din dos.

Cât de înșelător e totul...
În interiorul tău se pot prăbuși lumi, se pot topi dorințe precum ceara de lumînare, se pot preface în cenușă focuri ascunse și totuși, pe față să ai un zâmbet larg și o atitudine detașată gen: Nu-i mare lucru, e ok.
Dacă oamenii tac, nimic nu se schimbă. 

Uneori, temeliile lumii din jur se pot cutremura zdravăn și totuși nimic să nu te atingă.

Mă liniștesc spunându-mi că, după un timp, toate par lipsite de importanță iar tulburele începe să se limpezească. Mereu e chestiune de timp, și din proprie experiență, știu că cele mai bune lucruri apar pe neașteptate și te lovesc din plin, schimbându-te puțin câte puțin, desenând curcubee. Nu uit că minții îi place nostalgia și se autocompătimește ori de câte ori are ocazia. Sunt doar momente...

Cuvintele își schimbă culoarea și căldura de la o clipă la alta, sunt trădătoare și au multe oglinzi. Nu întotdeauna un cui scoate pe altul. Uneori, amândouă rămân înăuntru.

*Nu îndulci ceea ce este neplăcut, nu scuza ceea ce merită respingere.*

Sunt oameni pe care-i cunosc și sincer îmi pare că au întârziat o jumătate de viață să reacționeze, pentru că nu au avut curajul și hotărârea să spună: gata ajunge!, și s-au umplut în schimb, de amărăciune și frustrare. Nu se mai așteaptă la nimic bun și nici nu încurajează vreo inițiativă de eliberare.

Sunt oameni cărora nu li se pare nimic atât de defect sau rău încât să renunțe definitiv la el. Încearcă iar și iar să repare și ce nu poate fi reparat. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi, se împiedică de muntele de gunoi de dedesubt. Atunci se văd obligați să se uite la ceea ce au ascuns sau  au negat pentru că realitatea îi izbește în moalele capului. Unii nu fac față adevărului și își creează propriul basm, găsind tot felul de justificări bizare. Când minți, te minți pe tine nu pe altcineva. Dacă nu poți fii onest cu tine însuți, cum să fie alții?

Unii minimizează problemele, alții le interpretează în fel și chip. Masa prostiei este foarte extinsă...

Lumea îmi pare un loc pe care nu-l înțeleg...
Suntem vreodată pregătiți pentru ceea ce urmează să se întâmple?

Dacă aș renunța la zbucium și la împotrivire, aș strânge raze de soare...

Eu mă duc spre departe...

Copilul din noi nu moare niciodată. Vreau să am grijă de copilul interior, să dezvolt o relație armonioasă cu el, să îl înțeleg, să îl ajut să meargă mai departe, să îl las să se dezvolte, să îl fac fericit cu momente ce îmi încântă sufletul, să îl sărbătoresc, să îi ofer liniște și, mai ales, să îl iubesc. Vreau să salvez în mine lumina. Fără emoție m-aș pierde...

Vreau să mai fac lucruri văzute ca ”nepotrivite” vârstei, vreau să mă mai dau în leagăn, să mai construiesc castele de nisip sau să fac forme, să mă amuz și să-mi exprim entuziasmul, vreau să mai înalț un zmeu, să mă cațăr în copaci, să merg înainte fără să mă tem că pot rătăci calea, să văd lumina dincolo de întuneric, vreau să râd și să plâng din toată inima. 

Vreau să călătoresc cât de mult pot. Vreau să mai merg cu cortul, vreau să mă bucur de natură, vreau să mă mai bucur de alte focuri de tabără, să ascult sunetele naturii, vreau să mai stau sub cerul liber și să urmăresc stele căzătoare, nerăbdătoare să-mi pun noi dorințe. Vreau să fiu liberă, vreau să simt totul, vreau să vibrez, să cânt, să dansez, vreau să mă cunosc, să cunosc alți oameni.

Vreau să gust zilele și să încerc să le înțeleg rostul, semnificația. Vreau să pot să mă smulg dintr-un loc atunci când nu mă mai face fericită. Vreau să pot dormi până târziu ori de câte ori vreau, pentru că nu duc grija altei vieți care depinde de mine. Vreau să înfrâng rutina, să mă bucur de lucruri simple, să-mi condimentez viața cum pot și să îi dau frâu liber creativității.

