La început era o senzație stranie. De câte ori îl vedeam, ceva dinlăuntrul meu își întindea brațele către el. Simțeam că-l înțeleg perfect deși nu i-o spuneam. Era ca și cum mi-ar fi întins o oglindă: ia-te și privește-te! Știam cum se simte, de ce și ce ar avea nevoie. Știam ce cuvinte așteaptă de la mine dar ele nu vroiau să iasă decât sub forme arțăgoase și șlefuite. Simțeam când avea nevoie de încurajare dar ceva mă bloca. Îi înțelegeam până și critica-atac, teama de refuz și de eșec. Era doar un alt scut...de duritate, construit din teamă. Sunt familiară cu scuturile. Ele sunt ca puzzle-urile...piesă cu piesă ajungi la ceva, vezi ce îți scapă la prima vedere. Fiecare piesă - indiferent cât de mică sau insignifiantă e importantă pentru imaginea de ansamblu.
Totuși, deși simțeam toate astea nu reușeam să găsesc calea...către el. Privind retrospectiv nu știu dacă nu cumva am alergat după o vară veșnică - mincinoasă, atrasă ca de un miraj, fără a vedea semnele.
Trăiam pe culmea unui munte de contradicții...
Am vrut să-mi ţin sufletul să nu se aproprie de al tău, însă nu mi-a ieşit...
Lucrurile despre care nu poți vorbi, pot fi spuse prin tăcere, pot fi simţite. Uneori, lucrurile pe care nu le rostești sunt cele mai grăitoare.
Nu știi niciodată când te trezești mușcat de ceva bine ascuns până atunci sau acel ceva îți macină măruntaiele din tine. Îţi activează vechi răni de care ai uitat şi de acolo tendinţa de a da bir cu fugiţii sau de a blama.
Între noi nu mai era nimic romantic. Ne făceam prea multe scenarii în cap amândoi. Între noi planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tensiune tacită și vinovată ce prevestea sfârșitul... Ne era oarecum teamă să spunem ce gândim. Sau cel puțin amânam momentul.
Poate că ţi-am cerut prea mult şi nu ai ştiut să exprimi..sau ţi-a fost teamă. Dar sunt aşa sătulă de instabilitate şi oameni care nu ştiu de fapt ce vor. Contradicţii. Una spun şi alta fac. Sunt sătulă de ceaţă, am nevoie de lucruri frumoase, clare, asumate. Poate că ai stat prea multă vreme în întuneric şi lumina din mine te-a panicat. Nu ai ştiut să o interpretezi cum trebuie...
Când am început cu aruncatul vinii, vorbele s-au transformat în reproșuri și dispreț. Nu credeam în toate reproșurile pe care ni le aruncam dar...nu ne mai puteam opri. Îmi pierdusem cumpătul și toate vorbele nespuse la timp s-au transformat în otravă.
La finalul zilei, ai fi zis că suntem doi supraviețuitori ai unui duel pătimaș, în care fiecare l-a rănit pe celălalt fără să vrea. Ne aruncam pe amândoi într-o uriașă furtună și apoi suportam consecințele...
Dragostea e roasă de repetiție, obișnuință, saturație...
Să ne acordăm timp, îmi spuneam. Însă cu cât timpul trecea, cu atât parcă greșeam din ce în ce mai mult. Încrederea pe care i-o puteam acorda se topea ușor, odată cu îndoielile...
Este oare cinismul de orice fel o mască pentru neputința de adaptare, o formă de disprețuire, de revoltă?
Capul meu e doldora de întrebări...
Tu asculți cu urechile dragul meu, nu cu inima. Dar inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși. Tu te gândești la tot ce ai putea pierde, eu mă gândesc la intensitate și mă bucur de fiecare zi în parte. Povestea adevărată e cea din sufletul tău.
De ce să aștepți descompunerea sentimentelor, inevitabilele certuri, înjosiri, de ce să te cobori în mocirlă când poți pune capăt, poți rupe? De ce să aștepți mușcături de șarpe și să nu isprăvești când simți curentul rece? Viața e prea prețioasă pentru a fi pierdută.
Avem nevoie de puțină nebunie, de un pic de dezordine, de o scânteie care să ne scoată din cotidian, în viața noastră. Asta face totul mai interesant. Plasa de siguranță e doar o frână. Vrei certitudini și nu îndoieli, vrei rezultate și nu experiențe dar...numai din îndoieli se pot naște certitudini și numai din experiențe ai rezultate. Nu cred că există un plan bine judecat, totul este hazard. De ce nu poți accepta lucrurile așa cum sunt prin natura lor, veritabile?
Sunt tristo-furioasă. Totul este așa complicat în relațiile interumane. Credeam că lumea e un loc minunat, populată de mulți oameni buni, extraordinari, care merită totul. Credeam că omul potrivit e aproape de tine și nu e greu de găsit un partener compatibil cu tine, existând varietate, având de unde alege, poți ușor înlocui pe oricine și poți umple spațiile libere. Oare?! Atunci de ce atâția oameni rămân singuri sau se complac în relații mediocre? Vrem, cerem, râvnim când de fapt avem ”totul”, veșnic nemulțumiți și ingrați. Să nu ne scape nimic. Alergăm tot mai mult după iluzii...
E ușor să devii un pesimist pe care nu-l mai entuziasmează nimic...
Oare dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului?
Suflet de copil unde te-ai ascuns tiptil-tiptil?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu