Ninsoare de gânduri...

Am învăţat că atunci când baţi la o uşă care nu se mai deschide pentru tine, e timpul să mergi mai departe, să deschizi alt capitol al vieţii tale. Iei lucrurile ca atare şi îţi continui drumul cu alte vise, în alte locuri, cu alţi oameni. 

Te ataşezi de o persoană şi o crezi specială, diferită de restul şi când te aştepţi mai puţin, îţi demonstrează că e la fel ca toţi. Nimic nu e aşa cum credeai, te-ai lăsat ghidat de ceva fals, ce nu există în realitate. E şi el stricat. Of şi cât detest sindromul de turmă... 

Oamenii sunt dezamăgitori, înveţi să îţi faci scut de protecţie în jurul inimii... Deşi prefer să îmi ascult inima, am învăţat să urmez şi raţiunea, să nu mai primesc cu inima deschisă pe oricine, să nu mă mai pripesc, am învăţat să plec atunci când consider că omul de lângă mine nu mai are nimic bun de oferit şi să păstrez în viaţa mea doar ce merită păstrat. 

Uneori tot ce avem nevoie este o doză de curaj, îndrăzneală şi muzica potrivită. Ori în loc să regretăm ce a fost sau cum putea fi, mai bine să ieşim din casă...plimbăreli,hoinăreli şi promenade ne vor prinde bine. Orice loc pe care nu-l părăseşti devine o închisoare.

M.Bolton avea o melodie în care spunea: ..there’s a time for love & a time for letting go...Life goes on. Unele zile sunt bune, extraordinare, altele mai puţin bune sau mizerabile. Dar trec şi toate la un loc, sunt ok.

Orice în viaţă are la bază improvizaţia, deci vei ştii ce să faci şi cum să faci la momentul oportun. Norocul nu le zâmbeşte niciodată celor care spun mereu nu. Îndrăzneşte! Schimbarea nu e niciodată uşoară dar de cele mai multe ori se dovedeşte a fi benefică, necesară.

Toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii şi uneori îmi spun că cel care cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Prostul e fericit în prostia şi ignoranţa lui. Un fel de: ce nu ştii, nu te deranjează.

Am învăţat că din trecutul meu trebuie să păstrez doar învăţăturile şi amintirile frumoase, fiindcă experienţele nefericite şi regretele îmi vor împovăra sufletul inutil. Orice ceartă degradează sufletul şi nu merită...cuvintele urâte, reproşurile nu servesc la nimic. Acum ştiu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu. Iubirea şi binele nu pot fi oferite cu forţa celor care nu vor. Asta e. Omul rezonabil se adaptează lumii în care trăieşte. Iar mie îmi este destul de clar că nimeni pe lumea asta, niciun străin, nu te poate iubi, ajuta sau ierta precum părinţii tăi. La străini, în spatele bunelor intenţii se ascund interese proprii.

Dar oamenii curaţi la suflet au această dorinţă, de a nu da importanţă tuturor lucrurilor urâte şi rele care-i înconjoară. Ei caută frumosul în lume, caută curcubeul, răsăritul şi aproprierea. Ei văd floarea şi nu spinii, ei văd verdele şi nu le pasă de murdărie,acolo unde alţii văd doar dizgraţie ei văd sensibilitate. Ei ştiu că orice situaţie lipsită de armonie e doar aparentă. Ei nu apreciază coperta unei cărţi ci povestea ei. Ei ştiu că temerile paralizează credinţa şi îşi fac curaj. Ei îi înlătură pe cei care sunt ca nişte umbre şi nu îi lasă să-i priveze de soare pentru nimic în lume. Ei ştiu că marile furtuni scot gunoaiele la suprafaţă.

Întotdeauna vom păstra nostalgia tinereţii. Simţi diferit când te întorci la lucrurile făcute în tinereţe, în studenţie...le resimţi altfel importanţa, intensitatea.

Pe bănciile şcolii toate par posibile, realizabile, ai putea încerca orice, ai tot timpul din lume să te joci, să fii cine vrei să fii, să nu iei nimic în serios. Poţi fi pictor, artist, nonconformist, poţi să fii ce şi cine vrei fără să fii aspru judecat, fără să se aştepte de la tine comportament matur, asumat, responsabil. Nimic nu e prea deplasat cât eşti tânăr, poţi să spui în faţă orice oricui fără teama consecinţelor. Eşti tânăr plin de speranţe, nesăbuit şi naiv. 

Cu trecerea anilor, lucrurile se schimbă, entuziasmul păleşte. Te loveşte viaţa, preocupările, greutăţile te prind din urmă şi toate acele multe opţiuni din timpul şcolii, pur şi simplu nu mai sunt acolo. Cu timpul înveţi să te comporţi conform vârstei. Nu ai încotro. Dacă atunci când eşti tânăr, ai tot timpul din lume să faci orice doreşti, să stai tolănit pe canapea cât e ziua de lungă, să citeşti multe cărţi, să te distrezi fără măsură, îţi permiţi să baţi câmpii, să ai discuţii interesante pe marginea unor teme care te preocupă, a unor idei, ei bine, atunci când eşti adult realizezi că nu mai ai timp de nimic, că opţiunile ţi se îngustează pe zi ce trece, că orice noapte pierdută o plăteşti scump şi nu-ţi mai permiţi luxul lejerităţii, nehotărârii, iresponsabilităţii. 

Unii oameni se îmbătrânesc singuri prin faptul că îşi impun tot felul de restricţii şi îşi reprimă sentimente şi dorinţe, le e frică de judecata semenilor, ori se ruşinează şi refuză să mai înveţe lucruri noi. Fiecare vârstă are frumuseţea ei, sunt etape necesare, iar vârsta cronologică nu are nicio treabă cu vârsta spiritului. Mulţi nu înţeleg asta. Oricum lumea va condamna mereu ceea ce este diferit de tipare şi nu este conform cutumelor societăţii. Dar nu trăieşte nimeni în locul tău, nu te resemna, tu alegi ce şi cum vrei să fii.

Mă întreb unde au dispărut cuvintele frumoase de dragoste, poeziile, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, magia muzicii de calitate, discuţiile despre cărţi bune, interesante, jocurile şi dansurile de societate care apropriau oamenii? Unde au dispărut naivităţile şi naivii, cavalerii şi domniţele cu umbreluţe? Ce-i cu marea asta de clişee, confuzii? Ok, erau alte vremuri,alte obişnuinţe şi nu se mai aplică vremurilor noastre. Fiecare generaţie se confruntă cu alt set de provocări.

Tăinuiri în iubiri...

Regretele sunt cele mai urâte sentimente...dar a greşi e totuşi omeneşte. Şi apoi e uşor să dai sfaturi, să scrii, să gândeşti, să ştii ce vrei dar e mult mai greu să pui asta în practică. Mereu apar răsturnări de situaţie, chestii inevitabile, neplanificate.

Oamenii greşesc. Nu pentru că vor neapărat, nu pentru că asta şi-au propus din capul locului, nu pentru că sunt răi, nu pentru că nu iubesc. Ei fac uneori alegeri greşite, determinate de tot felul de conjuncturi ori slăbiciuni personale. Uneori amânăm prea mult pentru a ne mărturisi nişte greşeli şi pentru a ne cere iertare, ajungând în nişte situaţii neplăcute, ingrate. Iar asta duce negreşit la alte greşeli, la alte tăinuiri, punând distanţă între noi şi oameni dragi nouă. Mărturisirea unei greşeli eliberează sufletul de povara vinovăţiei indiferent dacă suntem iertaţi ori ba. 
Una din greşelile fundamentale în orice relaţie este lipsa comunicării. 

Atunci când nu comunică deschis unul faţă de celălalt, onest şi încep să-şi ascundă lucruri. E un fel de sfârşit anunţat pentru că lucrurile tăinuite sunt foarte corozive pentru suflet. Asta clar.

Cel mai mult greşim atunci când îi lăsăm pe alţii să ia decizii în locul nostru. Când asistăm indiferenţi dar indiferenţa se plăteşte. La fel şi nehotărârea, are consecinţe, urmări. Iar părerile de rău nu vindecă răni, nu şterg cu buretele...Pentru că meriţi tot ce e mai bun, nu trebuie să te mulţumeşti cu nimicuri, cu ce vor alţii să-ţi dea, ci să lupţi pentru ce îţi place, pentru idealuri, pentru vise şi să te protejezi. E de datoria ta să te respecţi şi să încerci indiferent de rezultat.

Uneori se întâmplă să judecăm oamenii după aparenţe şi false valori fără a înţelege intenţiile lor, fără a-i aprecia în vreun fel. Şi trist e că de multe ori dispar din viaţa noastră, rămân cuvinte nerostite, o tăcere apăsătoare...Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare gest frumos, pentru fiecare atenţie, pentru orice ni se dăruieşte, fiindcă nu obiectul în sine descrie calitatea omului, ci intenţia lui. În spatele unor lucruri şi gesturi aparent neînsemnate, lipsite de valoare, se pot ascunde intenţii şi sentimente extraordinare, pline de bunăvoinţă. Şi cum totul e trecător, firav...poţi pierde totul într-o secundă.