Vreau să am timp pentru mine, să am timp să analizez și pe cât pot, să fac alegeri conștiente.Vreau să merg la petreceri, vreau să mă bucur de o grămadă de activități distractive. Vreau să-mi trăiesc anii, descoperind, încercând, testând, învățând, crescând. Vreau să-mi împărtășesc momentele frumoase și preaplinul sentimentelor, cu cine cred eu că merită, fără să fac paradă cu asta.

Vreau să pot să nu fac curățenie dacă nu vreau, vreau să gătesc doar atunci când vreau, nu fiindcă sunt obligată de împrejurări. Vreau să nu pot răspunde la telefon dacă nu vreau, căci nu depind de nimeni și e dreptul meu să nu aud dacă nu vreau să aud. Vreau să pot să nu las o carte din mână, să mă pierd în poveste, dacă asta îmi doresc. (Ochii care citesc sunt ca ochelarii: îți arată ce nu vezi).

Vreau să scurtcircuitez gândurile și marile întrebări care poate mă chinuie, și să le privesc cu umor și detașare. Vreau să am răspunsuri.  Vreau ca lucrurile să curgă de la sine. 

Vreau ca gustul iubirii, gustul credinței și al speranțelor să fie mai puternic decât gustul fricii și al tristeții.

Vreau să explorez ținuturi și parfumuri locale. Vreau să-mi trăiesc viața cu uimire și încântare, vreau să mă conectez și să mă desprind, vreau să mă bucur de oameni și să mă inspire tot felul de lucruri. Vreau să-mi asum gesturi, vorbe, relații, vise, priviri și dorințe.

Nu vreau să poposesc în tot felul de blocaje, nu vreau să mă condamn la un trai comun, nu știu cât stau pe Pământ. Nu cred că mariajul și făcutul copiilor este menirea și misiunea supremă a femeii. Nu sunt ipocrită și nici oarbă. Nu simt această chemare. Nu vreau să-mi organizez viața după părerile altora. Nu vreau fericirea mea să depindă de o anume persoană. Vreau să am libertatea de a explora frumosul din lume, fără să mă simt vinovată sau legată.

Nu de timp ducem noi lipsă de multe ori, ci de voință. Dincolo de împrejurări, lucrurile depind foarte mult de noi. Tu dorește-ți și acționează; lasă-i pe alții să vorbească și să nu le convină.

Gânduri la apus...

Conştientizez că uneori mă gândesc prea mult şi prea în detaliu la prea multe chestii. Tare aş vrea să-mi pot opri mintea uneori.  

Mi-e dor de oameni dragi din trecut, de vremuri trecute când lucrurile aveau o altă savoare, eu eram alta, aveam mai mult entuziasm şi clar mai mult curaj. Mi-e dor de copilul din mine, de vremuri când nu adunasem atâtea vorbe inutile şi nu ştiam aşa multe. Uneori viaţa îmi pare o placă stricată care se tot repetă...

Mi se pare uneori că învăţ din ce în ce mai greu, că timpul nu îmi ajunge şi am senzaţia că mă învârt mereu în cerc. E ca şi cum îmi lipseşte o piesă importantă dintr-un puzzle şi nu îmi dau seama unde e şi ce semnificaţie are.

Citeam acest citat: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt”, şi mă gândeam câte probleme cauzăm numai din negare şi mândrie.

Pentru că nu ştim să apreciem ce avem, adesea nu reuşim să ne potolim setea de frumos. Stăm în ignoranţa  noastră încăpăţânată şi urmăm adesea reguli stupide ale societăţii. Pierdem imens din bogăţia şi frumuseţea vieţii. Pierdem prea mult timp făcând clasificări şi etichetări, şi ne acordăm un răgaz prea scurt pentru a admira.  Ne pierdem în detalii şi de prea multe ori, uităm esenţa. Asistăm la sărăcia culturală a civilizaţiei…

Frumuseţea există peste tot, ne aşteaptă să o descoperim. Depinde de noi totul…

Nu pot să nu mă întreb de ce suntem întotdeauna cruzi cu cei care ne iubesc şi îi tratăm adesea cu nepăsare?...mai târziu vine timpul să plătim pentru această nepăsare, suntem părăsiţi sau alte evenimente deloc plăcute.

