A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. (O. Paler)

sâmbătă, 13 mai 2017

Umbrele inimii...


Aveam sentimentul că ție îți pot spune orice. Mă făceai să ies din cochilie. Chiar și când mă respingeai, simțeam că îmi ești alături. Ciudat lucru dar erai cum aveam nevoie să fii.
Ce s-a întâmplat cu noi?

Ce am respins pătimas, am ajuns să iubesc cu îndârjire...
Nu, nu mai pot descrie. Adesea, nici nu-mi mai permit să simt...Dacă aș simți prea mult..m-aș prăbuși. Lasă-mi inima..pustie. Cuvintele nu mai înseamnă nimic, libertatea nu mai e pură.

De unde îmi vin toate aceste furtuni ale sufletului? Și de ce nu pleci din mine, de ce nu încetează toate să existe? Ce mai contează? Tot ce vreau e liniște, pace, armonie.

Știu că încăpățânarea asta bolnăvicioasă a mea mă trage în jos rău de tot. Știu că-mi împovărez sufletul inutil când nu mă pot desprinde de trecut. E greșit dar continui s-o fac. Îmi mutilez sufletul așteptând...nimic. Evit și tot în același punct ajung.

Știu că mă înfrânez să simt și rabd în loc să-mi dau frâu liber..fiind fericită..cumva. Cu alternative...

Nu îi las nici pe alții să-mi vindece rănile, să mă aline căci nu mai am puterea să cred..nu mai am încredere. Mă înstrăinez, mă detașez rapid. Știu, e stupid chiar și după atâta timp. Nimic nu va mai fi la fel.

O lume de bestii...fără rădăcini. Suntem toți o apă și un pămănt. În ce să mai cred ? Când totul se contrazice, se spulberă, se face scrum și se consumă. Cad măști întruna și tot felul de arătări mi se perindă prin fața ochilor. Fiecare are impresia că el e altfel, eu nu aia, eu nu aialaltă. Culmea, fiecare cu așteptările și dreptatea lui.

De aia, de multe ori mă simt mai bine când evit oamenii. Ei vorbesc mult și se entuziasmează de niște lucruri care nu mă interesează deloc. E obositor să le ascult pălăvrăgeală neinteresantă. Nu știu să tacă, să observe, să respecte. Și ce preocupări au..te doare capul. Se consumă pentru te miri ce fleacuri.

E prea multă răceală în lumea asta. Normal ca devii precaut, prevazator si suspicios. Dacă oamenii ar putea comunica sincer între ei, totul ar fi mai ușor. Dar doar se ascund și se prefac...

Și eu ma pierd uneori în decor. Pun armură sub piele. Nu vreau să fiu așa, nu vreau să mă consum, să mă mai enervez inutil. Sa ma lupt cu mentalitati. Fiecare sa faca ce stie mai bine. Clădesc vise, iluzii pe un nisip mișcător. Mi-ar putea fi mai usor dar.. Iubesc ce e greu de iubit și caut in continuare frumosul în lume. Oriunde. Ma enerveaza ca eu nu am parte de atata intelegere cata ofer. N-au viziune de ansamblu, deschidere. Nu-i ca ei, e gresit! Uneori dansez pe marginea prăpastiei doar pentru ca imi place la nebunie sa ma simt cat mai vie, cat mai reala. Poate sunt imatură, adesea dură sau haotică. Sunt în multe feluri. Și este ceea ce este.

Am luptat. M-am luat după ce am văzut, după ce am crezut. M-am străduit din răsputeri să uit. Și totuși..nimic.

M-am străduit să vreau, am tot încercat..pas cu pas. Dar niciodată n-am mai avut senzatia aia: omu potrivit, momentul potrivit. Sa te reflectezi in celalalt. Sa iti aprinda imaginatia nu doar in prima luna. Niciodată n-a durat prea mult timp magia. Făceau parcă totul greșit si se indepartau de sufletul meu. Sau poate sunt eu prea grea...

Când m-a cuprins întunericul și mi-a mutilat sufletul? Sunt plină de crestături și cioburi, tăișuri în suflet. Parcă nimeni nu poate să mă lecuiască, doar se agață de mine și speră. Să mă schimbe, să mă repare. Să-mi demonstreze chestii. Lor le e ușor să-mi spună că exagerez, nu sunt în pielea mea ca să simtă cum e... N-ar trebui să fie așa, nu-i ok, o știu.

Și totuși...Mă bântuie, fir-ar să fie.

Îmi spun iar : nu fi fraieră. Simte. Asumă-ți. După care mergi mai departe. Cât poate fi de greu?