Alungare...

Câteodată, am senzația că port o încărcătură cu dinamită, iar el sigur lucrează la detonări. E așa de enervant..

Sunt momente în care îmi simt mintea sfâșiată în două. 

Momente în care cad pradă unui conflict interior.  Mă rătăcesc în cuvinte și renasc culori pictate adânc în suflet. Și totul e de parcă timpul încremenește iar lucrurile din jur îți pierd culoarea, se pierd într-un fond monoton. Nici nu simt că mai sunt vie. Dar ce bine sunt doar pase și trec...mă reechilibrez și îmi reactivez speranța. Îmi reamintesc să mă uit în jur să observ. Culori, oameni, forme, stiluri, tipare. Și e minunat că pot face asta.

Recunosc, mă oftică faptul că el se simte în largul lui oriunde s-ar afla. Tare aș vrea să capăt ca prin minune acea lejeritate, acea relaxare și adaptabilitate la orice îi iese în cale.

Mi-ar plăcea uneori, să nu mai am suflet. Să nu reușească să mă mai dea ceva sau cineva peste cap. Dar...

Bune sau rele, lucrurile care se întâmplă se cer luate ca atare. Într-un fel sau altul, toți trecem peste...

Ce mă irită e că îți investești încrederea într-un om, devii vulnerabil în fața lui și asta îi dă putere să te rănească. Nu mi se pare corect deloc. Nu poți sta într-o alertă continuă, ridicând întruna ziduri doar pentru că ai avut niște experiențe nefericite sau niște oameni înainte, au avut grijă să-ți spulbere credințe. E nevoie să dai șanse. Într-adevăr atunci când ești atent, controlezi situația...dar pierzi pe alte planuri. Și cât reziști cu garda sus, ținând la distanță tot ce ar putea să te rănească? Nu..asta nu funcționează. E doar fugă și lașitate.

Mă enervează lumea asta băgăcioasă și atât de curioasă. Pe bune, nu e vorba că fac pe misterioasa sau că ascund nu știu ce secrete, dar pur și simplu nu simt nevoia să împărtășesc cu oricine experiențele mele. Așa sunt eu. DE CE trebuie să te superi? Dacă aleg să-mi ascund existența comună de altfel, sub un văl de tăcere, e alegerea mea. De ce insiști?! Pur și simplu nu-mi place să vorbesc despre mine sau de anumite lucruri. Nu am pur și simplu chef să vorbesc despre ele. Ce e atât de greu de acceptat? Încerc un rol de camuflare în societate, nu vreau să atrag atenția cu nimic. Chiar nu înțeleg de ce nu sunt lăsată în pace din moment ce eu nu deranjez pe nimeni cu nimic, nu mă interesează viața altora. Lumea vorbește mult...și prost. Și speculează maxim atunci cînd nu primesc răspunsuri. Ok vorbiți și credeți fix ce vreți dar nu mai insistați pe lângă mine, vedeți-vă de treabă.

Sau veșnica întrebare ”De ce ...?”..pentru că sunt om, mai am și perioade în care liniștea mi-e zdruncinată sau mă copleșesc lucruri care nu-mi plac, care mă dor. Și se tot insistă pe subiect...frate ce poți spune..când amintirile se întorc ca să te bântuie și te simți obosit, vlăguit, sau viața ta nu e deloc așa cum ți-ai imaginat și nu-ți dorești decât să fugi? Și nu am chef să mai discut, cu atât mai puțin cu o persoană care nu știe mai nimic despre mine sau nu înțelege...wtf

Curiozitatea asta excesivă mă scoate din minți. E viața mea, trăirile mele, alegerile mele. Tu ce tot vrei?

Oricum pretinzi că nu s-a întâmplat nimic, că ești bine, pentru a supraviețui...

Și reproșurile, șantajele emoționale mă exasperează...în niciun caz nu obții ce vrei. Detest presiunea...de orice fel. Daca simt nevoia să-ți împărtășesc ceva o fac din proprie inițiativă, nu pentru că insiști. Dacă nu..mă bați la cap degeaba. Nu faci decât să mă îndepărtezi.

Poate că ar trebui să ne scriem fiecare câte un manual de întrebuințare...dar chiar și așa cu toate instrucțiunile și vorbind cât se poate de clar, mi s-a întâmplat să fie fail total.

Înveți să citești printre rânduri. Înveți să crezi în oameni ca tine. Înveți să crezi și în bine chiar dacă vezi atâta noroi. Înveți să vezi hotarele dintre noi. Înveți să faci față presiunilor din trecut. Înveți...orice. dacă vrei.

Te extinzi. Te desprinzi. Te descoperi. Te pierzi. Te regăsești. Și de la capăt...

Călătorie în suflet...

Puterea iubirii poate face miracole. Indiferent despre ce iubire e vorba. Fiecare ”te iubesc” și fiecare mângâiere este minunată. Fiecare gest înseamnă ceva. Dragostea poate să facă minunată o viață  pe care alții ar crede-o monotonă sau cenușie. Suntem diferiți. Depinde ce simți tu că e adevărat în inima ta și ce îți încântă sufletul.  Iubirea ne ajută se deschidem ochii și să vedem cu adevărat minunile naturii care ne înconjoară. Trezește în noi emoții plăcute și calme și ne reamintește să ne bucurăm de lucruri mici și să le apreciem.

Un om echilibrat e un om fericit. Sau măcar împăcat cu sine. O persoană echilibrată privește lucrurile la adevărata lor valoare. Ea nu-și minimalizează și nici nu-și exagerează inutil emoțiile. Relațiile cu ceilalți sunt calme, cumva dă și primește simpatie și prietenie. Genul ăsta de persoană încerc să fiu. Și înclin să cred că liniștea și echilibrul se află în tine, în interiorul tău. Știu că nu există perfecțiune și că nu reacționăm întotdeauna cumpătat și înțelept dar măcar să îmi învăț lecțiile de viață la timp și să nu mă lovesc de același bolovan de ”n” ori.