Mă gândeam la spusele unei scriitoare că fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit, n-ai simţi nevoia să scrii. Şi, îi cam dau dreptate. Scrisul pentru mine e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi de a-mi lămuri cumva confuzia existenţială. E ca o terapie. Mă gândesc că astfel de nelinişti nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe non-conformiştii cronici, pe cei care nu acceptă fără analiză, convingerile altora.

Simt că nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, nici la şcoală, nici în clasa socială, nici în religie sau societate. Nu am stat prea mult în găşti. Nu am fost constantă în opinii şi alegeri. M-am pierdut adesea în decor. Nu am fost populară pentru că m-am ascuns sau nu am vrut să fiu. Nu simt că fac parte dintr-o comunitate deşi cunosc mulţi oameni, nu îmi găsesc locul mai niciodată. Doar în momente şi pe distanţe scurte.

Am întâmpinat dificultăţi în a accepta şi a înţelege ceea ce altora li se părea normal, firesc. Normalul meu încă nu se potriveşte cu normalul lor, dar am renunţat la ideea de a fi înţeleasă. Recunosc că mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu îmi pasă, nu vroiam să arăt nimic dar am tânjit după foarte multe lucruri, am tânjit în secret după integrare şi sentimentul de apartenenţă, ca fiecare. Nu știu de ce m-am încăpățânat adesea. O revoltă interioară sălbatică constantă.

Cu timpul toate îşi pierd din importanţă, se schimbă. Am învăţat să mă deschid, să-mi recunosc slăbiciunile, să-mi asum dorinţe şi inepţii, şi caut să fiu fericită aici şi acum…

Vibraţii...

Încep să-i înşir lucrurile care mă enervează la el şi pe care nu le-am suportat niciodată. Cel mai tare mă deranjează că nu lasă oamenii să termine ce au de spus, incapacitatea lui de a sta jos şi a purta o conversaţie ca între adulţi despre probleme şi neînţelegeri. 

Mă scotea din sărite cum dădea bir cu fugiţii după fiecare ceartă a noastră, învârtindu-ne în cerc fără a înţelege ceva. Parcă ne certam tot atât de mult pe cât ne distram. De-am fi alocat acelaşi timp şi aceeaşi concentrare pentru noi doi, în loc de a ne irosi energia pe te miri ce lucruri banale, în locul fugii. Ce a fost s-a dus, nu se mai întoarce. Dar inima iluzii îşi face…

Cea mai mare durere ţi-o provoacă incertitudinea…oamenii caută peste tot soluţia. De la atâta căutat îi doare mintea. Atâtea lucruri în jurul lor îi rănesc. Aleargă neobosit de colo-acolo, mereu căutând ce nu au.

Potecile dorinţelor, pe care oamenii le parcurg ori le bătătoresc, uneori în grabă, alteori în tihnă. Gonind printre zile, neobservând minutele. Fiecare om are ritmul lui, stilul său de dezvoltare, de trăire. 

As vrea să învăţ să-mi exprim cu diplomaţie frustrarea, neliniştea, furia, dezacordul. Aş vrea ca sentimentele să nu îmi mai macine relaţia, aş vrea ca amândoi să putem să vorbim deschis, oricând şi despre orice.

Poate că nu am avut răbdare…cert e că dacă nu renunţi la arme şi muniţii, nu poţi pune capăt luptelor. 

Nu alegem de cine să ne îndrăgostim. Se întâmplă pur şi simplu. Nu e niciodată aşa cum ne-am dori sau aşa cum trebuie. Dar e frumos şi când nu mai e…facem faţă, trecem peste. Acesta e mersul lucrurilor: legăturile care înmoaie inima ajung în cele din urmă s-o frângă. Dragostea e cea mai intensă emoţie din lume…

Jocul întâlnirilor romantice este plin de capcane şi câmpuri minate. Cu fiecare nou episod, învăţăm mai multe despre cine suntem, ce ne dorim şi cum să facem faţă situaţiilor. Uneori avem mai multe de câştigat dintr-o relaţie scurtă, fierbinte sau dureroasă, decât de pe urma celor îndelungate, banale şi plictisitoare.

