Killer-ul meu sentimental...

El...

Atât de intangibil era omul pe care-l iubeam...

Când eram cu el, parcă îmi răvăşea mintea şi ajungeam să mă îndoiesc până şi de lucrurile de care eram foarte sigură doar cu o clipă în urmă. Toate cuvintele pe care vroiam să i le spun, toate gândurile ce mă frământau până atunci, pur şi simplu nu mai erau acolo, dispăreau toate de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mă răvăşea cu totul...

Nu ştiam că e posibil să mă simt legată de o altă persoană, să mă simt conectată până în adâncurile fiinţei mele, să simt cu atâta intensitate totul, mai mult ca niciodată, dar în acelaşi timp, să existe acea prăpastie între noi, cu el imposibil de distant şi reţinut. Nu ştiu nici acum cum şi de ce?

Erau multe lucruri pe care nu mi le spunea, atât de multe...

Atmosfera dintre noi trecea repede de la o extremă la alta, totul devenea rapid un câmp minat al cuvintelor rămase nerostite, al lucrurilor neîmpărtăşite. Apoi începeam să ne pedepsim unul pe altul, să ne întrecem în capcane, şi în ciuda atracţiei dintre noi, nu puteam să distrug zidul acela dintre noi, care se făcea tot mai mare, pe măsură ce îl alimentam cu fel şi fel de motive.

Totuşi, din clipa în care pleca, mi se făcea un dor cumplit de el. Nu voiam să rămână. Dar nu voiam nici să plece. Voiam doar să înţeleagă...să mă înţeleagă. Să asculte cu adevărat ce am să-i spun. Lucru ce s-a dovedit imposibil între noi doi...Mă săturasem atât de tare să fiu o carte deschisă pentru el, în timp ce el îşi ţinea toate secretele sub lacăt. El a fost raiul şi iadul meu...

Uneori aveam impresia că este unicul bărbat din lume care mă poate face să mă simt aşa. Care mă poate face să uit cine sunt. Care atâta timp cât mă atinge, mă face să nu-mi mai pese cine e în jurul nostru sau ce se întâmplă sau de ce. Făcea să dispară totul...Să vreau cu atâta încăpăţânare pe cineva care nu e sigur că mă vrea, pe cineva care nu vrea să rămână...

Şi da fugeam şi eu, şi dădeam înapoi, speriată de atitudinea lui faţă de lucruri şi de persoane, fugeam de tonul lui acuzator şi critic şi, mai ales, de răutatea cuvintelor ce le spusese cu atâta uşurinţă. Devenea dureros de insuportabil să rămân, eram şocată de omul ce se transforma de la o clipă la alta.

Cuvintele lui mă chinuiau până când simţeam că o iau razna şi nu mă mai pot ţine pe picioare. Imaginea lui despre mine mă sfâşia teribil, mă umplea de o furie bolnavă. Toate acele lucruri urâte spuse de tonul lui glaciar, îmi măcinau creierul iar neîncrederea lui simţeam cum mă ardea pe dinăuntru. Pur şi simplu nu înţelegea că el îmi curge în vine şi era atât de prezent în tot şi în toate. Şi când nu era lângă mine, era anestezicul meu, mă bântuia precum o fantomă, o rămăşiţă din trecut. Mereu acolo...El - omul care vine şi pleacă, fără să se uite vreodată înapoi...

La un moment dat, am înţeles. Trebuia să trec peste asta. Să merg mai departe, pentru că îmi ratez prezentul prinsă în trecut, umplându-mă de tristeţe pentru momente, prinsă într-o altfel de capcană. Pe el nu voi putea conta nicicând, nu pot avea încredere. Va fi mereu aşa...gata să plece. Trebuia să mă eliberez, nu era corect faţă de mine însumi să-mi tot fac asta. Trebuia să ies din buclă. Am rămas destul prinsă în poveste...a fost doar o relaţie zbuciumată şi să rezistăm unul lângă celălalt a fost mai greu decât crezusem. Acea scânteie trebuia stinsă, era mai sănătos să stăm la distanţă unul de altul. 