Am învățat că nu merită să dai importanță atacurilor pentru că de multe ori izvorăsc dintr-o neînțelegere, din invidie sau pur și simplu dintr-o proastă educație. Nu poți schimba oamenii sau mentalitățile lor. Nu e nevoie de dramatizare ori lamentare inutilă care nu rezolvă conflictul creat.

E sănătos să știi să te controlezi atunci când situația o cere. E lucru mare să fii amabil și să-ți păstrezi demnitatea și calmul.

Mi-aș dori să dau dovadă de mai mult tact uneori, recunosc. De multe ori trântesc lucruri neplăcute în nas, ascunzându-mă sub pretextul sincerității. Când mă pun în locul lor, văd altfel lucrurile dar na...nu gândesc mereu limpede. Sub scut se ascunde sensibilitate de multe ori. Aș vrea să mă gândesc mai des și la ceilalți și la faptul că le pot răni sentimentele. Aș evita multe neînțelegeri.

Mi-aș dori ca atunci când vorbesc cu cineva, să fiu mai deschisă la minte și să-i accept punctul de vedere fără să mă aprind sau să simt nevoia să îi demonstrez că se înșeală. E clar că nu le știu pe toate și că mă pot înșela adesea. Și că dacă ascult pot afla lucruri noi și interesante. Vreau să las omu să se exprime dar nu știu..nu-mi iese mereu. Aș vrea ca pe lângă faptul că-l ascult cu adevărat, să nu judec și să nu mă apuc să dau sfaturi.

Doamne și să încetez cu generalizările când mă aflu într-o particularitate și e vorba doar de două persoane. Lucrurile diferă așa mult de la individ la individ. Nu-mi înțeleg încăpățânarea asta în a compara cu ceea ce știu sau cu ce a fost sau am trăit, văzut, simțit în trecut. Mă blochez în tipare, sabotez adesea lucrurile și detest asta. Îmi plac începuturile dar la ce urmează după..nu mai știu să reacționez. Chiar dau cu piciorul în găleată uneori.

Îmi doresc să nu devin prea ”mimoză” sau prea pretențioasă. Nu mă caracterizează asta. Nu știu ce mă apucă și de ce încerc uneori să pozez în ceva ce nu sunt. Vreau să mă arăt așa cum sunt cu mai mult curaj și asumare. Și să rămân cu picioarele pe Pământ.

Aș vrea să nu mă mai las influențată de temerile celorlalți. My life is my life. Inima mea știe mai bine. Să  nu accept ca gândurile negre sau pesimismul altora, să îmi decidă viața și trăirile. Să nu mă opresc și să-mi urmez calea. Am ochii însetați de frumos și de toate lucrurile pe care le pot descoperi în lume. Am sufletul însetat de momente în natură. De conectare. Vreau să fac lucrurile în modul în care decid eu că e bine pentru mine. Și să-mi păstrez libertatea. Iar libertatea înseamnă pentru mine mereu altceva. La fiecare vârstă are o altă semnificație...

Libertatea omului este partea divină din el.

Înstrăinare...

Simt uneori așa o atracție irezistibilă către impulsivitate și risc. Simt nevoia adânc în mine...să pășesc în afara cercului și nu știu de ce sau ce mă apucă. Uneori simt că mă joc cu focul și..îmi place. Nu pot sta liniștită. Nebunie.

Recunoaștem lucrurile bune din viață pentru că avem răul cu care să le comparăm. Dar dacă nu am avea parte și de lucruri rele cum le-am recunoaște pe cele bune? E o luptă continuă ca cea dintre rațiune și simțire, lupta continuă dintre bine și rău, lupta neobosită a contrariilor. Atâta timp cât lucrurile stau în balanță și echilibrează situația mai devreme sau mai târziu, e ok.

În unele zile, mă surprind privind ușor ironic, de la distanță, tot ce mă înconjoară. Capăt acea detașare ce mă face să mă raportez diferit la lucruri, să le percep diferit. E ciudată intensitatea și profunzimea asta a lucrurilor. Cum aceleași lucruri care te fac să vibrezi într-o zi, te lasă rece într-o alta. Cum se schimbă și se transformă unele lucruri. Cum aceleași vorbe dar spuse de persoane diferite au alt impact asupra ta. Cum unele cuvinte te ating,  iar altele deloc. Încă mă uimește complexitatea ființei omenești și ciudățenia înlănțuirii unor evenimente și cauzalități. Mi-e imposibil să descifrez până la capăt..undeva îmi prind urechile sau abandonez jocul.

Am descoperit o expresie în latină care îmi place tare mult: mutatis mutandis care se traduce prin a schimba ce este de schimbat. Esența rămâne aceeași indiferent ce formă șlefuită îi dai.

Mă minunez cum ne-au captivat rețelele astea sociale și ce impact au asupra noastră. Nevoia asta absurdă și neobosită de a atrage atenția, de a fi băgați în seamă, oricând, oricum, oriunde. Dependența de social-media, like-uri,  jocuri, iluzii, lucruri prefabricate ce creeaza o imagine distorsionată a realității. Povești și spălare de creiere. Ce păcat că mintea nu are firewall.

A fi mereu cu cineva înseamnă de multe ori să fii mai singur ca niciodată. Suspendarea reflecției, lipsa posibilității de a fi  singur cu gândurile tale, anihilează individualitatea și independența în mișcare și în gândire. Un individ ce nu e capabil să gândească și să acționeze singur e ușor de manipulat și prostit. Și așa se și vrea. Sub pretextul ”nu-mi place să stau singur/ă” se creează un vid de ființă. Ce să faci singur cu propriile gânduri? De ce să-ți pui întrebări și să chestionezi mediul înconjurător? Mai bine trăiești pe pilot automat și gândesc alții pentru tine. E mai comod și mai sigur, nu?! Observ cât de puțini au curajul singurătății, se feresc ca de ciumă, îi sperie ideea să rămână fie și cateva clipe singuri. Nu au nimic de gândit. 

