Nu
cred în fericirea bazată pe renunţări şi sacrificii. Nu cred în lucrurile
făcute în pripă. Mi-e greu să mă prefac proastă doar ca să evit discuţii în
contradictoriu sau certuri. Vreau să-mi spun deschis nemulţumirile, trăirile şi
percepţiile oricând doresc sau simt nevoia. Bune sau rele, fiecare ţine de propriile convingeri, nu-i așa?
Mă
întreb de ce ne debarasăm aşa greu de mentalităţi, prejudecăţi vechi,
moştenite și depăşite ? Greşim când ne închipuim că ajungem să cunoaştem foarte
bine pe cineva, când îi judecăm conform unor standarde, conform unor concepţii
moştenite din familie sau preluate din filme şi cărţi. Ne jucăm cu toții rolul în piesa „Marea Prefăcătorie”.
Eu
sunt de părere că un cuplu trebuie să fie ceva mai experimentat, să aibă
termene de comparație, înainte să dorească să se căsătorească. Să-și ofere timp
să se cunoască în amănunt, să aibă timp…de toate. Și, mai ales să aibă timp
să-și verifice sentimentele. Mi-e greu să înțeleg dorința asta nebună de a da
năvală la primărie fără să ai habar de nimic. Să te arunci cu capul înainte și
cu mâinile goale.
Perspectivă.
Îmi spun: am nevoie să văd lucrurile în
perspectivă. Să privesc problema din alt unghi. Relaxează-te și eliberează-ți
mintea.
Nu
prea îmi iese…nu îmi pot opri amalgamul de gânduri. Nu pot sta liniștită, nu
pot să-mi văd pur și simplu de treaba mea, de viața mea. Poate sunt o copilă dar
eu mă agăț…
Mă
simt de parcă merg mereu înapoi (doar nu-s degeaba rac). Mă rulez și derulez ca
ața de pe mosor. Prinsă mereu între trecut și prezent. Între actual și viitor. Poate
că prea le rumeg pe toate dar nu știu cum să ma opresc. Uneori gonesc spre
orizonturi noi doar că, atunci când ajung acolo vreau înapoi de unde am plecat.
Mi se întâmplă să nu mai știu ce vreau de fapt. Sau să mă caut cu dor aprins ca
să dau de mine cea de dinainte, dar nu mai știu să fiu acea persoană…nu mă pot
repara la comandă.
Timpul
trece repede. Rămân buimacă când realizez cu ce rapiditate îmi trec zilele,
nopțile, emoțiile, gândurile. Chiar și iubirile. Totul parcă se schimb prea
rapid, prea brusc. Nu apuc să-mi iau rămas bun că sunt și înlocuite…alte
zâmbete, alte povești. Mă debusolează
valul de incertitudine.
Aleg să...aleg. Caut
un sens al cuvintelor din capul meu, caut un înțeles al stărilor mele
sufletești și al altora…Într-un fel sau altul mă las prinsă de miraje, intru
lucidă în labirint și ies cu mințile rătăcite. Și o iau iar de la capăt. Lumea îmi
spune că prea le analizez pe toate. Că le
iau prea personal, că ar trebui să urmez exemplul celorlalți și să fac mereu ce
e mai bine pentru mine. Că lucrurile pe care mi le doresc sunt prostii lipsite
de importanță. Că e chestiune de timp până ajung scârbită, obosită de tot și
atunci o să mă schimb. Când o să-mi ajungă cuțitul la os, atitudinea mea față
de toate se va schimba. Eu mă voi schimba și nu îmi voi mai bate capul. Voi învăța
să triez lucrurile. Poate că au dreptate, poate că nu… nu trăiește nimeni în
papucii mei ca să știe, nu prevăd viitorul…doar presupun niște chestii. Asta e
astăzi, așa le resimte cea de azi, nu știu să fiu altfel oricât mi-aș dori să
mă protejez, mâine...habar nu am. E și mâine o zi…
Unii
o cheamă imaturitate dar eu încă alerg după fluturi…