Eu cred că întâlnirile şi relaţiile romantice funcţionează doar atunci când ambii parteneri sunt autentici. Ascunzişurile, reticenţele şi secretele împiedică acea comuniune dorită şi macină relaţia. Dacă chiar preţuiţi sinceritatea mai mult decât aparenţele, există şanse reale la relaţii care funcţionează. Arată-te aşa cum eşti. Dacă cineva nu te vrea aşa cum eşti în realitate, atunci e mai bine să-l laşi să plece. Altcineva va fi încântat să-i ia locul. Ce rost are să stai lângă un om alături de care nu te poţi dezvolta ca om, unde flacăra s-a stins de mult şi e doar complacere?.. în loc să aştepţi ca norocul să-ţi surâdă, mai bine crează-ţi reuşita.

Fluturi şi mare. Dorinţă şi iubire. Seducţie şi emoţii. Trăiri şi vibraţii...

Labirint de sentimente...

Dacă ai putea să percepi toate lucrurile fără greutate...de-ar fi toate străvezii să poți privi dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor și al faptelor. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră, ne pun într-o stare de transă, de creație permanentă. Amuzăm și uimim...inclusiv pe noi înșine.

E greu să întâlnești persoana ideală pe care s-o suporți pe termen lung.

Marile iubiri sunt atât de nebunești. E o mare diferență între marea iubire și iubirea potrivită, însă lăngă cel care te face să strălucești merită să rămâi.

Atâtea culori are sufletul tău...mă urci și mă cobori, fără să știu unde voi ateriza până la urmă. Uneori viața alături de tine pare a semăna cu un joc de popice, în care în loc de bile se folosesc grenade.

Mă simt captivă într-un spațiu ciudat, prinsă în acest vârtej în care totul se petrece cu 100 km/h...Inima mea cunoaște atâtea povești...

Știu că pasiunea se consumă destul de repede dar ești în mintea mea...

Tu...entuziast și direct...uneori prea direct. Creativ și plin de idei ingenioase. Talentat. Cu tine am izvor de emoții nesecat, cu tine nu există momente plictisitoare.

Tu cu pensulele și culorile tale, tu cu creionul tău magic cu care schițezi lumea. Tu care arunci bucăți de suflet pe o paletă de culori și din acuarelele tale curge iubire peste portrete...

Tu...Exasperant de intolerant, nesimțitor, egoist și pretențios. Îndrăzneț și fără prea multă răbdare. Insiști să fii primul în toate, unicul, în special primul în inima mea. Ești posesiv dar aștepți o încredere oarbă din partea mea. Nesăbuit. Un rebel din naștere. Genul care sfidează orice, trebuie să iubești ce iubește el și să urăști la fel. Ar trebui să i se predea ceva lecții de modestie băiatului ăsta!

Nu fugi de el și nu fugi după el – gen. Trebuie să fac echilibristică între interes afectuos și detașare distantă. El este genul care nu se uită în spate, fiind foarte posibil să rămân în urmă. E greu să țin pasul și totuși ceva e...

Tu storci din relație toți fiorii, toate suspinele și culmile extazului posibile. Fără rezerve și fără frâne!

Copilul zodiacului. Noi doi suntem apă și foc, ca două poluri total opuse. Tu ai o mulțime de nuanțe și contururi...

Tu.Specialist la critici directe, la obiect, poți răni foarte ușor fără să clipești măcar. De aia rămân mută uneori. Chiar trebuie să fac apel la toată înțelegerea și dăruirea de care sunt capabilă ca să nu te strâng de gât și totuși să rămân în preajmă. 

Exasperant uneori, fără pic de tact! Nu e genul care să întoarcă problema pe toate părțile, ca mine. Tu nu-mi asiguri stabilitatea și încrederea de care am nevoie. Eu sunt o ființă romantică, sensibilă iar tu nu știi să înțelegi asta. Nici măcar nu încerci. Tu ești lipsit de introspecție și emoție profundă, spre deosebire de mine. Mă rănești suficient de tare și totuși ceva mă trage înapoi spre tine ca un magnet. Drumul spre tine mă duce iar...