Iubirile se nasc şi mor. Venise momentul să-mi urmez propriile sfaturi şi să-mi văd pur şi simplu de treaba mea. 
Pas cu pas, zi după zi...
Totul trece, îşi pierde din intensitate.

People help the people...

Mi-e dor să întâlnesc oameni minunați ca cei care m-au emoționat profund, acei oameni care împrăștie în jurul lor o aură a înțelepciunii și bunătății, deși au suferit mult la viața lor. Au rămas suflete bune chiar dacă au experimentat multe suișuri și coborîșuri. Mi-e dor de ei. Mă întreb cum de greutățile nu i-au făcut mai răi, mai neîndurători, ci mai frumoși și mai puternici. Care e secretul să reușești să duci o viață armonioasă, dispoziția ta să strălucească și să aducă bucurie celor din jur? Cum pot face asta?

Sunt momente în care mă cert că umbresc frumusețea clipei prezente cu o tristețe inexplicabilă, apărută din senin. Poate că nu știm să apreciem pe deplin momentele de bucurie, poate că nu știm să le captăm energia, s-o înmagazinăm și să o purtăm cu noi și în momentele mai puțin bune.  Când greutățile apar, uităm de lucrurile bune din viața noastră, toate pălesc. Ni se pare normal să fie acolo. Dar nu e așa. Viața e fragilă. Fiecare zi e un miracol.

Ne temem de atât de multe lucruri deși nu am recunoaște în ruptul capului, ne este frică de sentimentele noastre, de noi înșine, ne este frică chiar și de ce este frumos în noi. Nu mai vrem să păsim în necunoscut, nu mai vrem uimire ca pe vremea când încă eram copii. Ne este frică de suferință și ținem garda sus, mereu gata să ne apărăm, să ripostăm. Dar uităm că suferința face parte din viață, ne ajută să ne maturizăm sau să înțelegem evenimentele din viața noastră. Ne este necesară așa cum avem nevoie să simțim că trăim.

Dacă am avea mai multă încredere în momentele frumoase alături de alți oameni și mai puțin în cele care ne provoacă suferință, lucrurile ar fi mai frumoase, mai pozitive pentru noi. Nu vreau să încetez să caut binele în lume, îl voi vâna mereu cu sufletul flămând. La fine, fricile sunt doar proiecții ale minții, sunt doar imaginație.

Cred cu tărie că având o atitudine pozitivă, vei reuși să apreciezi tot ce se întâmplă în jurul tău, pentru că toate sunt experiențe de viață. Poți transforma rănile și fricile în înțelepciune, suntem aici ca să învățăm ceva nou în fiecare zi. Suferința nu te lasă să te bucuri de clipa prezentă, de ușile ce se deschid în fața ta. Viața e mai frumoasă când zâmbești, amintește-ți că lucrurile bune nu se întâmplă neapărat peste noapte. Marile realizări au nevoie de timp, cu răbdare, încet-încet poți să atingi toate lucrurile la care ai visat.

Nu suntem în această viață pentru a trăi după așteptările pe care ceilalți le au față de noi. Trebuie să crezi în tine și în ceea ce îți dorești să atingi evoluând. Oamenii sunt trecători, ai puterea în mâinile tale. Niciodată să nu rămâi obsesiv cu gândul la o persoană din obișnuință, crezând că nu o să găsești ceva mai bun, doar pentru că e calea ce mai ușoară. Mereu o să apară altcineva. E important să știi că poți să o iei de la capăt, să știi că meriți mai mult. NU MERITĂ SĂ JOCI MIMA ÎN PROPRIA VIAȚĂ!