Nu trebuie să lăsăm dezamăgirile, trădările, suferinţele să ne transforme în nişte persoane reci, nesigure, suspicioase, care împroaşcă cu venin în jur. Nu merită. Rolul de victimă, de neputiinţă, de laşitate, nu aduce nimic bun.

Urăsc faptul că se pierd adevăratele valori, că sunt prost înţelese atât de multe lucruri şi că mulţi dintre ei nu ştiu să trăiască frumos, se irosesc inutil, detest faptul că preferă să se înstrăineze în loc să se aproprie şi că se ataşează mai mult de lucruri decât de oameni, se despart cu prea multă uşurinţă de orice şi oricine, se îndepărtează de esenţial. Toţi merităm o viaţă frumoasă, nu ar trebui atât să alergăm, să forţăm, să grăbim...furaţi de tumultul vieţii cotidiene pierdem naturaleţea, spontaneitatea şi firescul.
 

Ar trebui să ne regăsim în lucrurile pe care le facem, să credem în magia clipelor şi mai ales să nu uităm să  fim noi înşine, aşa cum ne simţim cel mai bine. Să înaintăm cu paşi hotărâţi spre ceea ce ne dorim, spre ceea ce ne face fericiţi. Adevărul eliberează.

Şi cum spiritele libere, oamenii sinceri, fără inhibiţii, calzi şi profunzi, sunt tot mai greu de găsit, ar fi bine să le arătăm că ne pasă, să-i apreciem şi să le mulţumim că ne fac lumea mai bună, mai reală, atunci când ne însoţesc pe drumul nostru indiferent cat poposesc. Lansăm cu prea multă uşurinţă vorbe grele, arătăm cu degetul, creăm prea multe probleme, complicaţii fără logică, uneori din egoism, frica, neatenţie, alteori din frustrări personale. Nedrept, nejustificat. 

Câteodată îţi pare rău că ai aşteptat prea mult şi nu ai făcut un lucru pe care l-ai fi putut face (cu uşurinţă cândva), dar acum nu mai poţi...

Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi, buni. Iubirea chiar e cel mai frumos sentiment, ea ne înalţă, ea ne face să vibrăm. Eu cred că iubind nu pierdem, chiar dacă nu primeşti cu aceeaşi măsură înapoi, ea te ajută să devii ceea ce eşti azi ori cel de mâine, te ajută să te cunoşti mai bine şi să descoperi limitele tale. În zona de confort nu se întâmplă nimic interesant, dacă nu eşti provocat, aţâţat, e în van. Noi trebuie să ne continuăm drumul personal, să ajungem în deplinătatea cunoaşterii de sine indiferent... Iubind trăim, învăţăm, devenim mai puternici, mai umani, mai frumoşi. Trecem de bariere şi ziduri. Dar cum e mai uşor să renunţi decât să lupţi...

Dă-le celor pe care îi iubeşti aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne.

„E o mare diferență între plăcere și iubire. Dacă îți place o floare o rupi, și o iei cu tine, dacă o iubești o uzi și o îngrijești o viață întreagă.” ( Kristiano Loshi )

Mă împrăştii şi mă adun...

Timpul trece rapid ca o săgeată...eşti atras...am nevoie iar de soare, să fac un mic popas...

O dată cu timpul spui că o să treacă...dar nu rămâi fără de pată, clar. Îţi spui că greşelile te învaţă, că vei deveni mai bun, mai înţelept, că vei şti mai bine, vei fi mai pregătit...mm nu e chiar aşa, mereu apare altceva la care nu te-ai gândit şi nu ai decât să te adaptezi, să iuţeşti pasul...asta e viaţa, învâluire într-un dans pe un ritm nebun, fără reguli, fără direcţie, niciodată acelaşi...Nu există dans al sedentarului.

Instinctul de conservare, de supravieţuire nu te lasă să te dai bătut, să abandonezi vasul vieţii chiar dacă te simţi obosit, dezamăgit, sleit de puteri...chiar dacă te simţi sufleteşte gol precum o epavă bântuită de prea multe fantome...

Cum pot să respir normal atunci când simt că nu mai am aer? asta aş vrea să ştiu...Aş vrea să merg exact acolo unde mă duce inima...