Au senzația că sunt mereu conectați dar realitatea e că sunt absenți cu ochii și mintea în gadgeturi sau în te miri ce alte părți. Ei au nevoie să fie mereu în legătură cu cineva, care să-i și valideze social, să le valideze eventual orice alegere, orice gând. Supuși orbește la influența unui grup de care trebuie să aparțină. Binențeles există un lider de grup, frumos, de gașcă, în stare să dea tonul în tendințe și în ce e cool, în stare să gândească pentru ei și să vorbească pe înțelesul lor. Schimb finit de idei, lipsă de originalitate, implicare, expresii rudimentare. Au nevoie să fie în grupuri cât mai mari, cât mai zgomotoase, unde se urlă tot soiul de lucruri lipsite de esență sau importanță. Orice numai să nu se tacă. Aa și nici să nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții. Ce importanță are asta? Nu se face. Cine are nevoie de clarificări când EU ȘTIU CEL MAI BINE, EU MĂ PRICEP CEL MAI BINE, EU SUNT CEL MAI..etc.

Relațiile se reduc la o superficialitate maximă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. Aceleași gusturi, gesturi, expresii, haine trase la indigo, aceleași excursii, vacanțe, aceleași locuri de vizitat, același gen de distracție, aceeași muzică, aceleași lucruri facil de comunicat. De suprafață. Sindrom de turmă și comportament plastic. Totul prefabricat, anticipat, previzibil. Pf ce rețele de socializare. Aparențe pe care vor să le transmită, lucruri care vor să le creadă ceilalți, poze reușite, cadrul perfect, viața perfectă, bârfă, laude, minciună. Singurătate țipătoare și stridentă. Asta-i tot ce văd.

Deci să ciripim banalități zic. Să nu ne obosim prea tare. Să trăim din reflex și să gândim automat.

Pulbere de speranță...

Tot ceea ce-l face pe om să muncească și să se zbuciume se folosește de speranță.

Omului cotidian nu-i place să stea prea mult pe loc. Dimpotrivă, totul îl îndeamnă să facă ceva, orice, numai să nu stea și dacă se poate pe repede înainte. Poate că au dreptate cei care susțin că nu mai știm să iubim cu adevărat. Nepăsarea ne amorțește în simțiri...

Clădim relații pe care le transformăm în închisori și trăim împreună de parcă am fi legați la ochi. Întărim absurdul cu fiecare pas.

Supradoze de fericire și cădere în gol mă derutează enorm...

Porți cu tine un tablou ce ți s-a părut cândva perfect pictat și nu-i mai lași pe alții să te deseneze. Și nu știi ce te apucă. Vrei să protejezi rainbow splash-ul în culorile lui cele mai vii, și-l închizi într-un sertăraș al sufletului tău căci nu vrei să pățească nimic. Te lupți să-l imortalizezi în condiții perfecte și nu vrei să-l arăți la nimeni, trăiește în tine, în sufletul tău, îți contropește mintea dar timpul își spune cuvântul, intervine uitarea, nuanțele își schimbă forma, observi cum se șterge conturul și inima ți se strânge. Nu ai ce face. Sometimes we just have to let things go... Îți amintești iar că toate-s vremelnice și că fiecare își caută calea în viață și face ce știe mai bine la momentul respectiv.

Inima mea aspiră către mai mult și uneori parcă e în sevraj...

Îți dorești și tu ca fiecare, să colorezi o lume în culorile fanteziei tale și speri să alegi expresiile cele mai frumoase și să picuri soare în suflete...

Ce spun cuvintele atâta timp cât nu spun ceea ce simțim în interior?

Avem tendința să ne împotmolim, să dăm vina pe orice altceva decât pe adevărata problemă, cea care zace în adâncul sufletului nostru și ne roade. Uneori nu-i tocmai ușor să identifici problema și să recunoști lucruri, chiar și față de tine însuți. De multe ori, îngropăm în noi problemele adânc și ne mințim că suntem perfect în regulă, acoperind orice urmă care ne-ar putea da de gol.

Mă simt câteodată ca după o furtună. Mă simt de parcă mă pierd în iluzia nemărginirii mării, în peisajul fără formă fixă, în unduirea valurilor și parcă am senzația uneori că aceste valuri se prăbușesc peste capul meu. Și toate parcă mă trag în jos. Îmi fur timpul știu dar încă n-am învățat cum...

”Chiar și întâlnirile întâmplătoare sunt rezultatul karmei… Lucrurile din viață sunt predestinate de viețile noastre anterioare. Fiindcă, nici în cele mai neînsemnate evenimente nu există coincidențe.” (Haruki Murakami)

Gânduri târzii...

Creşti sperând ca încă nu ai făcut marea descoperire, că poate încă nu ai aflat adevărul esenţial, soluţia perfectă a tuturor problemelor, comportamentul adecvat tuturor situaţiilor. Mereu îţi spui că mai ai timp... Chiar şi când vezi că totul devine pe zi ce trece tot mai îndoielnic, lucrurile devin iritante şi plictisitoare, tu tot speri că nu ai ajuns încă...unde trebuia, la miezul lucrurilor. Îţi spui că nu se poate să fie doar atât, totul trebuie să merite, să capete sens. Toţi te-au minţit?

Descoperi că totul e iluzoriu, că nimic nu are de fapt sens sau logică, lucrurile nu au o finalitate potrivită sau cea aşteptată, deznodământul este şi el în ceaţă. Îţi spui că poate sunt o sumedenie de lucruri grozave de care nu ai auzit încă, poate sunt ascunse...sigur faci tu ceva greşit.

Eşti prins într-un val de inerţie. Te mişti , te laşi purtat de vânt, de curent sau ce o mai fi. Constaţi că de fapt, nu ajungi vreodată undeva. Nu ai o traiectorie clară, din puctul A în punctul B. Evoluţie-regres. Dar te bucuri de ce este, de călătorie dacă poţi, încerci să înveţi...

Subconştientul meu are logica lui, nu neapărat uşor de înţeles. Uneori mă doare mintea. Fiecare persoană a crescut şi a  fost educată într-un mediu cu reguli şi concepţii proprii de viaţă. Prin introspecţie, analizezi comportamentul celorlalţi, percepţiile tale, fiind şi o metodă de auto-observare a ta în raport cu ceilalţi.

