Departe de tine...

Întotdeauna am fost genul de fată care s-a lăsat purtată de val. Nu m-am întrebat niciodată unde mă va duce o relație sau ce înseamnă în viața mea. Pur și simplu, am făcut ce am simțit, nu m-am prea obosit să-mi pese. Grămada de posibilități se va revela oricum.

Dragostea adevărată, obsedantă, te înalță și te face să simți că zbori dar totodată îți arată gustul amărui al pierderii, durerea, suferința care te înebunește.
Atunci când vrem să credem ceva, asta facem. Nimic nu ne oprește. Dacă analiza prea mult lucrurile, o știa prea bine, va face greșeli. Dar prezența lui, se simte puternic, chiar și în absență.

Oricât ar fi de inteligenți și cu experiență, oamenii nu se pot debarasa de prejudecăți. Lucrurile pe care nu le spunem, ne apasă cel mai mult. Ne petrecem viața ascunzându-ne și devorând lumi.

Sunt lucrurile ceea ce credem noi că sunt? 

Cât de mici suntem în marea schemă a vieții. E înfricoșător.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată...Așa facem mereu. Avem momentele noastre împreună și apoi nimic. De ce mă face să mă simt așa de fiecare dată? Timpul își pierde orice valoare, totul dispare ca prin magie. De multe ori, lupt împotriva a tot ce mă atrage către el ca un magnet și-l denigrez cât pot de tare. Eforturi inutile, căci mă trezesc de unde am pornit, ba mai atașată. Nu vreau să mă mai las prinsă în jocul lui idiot, în ceața care-l învăluie, în nebunia care mă-nebunește. Turnul lui sacru fir-ar să fie. Nu mă pot abține niciodată, indiferent ce se întâmplă. E sfâșietor.

Și totuși, uite-mă aici, stau și îmi vin în minte toate dățile în care m-a făcut să zâmbesc și ne-am distrat teribil. Mi se face dor..ca de fiecare dată. Are el un mod aparte de a sărbători viața și dragostea. Omul meu preferat din tot universul. Un dinamism uimitor, o libertate sălbatică și cred că m-a contaminat și pe mine, fără să-mi dau seama. M-a făcut să-mi doresc lucruri. Altfel. La naiba, astea nu se uită. El e oceanul pentru mine, indiferent de câte ori îmi întoarce spatele.  Ar trebui să știu să mă comport mai bine dar judecata mea devine îndoielnică când vine vorba de el. Mă face să simt că nu pot respira cum trebuie, că ceva îmi lipsește și restul nu e viață adevărată. El poate goni într-o singură clipă, tot frigul din mine. Niciodată nu pot sta supărată pe el, înțeleg, chiar dacă mă sperie uneori universul dinăuntrul lui, umbrele ce-l domină. Vesel, zâmbitor, jucăuș, așa imi doresc să fii mereu.

Felul cum mă face el să mă simt, doar asta am în minte. Las istoria să se repete ca o netoată, știu, dar aș lăsa-o iar și iar doar ca să mai am parte de tine încă unpic. Dacă asta este dragoste adevărată, atunci nu e altceva decât un joc crud și absurd, care mă demolează sistematic. Ce-mi pasă că nu meriți? Că totu-i în van și-mi aduci iar suferință? Inima îmi tresaltă și nu pot renunța. Mă farmecă de fiecare dată când e prin apropriere, e năluca mea hoinară, trăiesc intens și apoi, oricum se evaporă orice îmi propun inițial. Îmi arată ce magie au lucrurile simple și apoi dispare. Mă prăbușesc și mă ridic cum pot. Poate că ăsta e rolul lui. Să mă deschidă. După cum spunea cineva, toate lucrurile minunate sunt unpic ciobite, imperfecte.

Oamenii se schimbă, merg mai departe, uită și uneori tu nu mergi împreună cu ei. Asta-i viața.

Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Călătorie în suflet...

Puterea iubirii poate face miracole. Indiferent despre ce iubire e vorba. Fiecare ”te iubesc” și fiecare mângâiere este minunată. Fiecare gest înseamnă ceva. Dragostea poate să facă minunată o viață  pe care alții ar crede-o monotonă sau cenușie. Suntem diferiți. Depinde ce simți tu că e adevărat în inima ta și ce îți încântă sufletul.  Iubirea ne ajută se deschidem ochii și să vedem cu adevărat minunile naturii care ne înconjoară. Trezește în noi emoții plăcute și calme și ne reamintește să ne bucurăm de lucruri mici și să le apreciem.

Un om echilibrat e un om fericit. Sau măcar împăcat cu sine. O persoană echilibrată privește lucrurile la adevărata lor valoare. Ea nu-și minimalizează și nici nu-și exagerează inutil emoțiile. Relațiile cu ceilalți sunt calme, cumva dă și primește simpatie și prietenie. Genul ăsta de persoană încerc să fiu. Și înclin să cred că liniștea și echilibrul se află în tine, în interiorul tău. Știu că nu există perfecțiune și că nu reacționăm întotdeauna cumpătat și înțelept dar măcar să îmi învăț lecțiile de viață la timp și să nu mă lovesc de același bolovan de ”n” ori.

Am învățat că nu merită să dai importanță atacurilor pentru că de multe ori izvorăsc dintr-o neînțelegere, din invidie sau pur și simplu dintr-o proastă educație. Nu poți schimba oamenii sau mentalitățile lor. Nu e nevoie de dramatizare ori lamentare inutilă care nu rezolvă conflictul creat.

E sănătos să știi să te controlezi atunci când situația o cere. E lucru mare să fii amabil și să-ți păstrezi demnitatea și calmul.

