Labirint de sentimente...

Dacă ai putea să percepi toate lucrurile fără greutate...de-ar fi toate străvezii să poți privi dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor și al faptelor. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră, ne pun într-o stare de transă, de creație permanentă. Amuzăm și uimim...inclusiv pe noi înșine.

E greu să întâlnești persoana ideală pe care s-o suporți pe termen lung.

Marile iubiri sunt atât de nebunești. E o mare diferență între marea iubire și iubirea potrivită, însă lăngă cel care te face să strălucești merită să rămâi.

Atâtea culori are sufletul tău...mă urci și mă cobori, fără să știu unde voi ateriza până la urmă. Uneori viața alături de tine pare a semăna cu un joc de popice, în care în loc de bile se folosesc grenade.

Mă simt captivă într-un spațiu ciudat, prinsă în acest vârtej în care totul se petrece cu 100 km/h...Inima mea cunoaște atâtea povești...

Știu că pasiunea se consumă destul de repede dar ești în mintea mea...

Tu...entuziast și direct...uneori prea direct. Creativ și plin de idei ingenioase. Talentat. Cu tine am izvor de emoții nesecat, cu tine nu există momente plictisitoare.

Tu cu pensulele și culorile tale, tu cu creionul tău magic cu care schițezi lumea. Tu care arunci bucăți de suflet pe o paletă de culori și din acuarelele tale curge iubire peste portrete...

Tu...Exasperant de intolerant, nesimțitor, egoist și pretențios. Îndrăzneț și fără prea multă răbdare. Insiști să fii primul în toate, unicul, în special primul în inima mea. Ești posesiv dar aștepți o încredere oarbă din partea mea. Nesăbuit. Un rebel din naștere. Genul care sfidează orice, trebuie să iubești ce iubește el și să urăști la fel. Ar trebui să i se predea ceva lecții de modestie băiatului ăsta!

Nu fugi de el și nu fugi după el – gen. Trebuie să fac echilibristică între interes afectuos și detașare distantă. El este genul care nu se uită în spate, fiind foarte posibil să rămân în urmă. E greu să țin pasul și totuși ceva e...

Tu storci din relație toți fiorii, toate suspinele și culmile extazului posibile. Fără rezerve și fără frâne!

Copilul zodiacului. Noi doi suntem apă și foc, ca două poluri total opuse. Tu ai o mulțime de nuanțe și contururi...

Tu.Specialist la critici directe, la obiect, poți răni foarte ușor fără să clipești măcar. De aia rămân mută uneori. Chiar trebuie să fac apel la toată înțelegerea și dăruirea de care sunt capabilă ca să nu te strâng de gât și totuși să rămân în preajmă. 

Exasperant uneori, fără pic de tact! Nu e genul care să întoarcă problema pe toate părțile, ca mine. Tu nu-mi asiguri stabilitatea și încrederea de care am nevoie. Eu sunt o ființă romantică, sensibilă iar tu nu știi să înțelegi asta. Nici măcar nu încerci. Tu ești lipsit de introspecție și emoție profundă, spre deosebire de mine. Mă rănești suficient de tare și totuși ceva mă trage înapoi spre tine ca un magnet. Drumul spre tine mă duce iar...

Suntem firi atât de opuse și totuși...Ce-mi place așa mult? și cum îi faci față unui asemenea bărbat când vezi că aveți o viziune de viață mult prea diferită? Cum faci față unui comportament vulcanic, dinamic și schimbător ca al lui? Ahh...

Insomnii...

Cu toții suntem la fel, toți simțim durerea, dezamăgirile. Toți avem haos în viața noastră și ne dăm seama într-o zi cât de aiurea stau lucrurile. Viața poate fi foarte confuză. Cu toții avem nevoie de ceva, de cineva care să ne distragă de la toate relele.

Cred că ne-am speria dacă am ști de la început cât de greu ne va fi să devenim cineva, câte dificultăți vom întâlni și de câtă luptă e nevoie să nu fii o non-persoană, un gol.

Eșuăm, eșuăm, eșuăm în mod constant. Îi dezamăgim pe ceilalți și uneori pe noi înșine. Uneori slăbiciunea ne copleșește, ne sugrumă, ne ia puterea. Totuși, fiecare lecție e prețioasă, are rolul ei.

Let it be...beautiful. Năuca seducție care îți îmbată simțurile...

Ce este un cuplu? Renunțarea la existență și la libertate în schimbul siguranței? Care siguranță?.. faptul că te arunci în necunoscut, fără centură de siguranță, într-o uniune aparent deloc premeditată. Îți desfășori viața în jurul unei singure ființe spre o destinație necunoscută și incertă. Până la următorul stop, sau până la următoarea stație? și dacă nu știi unde și când să cobori? Dacă nu știi când e cazul să renunți, să abandonezi, să te oprești? și faptul că devii dependent de cele mai mici și enervante capricii și fixuri ale partenerului, unde-i distracția? Detest tendința asta de a-l imita pe celălalt, îți sugrumi propria existență, propriile porniri pentru ce? pentru similitudine? 

A iubi înseamnă să-i dai celuilalt, cu propriul tău consimțământ, o putere infinită asupra ta?! Cumva contribuim singuri la propria servitute? Devenim docili, constanți, anoști și ne și place?...și chiar e absolut necesar?

De ce de ființa cea mai dragă nouă ne temem cel mai mult?

Și toate incertitudinile care te țin treaz în miez de noapte, toate minutele dureroase petrecute întrebându-te asupra enigmei celuilalt, toate suferințele...unde dispar? Cum le estompează mereu timpul de nimeni nu pomenește de astea, de câte ai tras ca să ajungi aici, câte cicatrici s-au adunat și câte suspine ai strâns? De fața cealaltă a omului, de cealaltă față a iubirii și a timpului de ce se menționează atât de puțin și cum ajung să nu mai conteze, să nu îți mai pese? Cum trăiești intens, cum uiți intens? Timpul schimbă totul...

și dacă ești altfel? și dacă crezi doar în tine și în libertatea ta, dacă urăști granițele și constrângerile, unde te încadrezi?!

Ceilalți nu sunt niciodată nici atât de îndrăgostiți, nici atât de indiferenți pe cât îi crezi!

Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.