Observ de exemplu că, sacrificiul şi compromisul stau la baza familiei în societate. O femeie care nu ştie să lupte pentru ce vrea în viaţă sau este în fiecare zi convinsă verbal sau fizic că nu este bună de nimic, că nu ştie diverse, nu va reuşi să se impună în vreun fel, respectul de sine fiind aproape inexistent, se va supune voinţei altora. 

În România se pune foarte puţin accent pe descoperirea de sine sau pe dezvoltare personală, indiferent că eşti bărbat sau femeie. Femeile cu atât mai mult, ar trebui să-şi acorde timp să se cunoască şi să înveţe să fie ele însele înainte de a se arunca în relaţii serioase, mariaje. Să înveţe să iubească, să se iubească pentru ceea ce sunt, ştiu, sau au realizat, să înveţe să scape de prejudecăţi ce nu le lasă să fie fericite şi să-şi bucure sufletul. Ar fi mult mai multă bucurie în jur, mai mulţi oameni frumoşi, armonie, o conştientizare mai limpede a lucrurilor, responsabilizare. Când te umpli de viaţă dăruieşti mai mult. La fine, am trăi cu toţii mai bine.

Dacă eşti într-o relaţie nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi propria identitate, să te pliezi pe nevoile celuilalt, iar de cele personale să uiţi. Să fii preş nu-i de apreciat. La fel cum dacă te căsătoreşti nu înseamnă să renunţi la tine, să te transformi într-o femeie supusă bărbatului, ducând o viaţă anostă de casnică. Roboţi vii în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Să fii gelos şi posesiv nu dovedeşte nimic bun. Şi copiii mici sunt cu jucăriile lor. Scenariul poate fi diferit, totul depinde de alegerea fiecăruia...

Mă irită femeile care nu se străduiesc să îşi depăşească nici măcar un pic condiţia şi în schimb sunt gata mereu de atac şi critică. Fac întotdeauna pe victimele, se dau veşnic neînţelese şi neapreciate just. Au permanentă nevoie de atenţie şi confirmare. Sunt sătulă de femeile care au mereu impresia ca toată lumea are ceva cu ele!

Mă enervează femeile care au impresia că statutul de femeie măritată le rezolvă toate problemele existenţiale. Cerutul în căsătorie şi logodna mi se par aşa nişte clişee. Nişte chestii lipsite de temei, inutile. Un statut ar trebui să-l obţii prin forţe proprii, nu printr-o căsătorie. Astea-s alte probleme de mentalitate şi educaţie... 

Mă irită nesimţirea şi nepăsarea şi femeile care stau cu ochii-n televizor urmărind tot felul de emisiuni sau seriale imbecile, şi nu citesc altceva decât cancanuri şi literatură chick-lit. Mă înfurie cele care se dau culte şi educate doar ca să impresioneze iar când deschid gura demonstrează contrariul. Mă enervează femeile care vorbesc doar ca să nu tacă...

M-am săturat de femeile care cred că le ştiu şi le-au văzut pe toate, care cred tot ce aud sau văd. Nu se justifică niciodată de ce "ele" se cred cele mai cele. Femei prefăcute şi pline de prejudecăţi imbecile.

Mi-aş dori ca în loc de a arăta cu degetul şi a împleti bârfa, să văd mai multe femei demne, cu preocupări ceva mai interesante. Femei cărora le place să citească, să afle, să fie curioase să descopere culturi şi oameni noi şi lucruri interesante ce le pot diversifica conversaţiile şi îmbogăţi bagajul cultural. Mi-as dori ca distractia la noi sa nu insemne multa bautura, gratare, replici obosite si buriceala. 

Mi-as dori sa existe mai multi din cei care traiesc altfel, mi-as dori ca oamenii sa invete sa asculte mai atent, sa invete sa citeasca printre randuri si sa vada dincolo de suprafata. Sa stie ca dragostea poate fi bazata pe o prietenie sincera si de durata, ca se poate si altfel.

Mi-ar plăcea să întâlnesc mai des femei care se respectă şi ştiu să aleagă ce e bine şi potrivit pentru ele. Îmi plac femeile care nu se bazează pe concepţia că viaţa de femeie e incredibil de grea şi presupune o serie de obligaţii, renunţări şi sacrificii, mai puţine bucurii şi momente pentru tine. Un dram de linişte şi răsfăţ. Mulţi nu vor înţelege că nu avem stăpân pe lumea asta, că avem o singură viaţă, un cumul de momente.

Ne cramponăm prea mult de "gura lumii" şi ne scăldăm în ipocrizie şi negare...

Imaginează-ţi că eşti într-o barcă şi se scufundă într-o apă cu rechini. Cum te salvezi?

Răspuns: Te opreşti din imaginat.

Nici pe Pământ, nici în aer...

La început era o senzație stranie. De câte ori îl vedeam, ceva dinlăuntrul meu își întindea brațele către el. Simțeam că-l înțeleg perfect deși nu i-o spuneam. Era ca și cum mi-ar fi întins o oglindă: ia-te și privește-te! Știam cum se simte, de ce și ce ar avea nevoie. Știam ce cuvinte așteaptă de la mine dar ele nu vroiau să iasă decât sub forme arțăgoase și șlefuite. Simțeam când avea nevoie de încurajare dar ceva mă bloca. Îi înțelegeam până și critica-atac, teama de refuz și de eșec. Era doar un alt scut...de duritate, construit din teamă. Sunt familiară cu scuturile. Ele sunt ca puzzle-urile...piesă cu piesă ajungi la ceva, vezi ce îți scapă la prima vedere. Fiecare piesă - indiferent cât de mică sau insignifiantă e importantă pentru imaginea de ansamblu.

Totuși, deși simțeam toate astea nu reușeam să găsesc calea...către el. Privind retrospectiv nu știu dacă nu cumva am alergat după o vară veșnică - mincinoasă, atrasă ca de un miraj, fără a vedea semnele.

Trăiam pe culmea unui munte de contradicții...
Am vrut să-mi ţin sufletul să nu se aproprie de al tău, însă nu mi-a ieşit...

