O ultimă dată nu e niciodată...

Mă râcâie și mă cutremur din temelie

Emoțiile ținute în frâu mă copleșesc

Rămâne întrebarea în aer: îți va fi vreodată de ajuns pion nebun?

De câte ori vei arde și vei reface scrum?

Vocea pe fundal, încerc să mă calmez

Drama nu capătă proporții dacă eu n-o alimentez

Ard de nerăbdare și nu pot să maschez

Un singur om, o singură inimă

Voi scrie despre tine o viață întreagă se pare

Ca de fiecare dată, atâtea spaime și neliniști doar cu o atingere le liniștești

Atât de multe voiam să le cunosc

Dacă nu sunt alături de tine, nici măcar nu le prețuiesc

Învață-mă despre toate, te pot asculta oricât

Fă-mi unpic de loc atâta măcar cât să mă adun.

Ce ești tu omule de mereu mă răscolești?

Îmi spui că sunt la fel și că nu m-am schimbat deloc

Eu nu simt asta...

Mă simt bătrână și obosită așteptând...semne și răspunsuri ce nu mai vin

Mi-e dor de neștiință și de dulceața zorilor

Adevărul a rămas în ceață ca atunci când universul nostru părea infinit...

Oricât te-aș ocoli, oricât mă arunc din calea ta, tot n-ajung la sfârșit...

Ușa a stat deschisă, tu ai rămas tot indecis...

Poate că nu mai știu unde mă îndrept și în ciuda vremii ce te condamnă

Rămân sperând la un soare, în ploaia unui dor

Tratamentul meu rămâne zâmbetul tău

Și nu există dor mai mare și gol mai sfâșietor ca atunci când nu te aud...

Și dacă dragostea dispare, a mea de ce încă suspină?

Poate că nu am fost niciodată ce îți trebuia.. mi-am frânt inima și am creat doar dependență... dar cum să opresc asta? De cât timp mai are nevoie timpul? Toamna e iar aici, mai încerc încă o dată să nu mă scufund cu tot cu inima mea toantă...

Mai multe gânduri...

Întrebări, schimbări, decizii
Parcă nu fac decât să rătăcesc
Dispar și nu mă regăsesc.

Atâtea clipe și momente prinse-n ceață

Mă îndrept grăbită spre mare
Îmi dau silința, sperând să liniștesc
Dar mare mi-este frământarea
Dulce mângâiere, azi nu mai te găsesc.

Eu nu sunt cer albastru, senin, strălucitor
Sunt mai degrabă furtună și nori rătăcitori
Mă fulgeră din suflet, ochii mei nu-s mângâietori
Mă risipesc în zile, mă adun în nopți cu lună nouă
Și trag speranțe multe, să nu fiu și eu, un antierou.

În viața mea, rămân parcă prea multe
Dorințe neîmplinite, înflăcărări potolite
Mă ascund, captivă într-o tăcere adâncă
Cu grijă să nu răscolesc dar parcă vreau mai mult.

Trăiesc într-o altă lume, pe un țărm străin
Și cum mă-ndepărtez, sunt chemată înapoi
Și vin alene, așa îmi este firea
Realitatea te inspiră dar drama te trăiește
De fapt, lucrurile nu se potrivesc și sensu nu-i
O ducem prost și-o ardem triști
Minciuni și multă fățărnicie
Popor contemplativ și fără acțiune
Așteaptă minuni, visează la ani buni
Te apucă și plânsu, din moși în străbuni!

Niște gânduri...

Spunea cineva că cel care privește în interior se trezește. Poate că e adevărat.

Onestitatea față de noi înșine este ceea ce ne ajută să dăm sens vieții noastre, cu toate nuanțele și complexitatea ei. Nu poți evolua până nu-ți accepți defectele, apucăturile, ieșirile. Puțini oameni au viata pe care au plănuit-o, iar asta te duce pe un drum plin de dezamăgiri și dureri. E musai să te împaci cu faptul că nu poți controla lucrurile.

Să fii cinstit față de tine e mai important decât să duci o viață plină de negare și abuz emoțional. Tot ce a fost clădit pe minciuni și neadevăruri se va desprinde de tine. Este un proces în care trebuie să ai răbdare și să înveți ce ai de învățat, să accepți schimbarea.

Impactul poveștilor și comportamentelor asupra noastră și a celor din jur e uriaș. Când apar demonii, ei trebuie confruntați și puși la punct. Fiecare are demonii săi, iar acest lucru ne arată că nu suntem așa de diferiți. Ca multe alte situații din viața noastră, singura cale de ieșire este să treci prin.

Ciudat lucru dar majoritatea lucrurilor care merită să fie făcute sunt dificile, anevoioase.

