În vârful unui ac...

Uneori trebuie să aştepţi: să nu iei nicio decizie, să laşi lucrurile să se întâmple. Totul cere timp şi răbdare. E atâta ezitare între chemări...Printre cuvinte sunt atâtea îndoieli.

Destinul nu trebuie forţat, controlat. Destinul trebuie lăsat să-şi facă treaba.

Am învăţat că e mai bine să-ţi trăieşti povestea de dragoste, indiferent ce final va avea, indiferent cât ar dura, o zi, o lună, un an, o viaţă, decât să te limiteze temerile. Oricât de dureros şi dezamăgitor ar fi, tot eşti mai câştigat decât dacă nu ai încerca.

O poveste neîmplinită aduce cu ea suspine şi regrete şi nu moare niciodată cu adevărat. Aşteaptă doar momentul să fie adusă la suprafaţă.

Nu vreau să mai regret că nu am râs mai mult şi m-am consumat pentru toate nimicurile, că din orgoliu am îndepărtat oameni de mine, că am amânat lucruri pe care am vrut să le fac sau că am pus mândria înainte de orice, vrând cu îndârjire lucruri trecătoare.

Întotdeauna poţi să te bucuri mai mult de viaţă, să te îndrăgosteşti şi să te reinventezi, să faci nebunii, să-ţi aprinzi lumina interioară. Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum vrei şi să înveţi lucruri noi despre tine, despre viaţă, despre lume.

Nu merită să te iroseşti în zadar, să-ţi sacrifici viaţa muncind pentru lucruri, să trăieşti amânând mereu de parcă ai trăi veşnic şi să te resemnezi cu un suflet pustiu: Asta e nu am ce să fac!

De deciziile pe care le iei depinde calitatea vieţii pe care o trăieşti. Nu alerga după iluzii.

Mă bucură ploaia de vară…E atâta linişte printre vorbe nespuse. Nici măcar ploile nu sunt atât de monotone…picăturile de apă au gustul propriului destin. 

Uneori ploaia are gust de iubire, alteori are prospeţimea unei dimineţi însorite, gustul unor trăiri pe vibraţii înalte, unui zbor spre cotloanele tăcute ale sufletului sau gustul unor dezamăgiri, unor neîmpliniri. Gustul unei melancolii pe un fundal desăvârşit de muzică…fie cântecul stropilor de ploaie ce picură pământul, divin de liniştitor, fie cerul care tună şi fulgeră de parcă îşi revarsă întreaga furie asupra pământului, e ca o ceartă aprinsă între iubiţi. Uneori ploaia îşi plânge amintirile pe pământ.

Varietatea, frumuseţea si farmecul vieţii se compun din umbre şi lumini. Răsarituri magnifice şi apusuri dezolante. Dar şi când eşti în umbră cumva apar semnele unei surse de lumină. Mai devreme sau mai târziu.

Îmi vine în minte un poem de al lui Rumy:

Those who don't feel this love pulling them like a river

those who don't drink dawn like a cup of spring water or take sunset like supper / those who don't want to change

Let them sleep...

Până la urmă în suferinţă nu e nimic bun. Şi când cauţi să înţelegi oamenii sau să fii înţeles, nu e altceva decât pierdere de timp. Îţi provoci singur dezamăgire. Ideea e să înveţi să trăieşti cu ei aşa cum sunt, fără să-i condamni, fără să-i încadrezi în nişte tipare prestabilite. Acceptare. Fericirea constă în arta de a nu complica lucrurile.

Şi dragostea moare...

Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu desăvârşire. Se presupune că totul se păstrează la sanctuarul memoriei. Ei bine eu nu cred asta, cred că e o altă teorie falsă: anumite evenimente sunt realmente şterse, uitate cu adevărat, fără vreo urmă a lor, ca şi cum nici nu au existat vreodată.

Uneori mi-am obligat inima să amuţească şi mintea să raţioneze, alteori m-am încăpăţânat să uit şi mi-am negat trările, pornirile până au devenit adevărate, umplându-mă de speranţă şi avânt.

Mă întreb: tandreţea şi complicitatea devin esenţiale şi asigură trăinicia relaţiei? Şi când devine prea complicat, un mister dens, dincolo de care speranţa se destramă şi visurile pier, e mai bine să renunţi fără să priveşti în urmă? După celebra replică: M-am dăruit cu plăcere, te părăsesc fără niciun regret?

Când e prea devreme sau prea târziu?
Următoarea staţie…să cobor aici sau la următoarea?Adulmec…dar nu mai simt. Ceva s-a schimbat. Iar. M-am pierdut undeva între trecut şi viitor. Sunt derutată şi flămândă…de altceva. A murit emoţia, freamătul trăirilor şi curiozitatea...

Simt flori de mucegai şi am fiori de gheaţă acum deşi ai fost o rază de soare ce mi-a încălzit inima multă vreme…tu nu-mi poţi ierta nimic, eu trebuie să-ţi iert totul?! S-a produs schimbarea de dinainte să pleci tu. Poate că te-am alungat cu bună ştiinţă de data asta. Te-am privit cum pleci. Nu te-ai uitat nici măcar o dată înapoi! Poate că uneori nu e decât toleranţă şi complacere până devine ideal în mintea noastră. Poate că nu e decât amăgire din prea multă dorinţă de a face lucrurile să meargă…

Iubirea împărtăşită e singura care contează cu adevărat, care merită, singura care ne poate înălţa la percepţii de un ordin diferit, în care individualitatea se fisurează.

Uneori totul îţi pare a fi un vis iar alteori pur şi simplu te afli în derivă…

La un moment dat, poate acceptăm faptul că visul a devenit între timp coşmar şi atunci e trezirea. Oare toate lucrurile bune sunt bune doar la început? De ce timpul estompează totul şi se reduce de la colorat intens la gri morbid? Uneori ne convingem pe noi înşine că e mai bine să nu visăm deloc. Ne ferim de dezamăgiri până ne lovesc din plin. Şi atunci încetăm să mai opunem rezistenţă, să ne împotrivim firescului…până uităm iar. Cât de subiectiv e totul…

De fapt, eşti un mozaic compus din alegerile şi faptele tale, iar amintirile - indiferent cât de mărunte sau de inconsecvente ar fi, sunt paginile care ne definesc.

Fericirea oricum e relativă şi e o prostie să o aştepţi de la alţi oameni.

În ciuda problemelor, în ciuda vieţii şi a lucrurilor ce pot merge prost, adevărata magie, adevăratul vis e să poţi visa. Sunt provocări şi oportunităţi, sunt lecţii şi paşi necesari.

Flash-uri. Emoţii. Trăiri. Fluturi. Zboruri. Căderi. Începuturi ...

Încă cred că secretul unei vieţi frumoase e să iei lucrurile aşa cum sunt, fără să-ţi stabileşti vreo strategie clară şi să savurezi clipele ce ţi se oferă. Cele mai frumoase experienţe au fost cele neplanificate, spontane şi neaşteptate. Cu fiecare pas, cu fiecare zi…