Lucrurile despre care nu poți vorbi, pot fi spuse prin tăcere, pot fi simţite. Uneori, lucrurile pe care nu le rostești sunt cele mai grăitoare.

Nu știi niciodată când te trezești mușcat de ceva bine ascuns până atunci sau acel ceva îți macină măruntaiele din tine. Îţi activează vechi răni de care ai uitat şi de acolo tendinţa de a da bir cu fugiţii sau de a blama.

Între noi nu mai era nimic romantic. Ne făceam prea multe scenarii în cap amândoi. Între noi planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tensiune tacită și vinovată ce prevestea sfârșitul... Ne era oarecum teamă să spunem ce gândim. Sau cel puțin amânam momentul.

Poate că ţi-am cerut prea mult şi nu ai ştiut să exprimi..sau ţi-a fost teamă. Dar sunt aşa sătulă de instabilitate şi oameni care nu ştiu de fapt ce vor. Contradicţii. Una spun şi alta fac. Sunt sătulă de ceaţă, am nevoie de lucruri frumoase, clare, asumate. Poate că ai stat prea multă vreme în întuneric şi lumina din mine te-a panicat. Nu ai ştiut să o interpretezi cum trebuie...

Când am început cu aruncatul vinii, vorbele s-au transformat în reproșuri și dispreț. Nu credeam în toate reproșurile pe care ni le aruncam dar...nu ne mai puteam opri. Îmi pierdusem cumpătul și toate vorbele nespuse la timp s-au transformat în otravă.

La finalul zilei, ai fi zis că suntem doi supraviețuitori ai unui duel pătimaș, în care fiecare l-a rănit pe celălalt fără să vrea. Ne aruncam pe amândoi într-o uriașă furtună și apoi suportam consecințele...

Dragostea e roasă de repetiție, obișnuință, saturație...

Să ne acordăm timp, îmi spuneam. Însă cu cât timpul trecea, cu atât parcă greșeam din ce în ce mai mult. Încrederea pe care i-o puteam acorda se topea ușor, odată cu îndoielile...

Este oare cinismul de orice fel o mască pentru neputința de adaptare, o formă de disprețuire, de revoltă?

Capul meu e doldora de întrebări...
Tu asculți cu urechile dragul meu, nu cu inima. Dar inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși. Tu te gândești la tot ce ai putea pierde, eu mă gândesc la intensitate și mă bucur de fiecare zi în parte. Povestea adevărată e cea din sufletul tău.

De ce să aștepți descompunerea sentimentelor, inevitabilele certuri, înjosiri, de ce să te cobori în mocirlă când poți pune capăt, poți rupe? De ce să aștepți mușcături de șarpe și să nu isprăvești când simți curentul rece?  Viața e prea prețioasă pentru a fi pierdută.

Avem nevoie de puțină nebunie, de un pic de dezordine, de o scânteie care să ne scoată din cotidian, în viața noastră. Asta face totul mai interesant. Plasa de siguranță e doar o frână. Vrei certitudini și nu îndoieli, vrei rezultate și nu experiențe dar...numai din îndoieli se pot naște certitudini și numai din experiențe ai rezultate. Nu cred că există un plan bine judecat, totul este hazard. De ce nu poți accepta lucrurile așa cum sunt prin natura lor, veritabile? 

Sunt tristo-furioasă. Totul este așa complicat în relațiile interumane. Credeam că lumea e un loc minunat, populată de mulți oameni buni, extraordinari, care merită totul. Credeam că omul potrivit e aproape de tine și nu e greu de găsit un partener compatibil cu tine, existând varietate, având de unde alege, poți ușor înlocui pe oricine și poți umple spațiile libere. Oare?! Atunci de ce atâția oameni rămân singuri sau se complac în relații mediocre? Vrem, cerem, râvnim când de fapt avem ”totul”, veșnic nemulțumiți și ingrați. Să nu ne scape nimic. Alergăm tot mai mult după iluzii...

E ușor să devii un pesimist pe care nu-l mai entuziasmează nimic...

Oare dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului? 

Suflet de copil unde te-ai ascuns tiptil-tiptil?...

Soare și miros de liliac...

Primăvara mea miroase a liliac, a flori de cireș, a flori de salcâm și iarbă proaspătă. Ea are miros de zambile, narcise, verde crud și soare. Are gustul renașterii, al reînnoirii.Ador acea veselie a naturii, când totul se trezește la viață, fluturii colorați zburătăcesc nestingheriți, rândunelele se întorc. Superb acest spectacol al naturii. Totuși, dincolo de uimirea și bucuria pe care mi-o produce natura, sunt și altele...


Stau sub cerul liber și totuși nu am aer...Sunt liniștită și totuși nu am liniște. Sunt vie și totuși nu am viață în mine. Simt nisipul sub picioare, merg apăsat... Nu zbor și nici nu plutesc dar nici nu stau locului...Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos. Nu e lume și nici eu nu simt că sunt. Mărăcini de timp mi s-au prins de haine, îi târâi după mine. Unde să găsesc un loc odihnitor pentru sufletul meu? 

Deschid larg fereastra și când ajung acasă, simt cum pătrunde un aer rece dar nu-mi potolește nimic nevoia de aer...Inspir adânc dar nu simt nimic. Aerul rece mă îngheață dar îl las să o facă. Steluțe de gheață îmi cuprind inima. Pe ele le simt adânc în mine...

Zilele îmi par copii perfecte..parcă sunt rătăcită în visul altcuiva. Mă simt captivă și calea de evadare nu o văd încă, nici măcar nu o intuiesc. Îmi lipsesc prea multe cuvinte pentru prea multe din lucruri...

Nu alerg după timp doar îl las să fie, nu îmi mai e teamă că pierd ceva. Să treacă. Nici nu mai știu ce visez sau dacă mai doare ceva...

Când în loc de pretenții ai speranțe...

Să te lupți cu răul din oameni îți consumă toată forța sufletească și îți taie din avânt. Oamenii bolnavi de sine ne mănâncă inutil timpul. E ca atunci când ai ceva de oferit dar nu e nimeni să ți-l primească și ești dat afară pe ușa din dos.