Oamenii vor să fie înțeleși și de multe ori, chiar să înțeleagă, dar pentru majoritatea dintre noi, cea mai mare problemă este că nu știm care este problema noastră. Ce ne doare, ce nu merge, ce ne sâcâie. E atât de multă negare. Deși unele lucruri ne aduc nefericire continuăm să le repetăm, continuăm să facem aceleași greșeli care ne aduc durere.

Mă întreb cum devii orientat spre esență? De cate lecții ai nevoie și de cât timp?

Am impresia că foarte multe dintre comportamentele noastre distructive, găsesc un loc lăsat liber în creierul nostru și inconștient umpli un alt gol lăsat de altceva, faci loc unor vicii, dependențe, dezechilibre. Și totuși, să-ți asumi responsabilitatea pentru situațiile dificile pe care le trăiești, să admiți unde greșești și să încerci să-ți îndrepți atitudinea față de lucruri, e singura cale de a merge spre o viață mai bună. 

Toate grijile și temerile sunt niște hoți care ne fură timpul. Orice situație poate fi o ocazie de a învăța unii de la alții, uneori chiar un dar de creștere.

Fericirea se găsește în ritualurile zilnice și în poveștile ascunse ale fiecărui lucru. Viața merită trăită și celebrată, fără iluzia perfecțiunii. 

Same old love...

 

Te-aș ține strâns la pieptul meu
Să mai rămâi cu mine măcar o clipă în plus
Să mai plutim cu norii, încă o dată departe de abis.
Răsărituri și dragoste
Zâmbete ce pot alunga frici
Amestecă-mi iar durerea cu plăcerea
Răzbună-te pe mine dar fii cu mine aici.

Tu aștepți o tăcere ce durează deja de prea mult
Eu aștept doar un cuvânt sau poate doar un gând
chiar dacă nu o să mai fie niciodată la fel
Te voi găsi mereu în mine și mă avânt...

Persoana aceasta specială
Ce instant mă face să radiez
Durerea de a o pierde și infernul ce îl trăiesc
Singura îmbrățișare de care am mereu nevoie
și amintirile care mă definesc.

Chiar și cu ochii larg închiși
Te aleg mereu pe tine
Orice se termină cu o atingere, mie îmi convine
Mă fac mică din nou și mă schimbi
De ce să nu fii tu artistul și să mă creezi din lut?

Arunci aceste umbre acolo unde nu ar trebui să fie
Neagă-mă în tine dar hai lângă mine
Sunt doar cuvinte, scrie mai bine pe mine
Fumul viclean ne sufocă și fugim în goană
Tu aștepți, eu aștept...demonii în colț, râzând
Am uitat noi oare toate lucrurile care sunt?

Golește-mă de mine, îngâmfarea să-mi alungi și
Oprește-mi căderea te rog, atunci când te duci...

Mă ascund în flori sătulă de spini

Te aștept mereu pe tine, macul înflăcărat

Mă aștern în întuneric fără coroniță-n păr

Florile de dor și inima fierbinte sau poate friptă

Tu vei înțelege și nu avem unde merge

Orașul e părăsit...

Totul este aici, totul este acum...

Pură nebunie

Ma scurg în tăcere

Șoapte și crăpături

Rămân în umbră
Mă desprind eșuând
Ca de atâtea ori...

Fii tu pentru tine
Pictează-mă în culori
Apoi uită-mă în alte
E doar despre tine, plutind în nori...

Nu-ți mai pot fi aproape
Oricum nu poate fi vorba
decât despre anumite plăceri...

Iubirea înflorește doar o singură dată
Eu încă îmi doresc să nu se mai mintă
Viața mea a rămas demult în altă parte
Inima mea nu știe să se desprindă...

Vinul ăsta face să pară că totul a fost ieri
Forme înșelătoare, cerul e prea departe
Fii tu pentru toate, orgoliul ne desparte
Iubirea mea adesea călătoare
Nu face decât să mă întărâte
Totul îmi lipsește atât de tare
Că nici nu mai pot să văd culori...

Timpul se topește ca o lumânare
Mirajul meu fals, sufletul plânge după tine
În lumea golului și a minciunii
Nu voi găsi niciodată pace pentru mine...

Oceanul meu

Crăpături pretutindeni
Eu nu mă învăț minte
Totul e incomod parcă
Te pândește răceala cuminte.

Schimb de priviri
Suntem în lumea noastră
Nouă nu ne pasă
Doar stăm și privim.

Lumea e mereu preocupată
Altceva nu știe ce sa facă
Dar noi ne avem aproape
Mai ales când suntem departe...

Liniștea se destramă destul de ușor
A venit de nicăieri și nimic devine
Într-o zi o să-mi duci dorul
Și totuși nimeni nu va ști.