Am înţeles că iubirea nu oferă garanţii, ca ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac îşi ia zborul şi că, oricât de mult am iubi şi oricât de mult am dărui, oamenii ne pot părăsi ca şi cum nu am însemnat nimic pentru ei. Asta doare.

Şi tu te vei transforma într-un tablou, înauntrul meu, care acoperă pereţii albi...o operă de artă, un artist nenăscut...timpul schimbă, timpul deformează...

Sunt oameni care râmân chiar dacă pleacă...

Unii oameni intră în viaţa noastră neinvitaţi, nedoriţi -  ca mai apoi să devină universul nostru. Dar într-o zi ne părăsesc. Pur şi simplu, fără niciun cuvânt. Atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, luând cu ei şi o parte din sufletul şi visele noastre...Doare, chiar dacă ne lasă în schimb lecţii de viaţă, o poveste fără final fericit dar din care rămân amintiri preţioase. Unii oameni apar doar ca să ne strice mai tare ?! 

În tot răul e un bine şi în tot binele poate fi un rău...

Fiecare om are, de fapt, ceea ce merită şi atunci când ni se ia ceva, ni se va da înapoi ceva mai bun fiindcă merităm mai mult. Aşa îmi place să cred. Şi nu merită să te torturezi cu remuşcări şi învinuiri, pentru că te epuizezi aiurea şi oricum, mai devreme sau mai târziu, vei avea ceea ce ţi se cuvine. Cu timpul înţelegi că totul se întâmplă cu un scop, că nimic nu e la voia întâmplării.

Deşi azi ai impresia că ţi s-a luat tot ce aveai mai bun, ceva de preţ pentru tine, mâine îţi dai seama că cealaltă persoană nu era suficient de bună pentru tine ori pur şi simplu vezi lucrurile în altă lumină. E chestiune de timp. Într-un fel viaţa e compensatorie...

Nu cred că există om care să nu fi simţit măcar o dată în viaţa lui că a pierdut totul, că i s-a năruit lumea...şi totuşi, viaţa şi-a continuat mersul, indiferent de frământările lui. A găsit putere să se desprindă de trecut, să îşi vindece rănile şi să o ia de la capăt: în alte locuri, cu alte lucruri, cu alţi oameni, cu alte poveşti de viaţă.

După cum am mai spus, oamenii nu ne aparţin, de aceea nu-i putem pierde. Ei ne însoţesc o vreme pe drumul nostru, apoi se alătură altor oameni. Nu putem împiedica oamenii să plece, despărţirile fac parte din viaţă. Uneori nu ai ce face decât să-i laşi să plece, să le respecţi alegerea, chiar dacă doare ori ţi se face o mare nedreptate. Asta e viaţa. 

Şi eu am ales, de-a lungul timpului, raţional dar şi iraţional, cumpătat dar şi necumpătat şi am adunat regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite. La fel cum eu sunt un om supus greşelilor, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om cu calităţi şi defecte, un om visător cu destul de dese rătăciri, un om care a abandonat şi a fost abandonat, un om care a minţit şi a fost minţit, un om care a trădat şi a fost trădat, la fel şi cealaltă persoană are motivaţiile ei. Oamenii sunt supuşi greşelilor, rătăcirilor. Iar eu trebuie să înţeleg şi să respect asta. 

Vreau să trăiesc total, vreau să trăiesc cu pasiune...fără frică şi limitări, vreau să colecţionez momente de aur, clipe aurite. Iubesc ritmul alert născut din pasiune, încerc să fiu un om care îşi caută pacea interioară, un om care îşi caută echilibrul, care are nevoie de locul lui sub soare, de vise, de trăiri...un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om odată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Ne minţim pe noi înşine. Iubirea e pur şi simplu nebună. Nu are înţelegere cu raţiunea, iubirea apare unde şi cum te aştepţi mai puţin. Iar eu cred că viaţa fără iubire nu are sens, e anostă, e atat de frumos să te îndrăgosteşti, îţi colorează lumea, îţi dă putere, motivaţie. Deşi avem nevoie de timp ca să înţelegem ce e cu adevărat important în viaţă. De multe ori, marile iubiri par imposibile minţilor obişnuite. Eu cred că, viaţa, existenţa vrea iubire adevărată, lucruri autentice.

Şi prin celălalt devii conştient de fiinţa ta interioară. El devine un drum pentru a ajunge la tine însuţi. Cu cât dragostea este mai profundă, cu atât totul e mai profund, mai intens.

Love is life...

Ramâi neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Astfel, ştii încotro te îndrepţi.

După cum cântă şi Justin T.- What Goes Around...Comes Around