Suntem firi atât de opuse și totuși...Ce-mi place așa mult? și cum îi faci față unui asemenea bărbat când vezi că aveți o viziune de viață mult prea diferită? Cum faci față unui comportament vulcanic, dinamic și schimbător ca al lui? Ahh...

Toate visele au preţul lor...

Iubeşte marea, efectul paşilor pe nisip, terapia mării îi încântă simţurile de fiecare dată. "A simţi" o defineşte... Ar veni în fiecare zi aici doar ca să ia suflul mării, să-i ia tensiunea, dispoziţia din ziua aceea....

Marea ne poartă privirea, pământul picioarele, ar admira ore în şir spectacolul naturii, s-ar abandona total peisajului ce freamătă de viaţă, frumuseţea valurilor, albastrul cerului...sunt atât de multe detalii ale naturii ...habita într-un timp mort, într-un dulce abandon...

Astea sunt lucruri simple, uneori puerile, dar nu-i lăsa pe oamenii acriţi sau blazaţi să le denatureze, ele sunt tot atâtea clipe magice pentru acela care ştie să le trăiască. 

Deschide bine ochii şi priveşte în jurul tău. Amintirile frumoase nu trebuie să fie trecătoare. Impregnează-te cu culori şi materii. O parte din arta de-a trăi depinde de capacitatea noastră de a ne combate neputinţa. Asta e ceva greu pentru că neputinţa dă naştere deseori fricii. Ne anihilează reacţiile, inteligenţa, bunul simţ, deschizând uşa slăbiciunii...

Gândeşte, hotărăşte şi acţionează! Să nu ai îndoieli, incapacitatea de a-ţi asuma propriile alegeri dă naştere unui anumit rău de-a trăi. Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi. Fă în aşa fel ca lumea să se mişte, lumea ta!

Însă cel mai frumos lucru pe care ni l-a dat pământul, lucrul care face din noi nişte fiinţe umane, este fericirea de a împărtăşi cu ceilalţi. Cel care nu ştie să împărtăşească cu ceilalţi este un infirm al emoţiilor.

Viaţa este minunată, ne dăm seama însă de asta doar când ea se retrage în vârful picioarelor, dar viaţa se gustă după pofta din fiecare zi.

E o mare chestie să nu-ţi pierzi niciodată sufletul de copil, să nu-ţi uiţi niciodată visele, ele îţi vor fi motorul existenţei, vor alcătui gustul şi mirosul dimineţilor tale. Dacă ştim să respectăm şi să preţuim ce avem vom fi cei mai fericiţi. Uneori iubirea e de ajuns, ea ne defineşte, ea ne face oameni. Daca ea există în viaţa noastră totul devine mai simplu. Să lupti înseamnă să fii uman. Iar visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri.  

Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum. 

Iubirea are un gust minunat, aminteşte-ţi că pentru ca să primeşti, trebuie să dai; aminteşte-ti că pentru ca să poţi iubi, trebuie să fii tu însuţi. Încrede-te în instinctul tău, fii credincios conştiinţei şi emoţiilor tale, trăieşte-ţi viaţa, n-ai decât una. Eşti răspunzător de tine şi de cei pe care-i vei iubi. Fii demn, iubeşte, nu-ţi pierde entuziasmul copilăresc.

Pentru că tocmai când calculezi, când analizezi argumentele pro şi contra, îţi trece viaţa şi nu se petrece nimic. 

Fructele pe care nu le culegem, cele pe care le lăsăm să putrezească pe pământ, nectarul de fericire care nu va fi niciodată băut, din neglijenţă, din obişnuinţă, din certitudine şi îngâmfare. Ce este normal, este adesea irelevant. Mă irită poleiala sofisticării...

Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere şi să fii locatarul ei. Trebuie să-i plăteşti foarte regulat chiria, altfel eşti evacuat foarte repede. – Marc Levy

Putem să facem, cu toţii, un inventar al binecuvântărilor primite în viaţă, mai ales în momentele mai puţin fericite. Şi să mulţumim pentru fiecare dar ce ne-a fost dat. Să învăţăm să apreciem esenţa.

Fiecare are lumea lui. Totul este să ne înfigem rădăcinile în pământul care ne convine. Pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate, şi atunci important este să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are „esenţialul său”.

Suntem doi străini...răsărit si apus. Here I am...nothing else matters...close your eyes, we're here together...