Pe zi ce trece, îmi este mai clar ce vreau și ce nu vreau pentru mine. De pildă, nu vreau să fiu în relații în care să ne scoatem mereu ochii, cu insulte deghizate în glume, cu dat ochii peste cap și dispute de tot felul. Nu vreau să mă complac într-o serie de compromisuri, în care ”da dragule, bine dragule” se presupune a fi înțelegere și armonie. Nu vreau să suport acel monstru morăcănos ori de câte ori nu i se face pe plac! Chiar dacă sunt condamnată eu știu că am dreptate să nu mă leg inutil. Nu vreau să fie bine și atât, vreau să fie grozav, pentru că am dreptul să duc o viață extraordinară. Nu vreau să mă umplu de ură, deznădejde și frică, ascunse bine de ceilalți.

Am învățat un lucru: să nu las durerea și supărarea să mă facă să mă simt neajutorată, neputincioasă. Soluțiile mereu apar, trebuie să ai răbdare si să respiri adânc.

It is what it is... 

Unele cuvinte sunt mai bune nespuse. Unele păsări nu au ce căuta în colivie. Trebuie lăsate să zboare libere, ca să le poți admira frumusețea aripilor lor...

Răsturnări...

Îmi simt picioarele împotmolite în concret. Nu mai e loc de altceva. Realizez că e doar o gaură neagră care mă tot trage înapoi, e doar încăpăţânare. Ştiu că pot să iubesc orice om de pe planeta asta, sunt liberă să-mi placă oricine indiferent cui nu-i convine ideea. E o alegere. Ştiu că un om trebuie să treacă prin mai multe etape până să-şi împlinească destinul. Până să înţeleagă mesajul şi să vadă lucrurile aşa cum sunt. Deşi, am impresia că sunt înconjurată de multe lucruri care nu au nicio noimă. Dar e ciudat cum se întâmplă lucrurile câteodată...

Suntem actori pe o scenă plină de visuri. Fiecare încearcă să-şi joace rolul cât mai bine, să mascheze ceea ce simte cu adevărat. Adevărul este că în niciun moment nu suntem 100% sinceri. Mereu rămâne ceva nespus, tăinuit.

Nu pot să nu mă întreb de ce oamenii sunt mai interesaţi de partea aparentă, de lucrurile "la vedere" decât de ce se află înăuntru unui om, de cum se simte acel cineva, dincolo de ce pare să fie. Poate că faci tot ce crezi că-i mai bun pe lume în timp ce alţii îşi pierd o groază de timp criticându-te...

De ce nu respectăm intimitatea celor pe care îi iubim? De ce vrem mereu să pretindem totul, să fim la cârmă, să controlăm tot? Nu înţeleg de ce nu ne învăţăm minte că nimic bun nu rezultă din asta? Vrând să ştim totul despre celălalt, stricăm lucrurile, îl sufocăm şi pleacă. În momentul în care ajungem să nu mai fim un mister unul pentru celălalt, relaţia moare, e ca un teritoriu cucerit care nu ne mai satisface, a dispărut emoţia, curiozitatea, ştim prea mult. De ce nu ne dăm libertate reciprocă de manifestare, să facă fiecare ce simte, când simte? Să ne apropriem cu adevărat unul de altul, instinctiv. Către ce ne grăbim?

Ce e viaţa mondenă de fapt? Locuri frecventate de aceleaşi feţe, unde se discută aceleaşi subiecte lipsite de importanţă, vorbesc despre toate dar nu şi despre ce contează, toţi pretind că viaţa lor este interesantă, perfectă, acele locuri unde oamenii îşi ascund cu zâmbete tristeţea sufletului lor. Negare.

Nu pot face această călătorie în prostie şi decid să-i pun capăt. Sufletul meu are nevoie de lucruri bune, profunde. Lucrurile superficiale, laşitatea şi condiţionările îl rănesc.