Cât de înșelător e totul...
În interiorul tău se pot prăbuși lumi, se pot topi dorințe precum ceara de lumînare, se pot preface în cenușă focuri ascunse și totuși, pe față să ai un zâmbet larg și o atitudine detașată gen: Nu-i mare lucru, e ok.
Dacă oamenii tac, nimic nu se schimbă. 

Uneori, temeliile lumii din jur se pot cutremura zdravăn și totuși nimic să nu te atingă.

Mă liniștesc spunându-mi că, după un timp, toate par lipsite de importanță iar tulburele începe să se limpezească. Mereu e chestiune de timp, și din proprie experiență, știu că cele mai bune lucruri apar pe neașteptate și te lovesc din plin, schimbându-te puțin câte puțin, desenând curcubee. Nu uit că minții îi place nostalgia și se autocompătimește ori de câte ori are ocazia. Sunt doar momente...

Cuvintele își schimbă culoarea și căldura de la o clipă la alta, sunt trădătoare și au multe oglinzi. Nu întotdeauna un cui scoate pe altul. Uneori, amândouă rămân înăuntru.

*Nu îndulci ceea ce este neplăcut, nu scuza ceea ce merită respingere.*

Sunt oameni pe care-i cunosc și sincer îmi pare că au întârziat o jumătate de viață să reacționeze, pentru că nu au avut curajul și hotărârea să spună: gata ajunge!, și s-au umplut în schimb, de amărăciune și frustrare. Nu se mai așteaptă la nimic bun și nici nu încurajează vreo inițiativă de eliberare.

Sunt oameni cărora nu li se pare nimic atât de defect sau rău încât să renunțe definitiv la el. Încearcă iar și iar să repare și ce nu poate fi reparat. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi, se împiedică de muntele de gunoi de dedesubt. Atunci se văd obligați să se uite la ceea ce au ascuns sau  au negat pentru că realitatea îi izbește în moalele capului. Unii nu fac față adevărului și își creează propriul basm, găsind tot felul de justificări bizare. Când minți, te minți pe tine nu pe altcineva. Dacă nu poți fii onest cu tine însuți, cum să fie alții?

Unii minimizează problemele, alții le interpretează în fel și chip. Masa prostiei este foarte extinsă...

Lumea îmi pare un loc pe care nu-l înțeleg...
Suntem vreodată pregătiți pentru ceea ce urmează să se întâmple?

Dacă aș renunța la zbucium și la împotrivire, aș strânge raze de soare...

Acoperă-mi inima cu ceva...

The rainbow comes and goes,

            And lovely is the rose…

          

Dacă o poveste nu-l priveşte pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Pe oameni îi interesează numai ceea ce îi priveşte personal. Restul sunt mimări.

Omul este un animal care are sentimentul vinovăţiei. Asta complică situaţii. Ne temem de lucrurile simple, de ceea ce obţinem prea uşor. Mi se pare că prea mulţi dintre noi ne lăsăm conduşi de credinţe şi tradiţii. Ne e frică de noutate, de judecata celorlalţi, de drumuri nebătătorite de alţii. Mulţi dintre noi au impresia că viaţa se termină cu o singură înfrângere. A trăi înseamnă a experimenta, înseamnă să ieşi din zona de confort, a nu te da bătut, nu a sta să te gândeşti la sensul vieţii şi logica lucrurilor.

Durerea scurtă a adevărului poate să treacă, dar agonia lentă, mistuitoare, a unei minciuni poate să nu dispară niciodată. E precum o rană deschisă, purulentă.

Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora…

Aproape oricine pe lumea asta are gusturi şi impulsuri, emoţii, insule de egoism, pofte carnale, patimi. Dar fiecare dintre noi facem alegeri, chiar şi când pretindem că nu am avut de ales, există opţiuni. Fiecare ascunde în sine un mic iad în timp ce în public pretinde că nu există. Din varii motive, frământările trăiesc în noi. Mi-a fost atât de greu să-mi iau rămas bun de la tine…să nu te mai caut, să nu mai aştept…nimic. Să înţeleg şi să accept. Dar întotdeauna e chestiune de timp.

Mă intrigă cum un om te poate copleși acum cu ardoare plină de pasiune, pentru ca în clipa următoare să fie la fel de glacial ca un urs polar?

Am uitat să-ţi şoptesc că niciun cuvânt nu e rostit în van. Cuvintele atrag realul. Totul se păstrează undeva chiar dacă timpul curge…

Uneori simt că nu mai am cuvinte, că s-a spus deja totul şi oricum nu ar putea reda ce aş trăi cu adevărat, uneori îmi pare că am scris prea mult, inutil. Uneori simt că mă lovesc de pereţii trupului care îmi încătuşează spiritul, uneori mă simt captivă în universul meu propriu. Uneori mi-e dor să fiu iar prinsă în acel vârtej, cu 100km/h, destinaţie necunoscută. În unele zile, am impresia că fac parte dintr-un vis prelungit, visul altcuiva în care am un rol infim, iar apoi apare trezirea ca dintr-un somn lung…

Dorul meu mi se pare un demon hotărât şi de neînduplecat…Încerc să nu mă mai gândesc dar e ca şi cum cunoaşte singur drumul, nu se pierde în indicii, e un demon greu de definit. Nu cred că place cu adevărat pe cineva şi cu cât îi neg existenţa cu atât îmi pune beţe în roate…

Ce faci când simţi prea mult…totul? Mergi mai departe. Asta faci..laşi viaţa să se desfăşoare, să te surprindă. Amintiri, plăceri, senzaţii, emoţii, sentimente..ştii şi tu, nu putem trăi din ele, oricât de frumoase, oricât de multe ar fi, nu înlocuiesc realitatea şi prezentul. Mereu vor lua naştere altele noi…

Fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare dintre noi gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său.
Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce te deranjează, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta.

Cred că unele lucruri aşa sunt menite să fie, cred că uneori ne învăţăm lecţiile sau nu, uneori e mai uşor iar alteori mai greu, dar mereu există compensaţii. O uşă se închide, alta se deschide...