Mi-aș dori să dau dovadă de mai mult tact uneori, recunosc. De multe ori trântesc lucruri neplăcute în nas, ascunzându-mă sub pretextul sincerității. Când mă pun în locul lor, văd altfel lucrurile dar na...nu gândesc mereu limpede. Sub scut se ascunde sensibilitate de multe ori. Aș vrea să mă gândesc mai des și la ceilalți și la faptul că le pot răni sentimentele. Aș evita multe neînțelegeri.

Mi-aș dori ca atunci când vorbesc cu cineva, să fiu mai deschisă la minte și să-i accept punctul de vedere fără să mă aprind sau să simt nevoia să îi demonstrez că se înșeală. E clar că nu le știu pe toate și că mă pot înșela adesea. Și că dacă ascult pot afla lucruri noi și interesante. Vreau să las omu să se exprime dar nu știu..nu-mi iese mereu. Aș vrea ca pe lângă faptul că-l ascult cu adevărat, să nu judec și să nu mă apuc să dau sfaturi.

Doamne și să încetez cu generalizările când mă aflu într-o particularitate și e vorba doar de două persoane. Lucrurile diferă așa mult de la individ la individ. Nu-mi înțeleg încăpățânarea asta în a compara cu ceea ce știu sau cu ce a fost sau am trăit, văzut, simțit în trecut. Mă blochez în tipare, sabotez adesea lucrurile și detest asta. Îmi plac începuturile dar la ce urmează după..nu mai știu să reacționez. Chiar dau cu piciorul în găleată uneori.

Îmi doresc să nu devin prea ”mimoză” sau prea pretențioasă. Nu mă caracterizează asta. Nu știu ce mă apucă și de ce încerc uneori să pozez în ceva ce nu sunt. Vreau să mă arăt așa cum sunt cu mai mult curaj și asumare. Și să rămân cu picioarele pe Pământ.

Aș vrea să nu mă mai las influențată de temerile celorlalți. My life is my life. Inima mea știe mai bine. Să  nu accept ca gândurile negre sau pesimismul altora, să îmi decidă viața și trăirile. Să nu mă opresc și să-mi urmez calea. Am ochii însetați de frumos și de toate lucrurile pe care le pot descoperi în lume. Am sufletul însetat de momente în natură. De conectare. Vreau să fac lucrurile în modul în care decid eu că e bine pentru mine. Și să-mi păstrez libertatea. Iar libertatea înseamnă pentru mine mereu altceva. La fiecare vârstă are o altă semnificație...

Libertatea omului este partea divină din el.

Un vârtej de frunze se așterne pe un suflet...

Cel mai mișto e să cunoști un om care vede viața așa cum o vezi și tu. Până într-un punct.

Totul depinde întotdeauna de unghiul din care privești lucrurile. O flexibilitate mai mare în gândire te avantajează, îți lărgește aria de cunoaștere, acceptare, certitudini oricum nu avem. Totul e ambiguu.

Uneori simt că am un ghimpe în mine și nu știu de unde mă lovește senzația asta enervantă. E acolo îl simt. Dar știu că logica sentimentelor e...ilogică. Mi se întâmplă să aflu niște chestii nasoale despre un om, să îl văd cum e și să îl disprețuiesc cumva, să-mi devină chiar nesuferit și totuși...să mi se facă dor de el.

Vraja asta cu care învălui un om e ca un drog. Tot ce îl făcea adorabil și aproape de sufletul tău pare desprins la un moment dat dintr-un alt film. Când vălul ți se ia de pe ochi și îl vezi exact așa cum e, când îi vezi limpede defectele și mediocritățile, ai impresia că ai un alt om în fața ochilor și chiar îți devine indiferent. Chiar dacă orice om are ceva frumos și bun în el (trebuie doar să cauți acel ceva), parcă nu ți se mai pare interesant și nu mai ești curioasă. Trecerea asta de la ceva cald la rece e wow.

Fiecare din noi suntem îngerii și demonii altora. Suferința e inevitabilă, face parte din viață, deși nu ne place și am vrea s-o evităm. Ea ne împinge să mergem mai departe, să ne dezvoltăm.

Nu poți pretinde de la oameni nimic. Adică poți dar nu e bine, tu o să suferi. Așteptările astea pe care ni le facem sunt pline de deziluzii la tot pasul, degeaba tânjești după ce îți pot da alții, nu va fi niciodată așa cum ai visat. De multe ori ești mai nefericit după decât înainte de a-ți dori. 

De fapt, foarte des ne sporim singuri durerea și suferința fiind prea sensibili, reacționând exagerat la lucruri mărunte și luând lucrurile poate prea personal.

Nu știu de ce dar avem obiceiul de a lua prea în serios lucruri neînsemnate și le exagerăm cumva importanța dar rămânem de multe ori indiferenți la lucrurile cu adevărat importante. Deși e subiectiv ce e important pentru fiecare individ, pentru oricine există lucruri care au efecte profunde asupra vieții noastre și implicații adânci. Cred că depind foarte mult lucrurile de modul cum reacționăm la situația dată. Orice depinde de viziune.

Răspunde cu zâmbete și pace în dueluri setate de orgolii, repune inima înapoi în funcțiune și manifestă înțelegere și compasiune. Totul este mai mult decât pare.

Suntem pulbere de stele poate de aceea uneori oamenii par să se dizolve în fundal...

Toamna asta aș picta tăceri...

Habar nu avem de unde am venit

Habar nu avem încotro mergem

Proiectați în viață ca niște crengi în apa ce curge la vale

Prinși în curent și descoperind pe drum...

Zilele se îngrămădesc și ele ca frunzele în vârtej

Noi sperăm mereu la zile liniștite

Dar avem în schimb curcubeu de trăiri...