Tu, morocănos și rece
Te sărut și îți va trece
Lasă-ți inima să dezlege
Ce mintea nu prea înțelege...

Este toamnă iar umbră călătoare
Împrăștii iarăși dragoste, cunoaștere
Același tu, pretutindeni creezi magie
Și faci artă și-n lume dar mai ales în mine
Printre imagini și cuvinte, zboară cuminte
Sensuri, simțământe și doruri nestinse
Prind forme înșelătoare
Foamea mă cuprinde...

Nu lăsa tăcerea să ne adoarmă
Respiră adânc și vorbește cu mine
Spui că îmi dorești din suflet doar bine
Dar cum sunt eu când tu nu ești cu mine?

Poate că te-ai săturat și nu mai crezi
Poate momentele grele te apasă prea des
Sau au fost prea multe pe care nu le-ai înțeles
Dă-mi voie să mă aproprii, știu că nu ai șters
Dragostea această torță arzătoare
Uneori e prea mult pentru o ființă muritoare
Iubire, sensibilitate și frumusețe
Știi, tu toate mereu mi le inspiri...

Această foame de a avea mai mult
Nu ne odihnim și nu ne bucurăm destul
Dar gura ta mereu mă va convinge
Oceanul meu, tu cuprinzi totul
Știi doar: eu sunt gata să mă arunc!

Toamna...

 

Septembrie e cu ecou în mine

Spaime si arome
Metamorfoze și dileme
Șoarec mic pe unde te mai ascunzi?

Natura se scutură de ce nu îi mai folosește
Frunze le reînnoiește și totul repornește
Noi de ce nu putem șterge totul?
Înviem clipe uitate de alții demult...

Vreme trecătoare și oameni trecători
Alegeri diverse ce alții nu le vor înțelege
Schimbi ceva, perturbi altceva
Vrem doar să părem mai buni în fața altora
Râvnim după fericire dar terfelim totul cu ușurință
Vrem iubire dar devenim repede nemulțumiți
Rațiunea adesea nu folosește la nimic.

O liniște rece, de netulburat, profund amară
Punea stăpânire pe ea dar n-o împiedica
Simțea cum se îndepărta, nici că îi mai păsa.

Fiecare cu amăgirea sa.
Nu se mai vedea în niciun fel, trăia intuitiv
Pitită undeva, cândva, cu cineva.

Cât de rece se simte totul
Și imperceptibilul praf peste toate s-a pus
A venit de nicăieri și nimic devine
Va dormi mai bine mâine
Zâmbește mai fals azi.

Fragmente de frumusețe dar eu mă pierd-n mine
Teribila bestie ce nimeni n-o înțelege
Eu mereu o îmbrățișez strâns
Nu pot lua înapoi ce am spus sau am făcut
Dar pot fi pentru tine cea în care te ascunzi.

Once upon a time, I was young & true...

Același tu...

Te-am visat aseara, imi zambeai cum o faceai tu mereu si-mi povesteai chestii cu acelasi entuziasm. Oare cat ne-om fi schimbat? N-am sunat, nu ti-am scris, mi-am vazut de ale mele, dar gandurile mele...tot despre tine sunt. Locuri noi, oameni noi dar..nostalgii inapoi. Te-am blocat oriunde, ma intreb de ce nu pleci?

Mi-e dor de noi si ma intreb ce vad ochii tai, pe unde iti umbla pasii si ce iti bucura inima...iar ma ratacesc in acelasi labirint, cum sa ies de aici, cum sa uit ca existi? Imi tot spun: nu te mai purta asa! Dar tu imi faci parca vraji, nu ma invat minte. Umerii imi sunt tristi si goi cand nu ma atingi, mi-e dor de povesti dar trebuie sa ma obisnuiesc: tu doar taci...

In mine striga Universul..de unde vin si unde ma regasesc? Unde se duc visele ce mor asa usor? Ce antidot e pentru departe?
Gustul tau nu l-am uitat chiar de esti demult plecat...poate ca doar mi-am hranit iluzia si zau ca as vrea sa ma trezesc din somnul asta adanc dar pare cumva ca visul e pe bune...

Am senzatia ca te cunosc din alta viata si cand ma luai de mana aveam senzatia ca sunt in locul potrivit, ca totul merita. Poate ca de aia mi-e atat de greu sa ma desprind. Ce simt cand suntem impreuna, nu am mai regasit niciunde. Fiorul nemuritor. Poate ca nu am descoperit inca cum sa ma opresc, cum sa te inec..