Într-un colț al lumii există o persoană care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta…

Labirint de sentimente...

Dacă ai putea să percepi toate lucrurile fără greutate...de-ar fi toate străvezii să poți privi dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor și al faptelor. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră, ne pun într-o stare de transă, de creație permanentă. Amuzăm și uimim...inclusiv pe noi înșine.

E greu să întâlnești persoana ideală pe care s-o suporți pe termen lung.

Marile iubiri sunt atât de nebunești. E o mare diferență între marea iubire și iubirea potrivită, însă lăngă cel care te face să strălucești merită să rămâi.

Atâtea culori are sufletul tău...mă urci și mă cobori, fără să știu unde voi ateriza până la urmă. Uneori viața alături de tine pare a semăna cu un joc de popice, în care în loc de bile se folosesc grenade.

Mă simt captivă într-un spațiu ciudat, prinsă în acest vârtej în care totul se petrece cu 100 km/h...Inima mea cunoaște atâtea povești...

Știu că pasiunea se consumă destul de repede dar ești în mintea mea...

Tu...entuziast și direct...uneori prea direct. Creativ și plin de idei ingenioase. Talentat. Cu tine am izvor de emoții nesecat, cu tine nu există momente plictisitoare.

Tu cu pensulele și culorile tale, tu cu creionul tău magic cu care schițezi lumea. Tu care arunci bucăți de suflet pe o paletă de culori și din acuarelele tale curge iubire peste portrete...

Tu...Exasperant de intolerant, nesimțitor, egoist și pretențios. Îndrăzneț și fără prea multă răbdare. Insiști să fii primul în toate, unicul, în special primul în inima mea. Ești posesiv dar aștepți o încredere oarbă din partea mea. Nesăbuit. Un rebel din naștere. Genul care sfidează orice, trebuie să iubești ce iubește el și să urăști la fel. Ar trebui să i se predea ceva lecții de modestie băiatului ăsta!

Nu fugi de el și nu fugi după el – gen. Trebuie să fac echilibristică între interes afectuos și detașare distantă. El este genul care nu se uită în spate, fiind foarte posibil să rămân în urmă. E greu să țin pasul și totuși ceva e...

Tu storci din relație toți fiorii, toate suspinele și culmile extazului posibile. Fără rezerve și fără frâne!

Copilul zodiacului. Noi doi suntem apă și foc, ca două poluri total opuse. Tu ai o mulțime de nuanțe și contururi...

Tu.Specialist la critici directe, la obiect, poți răni foarte ușor fără să clipești măcar. De aia rămân mută uneori. Chiar trebuie să fac apel la toată înțelegerea și dăruirea de care sunt capabilă ca să nu te strâng de gât și totuși să rămân în preajmă. 

Exasperant uneori, fără pic de tact! Nu e genul care să întoarcă problema pe toate părțile, ca mine. Tu nu-mi asiguri stabilitatea și încrederea de care am nevoie. Eu sunt o ființă romantică, sensibilă iar tu nu știi să înțelegi asta. Nici măcar nu încerci. Tu ești lipsit de introspecție și emoție profundă, spre deosebire de mine. Mă rănești suficient de tare și totuși ceva mă trage înapoi spre tine ca un magnet. Drumul spre tine mă duce iar...

Suntem firi atât de opuse și totuși...Ce-mi place așa mult? și cum îi faci față unui asemenea bărbat când vezi că aveți o viziune de viață mult prea diferită? Cum faci față unui comportament vulcanic, dinamic și schimbător ca al lui? Ahh...

Insomnii...

Cu toții suntem la fel, toți simțim durerea, dezamăgirile. Toți avem haos în viața noastră și ne dăm seama într-o zi cât de aiurea stau lucrurile. Viața poate fi foarte confuză. Cu toții avem nevoie de ceva, de cineva care să ne distragă de la toate relele.

Cred că ne-am speria dacă am ști de la început cât de greu ne va fi să devenim cineva, câte dificultăți vom întâlni și de câtă luptă e nevoie să nu fii o non-persoană, un gol.

Eșuăm, eșuăm, eșuăm în mod constant. Îi dezamăgim pe ceilalți și uneori pe noi înșine. Uneori slăbiciunea ne copleșește, ne sugrumă, ne ia puterea. Totuși, fiecare lecție e prețioasă, are rolul ei.

Let it be...beautiful. Năuca seducție care îți îmbată simțurile...

Ce este un cuplu? Renunțarea la existență și la libertate în schimbul siguranței? Care siguranță?.. faptul că te arunci în necunoscut, fără centură de siguranță, într-o uniune aparent deloc premeditată. Îți desfășori viața în jurul unei singure ființe spre o destinație necunoscută și incertă. Până la următorul stop, sau până la următoarea stație? și dacă nu știi unde și când să cobori? Dacă nu știi când e cazul să renunți, să abandonezi, să te oprești? și faptul că devii dependent de cele mai mici și enervante capricii și fixuri ale partenerului, unde-i distracția? Detest tendința asta de a-l imita pe celălalt, îți sugrumi propria existență, propriile porniri pentru ce? pentru similitudine? 

A iubi înseamnă să-i dai celuilalt, cu propriul tău consimțământ, o putere infinită asupra ta?! Cumva contribuim singuri la propria servitute? Devenim docili, constanți, anoști și ne și place?...și chiar e absolut necesar?

De ce de ființa cea mai dragă nouă ne temem cel mai mult?

Și toate incertitudinile care te țin treaz în miez de noapte, toate minutele dureroase petrecute întrebându-te asupra enigmei celuilalt, toate suferințele...unde dispar? Cum le estompează mereu timpul de nimeni nu pomenește de astea, de câte ai tras ca să ajungi aici, câte cicatrici s-au adunat și câte suspine ai strâns? De fața cealaltă a omului, de cealaltă față a iubirii și a timpului de ce se menționează atât de puțin și cum ajung să nu mai conteze, să nu îți mai pese? Cum trăiești intens, cum uiți intens? Timpul schimbă totul...

și dacă ești altfel? și dacă crezi doar în tine și în libertatea ta, dacă urăști granițele și constrângerile, unde te încadrezi?!

Ceilalți nu sunt niciodată nici atât de îndrăgostiți, nici atât de indiferenți pe cât îi crezi!

Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.

Umbre și lumini...

Vreau un coșuleț cum e acela de picnic. Vreau să pun înăuntru, ca niște licurici în întuneric, lucrurile bune care mi-au traversat viața, toate amintirile frumoase, toate inimile calde. Luminițele de la capătul tunelului, prieteniile magice și experiențele ce mi-au atins inima. Să mă amuz de toate visurile prostești pe care le-am avut, de toți fluturașii din stomac, de toată naivitatea și agonia iubirii. Aș vrea să mă pot întoarce în copilărie, acolo unde nu cunoșteam  goana asta nebună, lumea asta plină de trădări, acolo unde cuvintele nu erau contrazise de timp. Aș vrea un moment de liniște, de detașare totală. Coșulețul meu magic, plin de chestii prețioase.

Și fug din nou de tot ce m-a rănit vreodată și încerc să peticesc speranța zdrențuită de incertitudinea lor, de lașitatea lor. Încerc în continuare să nu las viclenia și neîncrederea să câștige. Poate că totuși nimic nu e la voia întâmplării, avem un destin. Voi vedea alt răsărit, alte orizonturi, voi dansa în ploaie din nou. Va fi mereu un nou început. Poate că îmi plac începuturile, ideea unei file  goale ce așteaptă să fie umplută...

Poate că trebuie să învăț să țin ascuns bisturiul adevărului, să le spun doar ce vor să audă. Utopie...de ce le pasă altora de încercările mele de a atinge iubirea? și dacă sunt dezamăgită ce? Şi dacă sunt minţită ce? O să-mi treacă. Nu vreau să fiu obosită și resemnată doar urmărind, comentând, judecând spectacolul vieții altora. Poate că trebuie să mă conving singură de adevăr și minciună. E dreptul meu să mă revolt împotriva prostiei, prejudecăților și conformismului. Poate că nu vreau să trăiesc în frică, în neputință, în lașitate și prostie. Poate că vreau să simt gustul lumii în care trăiesc, poate că vreau să fiu colorată şi intensă, nu doar banală. Poate că nu vreau să stau cuminte în banca mea și să fac ce se cuvine, poate vreau să fac altceva. De ce deranjează asta așa mult pe toată lumea?!

Poate că vreau să fiu precum iubirile noi - care sunt pline de spaime, nu au niciun loc în lume şi nu au o destinaţie stabilită. E adevărat uneori se răcesc, se rătăcesc, uneori dispar în neant...alteori renasc mai puternice ca niciodată, iau o altă formă.   

Tocmai asta le face atât de unice şi speciale. Poate că nu vreau să fiu o altă vită din turmă. E viaţa mea, e alegerea mea cum vreau să trăiesc.

Eu cred că fiecare om are propriile lui sentimente, propriile lui percepţii asupra lumii în care trăieşte. Ne diferenţiază atât de multe. De ce e aşa greu de acceptat asta?

Cred că, dacă nu îţi place ceva, trebuie să spui de ce nu îţi place în loc să te forţezi să-ţi placă, în loc să te complaci. Altfel e viaţă mimată nu trăită. Mă enervează la culme oamenii care cred ei că ştiu ce trebuie să facă fiecare om în parte, la o anumită vârstă, într-o anume perioadă. Eu nu cred în limitări de genul, nu cred în anii cronologici ci în vârsta spirituală, în felul cum te simţi în pielea ta, cum te simţi în interior.  Nu doar să orbecăi ca prostul, să nu ai pentru ce trăi, să nu ai vise, idealuri, valori. Nu îi înghit pe ăştia superficiali, pe cei care copiază tot ce văd în jur şi se cred tari.

În general, oamenii cu ceva în cap au tendinţa să-şi simplifice viaţa, nu să şi-o încarce inutil. O persoană cu principii şi valori, nu atacă, nu jigneşte şi nu-şi pierde timpul cu bârfa ci caută să vorbească deschis, la obiect, vrea să spună ce gândeşte faţă în faţă nu prin intermediari sau mesaje, și apoi își vede de ale lui. Cei care îi împroaşcă cu noroi pe alţii şi îi condamnă, nu dau dovadă decât de laşitate, falsitate şi imaturitate. Pentru că dacă eşti capabil de sentimente frumoase, pure, nu ai cum să fii altfel, indiferent că eşti rănit, suferi, etc.

Mă uit cu atenţie la oamenii din jurul meu. Urmăresc scene, în special persoane despre care nu ştiu nimic. Mă las furată de peisaj, mă desprind. Oameni supăraţi, apăsaţi, trişti majoritatea. Dar mai ales, bombănitori. Mereu există câte ceva de care se pot plânge. Văd resemnare întipărită pe chipurile lor. E un peisaj dezolant, griul din oameni e greu de privit. Rar mai prind câte un zâmbet  fugar...fiecare este în lumea lui, cât mai departe de aici, cât mai departe de ce se întâmplă în jur.

Doar din când în când, văd un grup de şcolari veseli, puşi pe şotii ori câte un el şi o ea care par că sfidează viaţa şi se uită unul în ochii celuilalt şi zâmbesc larg, trâindu-şi iubirea în văzul tuturor. Dar ceilalţi se uită ciudat la cei doi, îi condamnă din priviri căci fac notă discordantă cu peisajul. Zâmbetele lor largi nu au ce căuta în acest peisaj. Ei ştiu încă să se bucure. 

Şi mai sunt acei oameni, care parcă ar fi goi pe dinăuntru, nu mai simt nici bucurie, nici supărare. Nicio emoţie, nicio inițiativă. Asta e pierderea lor...E alegerea fiecăruia până la urmă. Noi alegem ce şi cum vrem să fim. Noi alegem dacă construim sau distrugem, dacă înflorim sau ne veştejim, dacă vibrăm sau stăm indiferenţi și bosumflați.