Stiu ca si tu ai fost ranit, buzele sunt armele, de aia zici tuturor ca nimic nu conteaza de fapt. Activezi ghimpii ca si mine, micule arici. Tu duci luptele in umbra, in singuratate, dar inima ta stie mai bine decat tine, orice ai spune tu, eu te stiu. Ma arde soarele dar eu tot il iubesc! Poate ca asa suntem noi ca vremea de afara,  instabili emotionali, dependenta de nod in gat. Iubirea e dulce si amara, urca si coboara. Poate asa iubesc nebunii desi ne plangem, e ca un drog.

Sub vraja ta încă plutesc si stiu ca în orice e un mesaj ascuns...înca te mai strig, învăț, ma ascund in deja-vu. Cand sufletu-mi cuprinzi stii bine ca ma arunc in abis. Lasa-ma sa mai visez, mai ramai putin cu mine, sufar de dor. Maine facem iar totu' pe dos dar astazi inca este...

Copilul așteaptă cuminte...

Mă simt de parcă un gol imens s-a iscat în mine. Te caut dar...nu pare că am existat, cuvintele mele nu ajung la tine, mă pierd...Nu mă mai porți cu tine în zbor, poate că n-ai fost adevărat și exiști doar în povestea mea.

Am momente când alerg să mă dezleg dar ce alegere e, de fapt, când nu e?

Totul e gata îmi spun dar nu vreau să mă cred. Cum să te scot din mine și din capul meu?

Parcă de-o viață o ardem în tăceri, iar eu cad mereu în gol când nu îmi mai vorbești..încă o dată. Nu, nu spunem nimănui, n-a fost important, doar totul.. Renunțăm la tot, valuri se sparg, timpul se scurge, uităm..cât mă definești.

Nu pot să explic de ce tot vreau să te tot am și să nu pleci niciodată? Tu, soarele...

Cum să te scot din priviri, din vise și amintiri?

Așa tare ne-am schimbat că nu mai e nimic adevărat? Nu mai putem pluti ca altădată? E prea haotic totul, sunt eu nebună dar te iau cu mine...Vreau să fug, să spulber acest dor nebun, știu, nu ne mai întoarcem dar se simte karma din plin, ne fură starea, nu-ți mai vorbesc dar îți scriu, mă topesc iar. Închid ochii și respir adânc, ești galaxia mea din care nu mă satur să gust, nu pot schimba asta.

Așa e scris în lună și-n stele

Să-mi fie visuri calde și senine

Dar să prind doar bucăți din tine?

Ăsta e daru tău infinit?

Totu-i așa vraiște, unde mi-e nirvana promisă?

Sufletul mi-e șchiop, ba mă prăbușesc, ba zbor.

Mă îndrăgostesc de un vis, inima nu îmi tace, ochii nu ți-i văd, degeaba merg oriunde dacă nu suntem amândoi de mână. Nimeni nu e de ajutor. Mâinile mele te caută, nu mai ajung la tine așa că te ascund cum pot în mine. Îmi închid pleoapele strâns, doar așa te reverși puternic în mine. Nu mai am de mult hotare, inima mea e pierdută în valuri, contrar oricărei rațiuni. Praf de stele aruncat în lume...rătăcesc. Greșeala mea e oare că am simțit prea mult totul?

Și mâine la fel o să greșim?

Amorțire

Gânduri bizare îmi dau târcoale...

Lumea întreagă aleargă înainte, iar eu stau de cealaltă parte a gardului, fluturând din mână la oameni care oricum nu se mai uită spre mine, lasându-mă în urmă. Rămân suspendată într-un timp mort.

Motivele sunt întotdeauna egoiste și primare. Scuzele pe care le născocim în schimb, sunt complicate. Parcă viața tuturor nu e decât o încrengătură de secrete și minciuni. Niciodată nu poți știi cine este o persoană cu adevărat, dincolo de aparențe. De fapt, un om te lasă să-l cunoști cât și cum vrea el. Însă tocmai ceea ce nu spune, face diferența. 

A sta comod într-o închisoare autoimpusă este mai ușor decât să te cercetezi efectiv.

Și dacă așa cum spunea cineva: este obligația morală a oamenilor să caute bucuria, de ce n-o caută? Dacă o picătură de bucurie pe care o creezi poate modifica oceane întregi de negativitate, de ce n-o facem?

De ce e așa greu să te mulțumești cu o viață banală?

Lucrurile extraordinare sunt incitante și ne cheamă cu trâmbițele și culorile lor vii. Dar sunt atât de fragile. Se spulberă înainte să realizezi ce s-a întâmplat. Totuși, sunt șanse în căutarea cărora te pornești, deschideri spre marea de posibilități. Cum îți găsești pacea, echilibrul în vremurile astea?

M-am gândit că toate lucrurile aveau poate altă realitate, pe care eu n-o văzusem până atunci.

N-am priceput ce vedeam, ce simțeam. Senzația asta de distanțare vine din depărtare...