Uneori plecăm spre spaţii goale, în tăcere, spre un loc unde nu ne mai facem griji, reînviem legătura cu trecutul, în timp ce ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. În timp ce zîmbim tot mai larg, murim puţin câte puţin pe dinăuntru. Societate bolnavă. Nu înţeleg de ce oamenii sunt atât de răi şi indiferenţi unii cu alţii. Contribuie fiecare constant la răul general. Ipocriţi şi ticăloşi deşi se cred cei mai buni şi cei mai luminaţi.

Nu înţeleg ce sens au toate regulile, tradiţiile dacă nu poţi fi tu însuţi indiferent de circumstanţe şi nu poţi face ce doreşti când doreşti?! Eşti mereu prins în limite de comportament, obişnuinţe, legi. În atâta control, în faptul că ne controlăm obsesiv unul pe altul, cum poate fi bine când e rău? Unde-i libertatea? Cum poţi înţelege un altul oarecare dacă nu ştii cum e în locul lui? Cum poţi să condamni când nu simţi cum simte el?

De ce nu avem ochi pentru frumuseţea simplă şi ne lăsăm manipulaţi de ideile altora de frumuseţe? Avem o lăcomie pe care o acceptăm, mereu credem că avem nevoie de mai mult decât avem deja. Nu vedem ce este chiar sub nasul nostru. Dar adevărul este că avem sufletele adormite şi nu ne mai impresionează nimic. Ne complacem în superficialitate.

Puterea este o iluzie. Din când în când, căutăm senzaţia că suntem puternici, că nu ne pasă de nimic, că putem face orice, să mergem oriunde, căutăm confirmări din exterior, arzând amintirile întunecate. 

Adevărul este că nimic nu va mai fi la fel şi ce a fost nu se va mai întoarce. Vedem cu timpul că e mai bine, că toate contribuie la dezvoltarea noastră, la cine suntem astăzi, că toate circumstanţele ne aduc mai aproape de unde trebuie să fim. Şi că totul revine la normal. Ce va veni aşteaptă să fie descoperit...

Acoperă-mi inima cu ceva...

The rainbow comes and goes,

            And lovely is the rose…

          

Dacă o poveste nu-l priveşte pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Pe oameni îi interesează numai ceea ce îi priveşte personal. Restul sunt mimări.

Omul este un animal care are sentimentul vinovăţiei. Asta complică situaţii. Ne temem de lucrurile simple, de ceea ce obţinem prea uşor. Mi se pare că prea mulţi dintre noi ne lăsăm conduşi de credinţe şi tradiţii. Ne e frică de noutate, de judecata celorlalţi, de drumuri nebătătorite de alţii. Mulţi dintre noi au impresia că viaţa se termină cu o singură înfrângere. A trăi înseamnă a experimenta, înseamnă să ieşi din zona de confort, a nu te da bătut, nu a sta să te gândeşti la sensul vieţii şi logica lucrurilor.

Durerea scurtă a adevărului poate să treacă, dar agonia lentă, mistuitoare, a unei minciuni poate să nu dispară niciodată. E precum o rană deschisă, purulentă.

Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora…

Aproape oricine pe lumea asta are gusturi şi impulsuri, emoţii, insule de egoism, pofte carnale, patimi. Dar fiecare dintre noi facem alegeri, chiar şi când pretindem că nu am avut de ales, există opţiuni. Fiecare ascunde în sine un mic iad în timp ce în public pretinde că nu există. Din varii motive, frământările trăiesc în noi. Mi-a fost atât de greu să-mi iau rămas bun de la tine…să nu te mai caut, să nu mai aştept…nimic. Să înţeleg şi să accept. Dar întotdeauna e chestiune de timp.

Mă intrigă cum un om te poate copleși acum cu ardoare plină de pasiune, pentru ca în clipa următoare să fie la fel de glacial ca un urs polar?

Am uitat să-ţi şoptesc că niciun cuvânt nu e rostit în van. Cuvintele atrag realul. Totul se păstrează undeva chiar dacă timpul curge…

Uneori simt că nu mai am cuvinte, că s-a spus deja totul şi oricum nu ar putea reda ce aş trăi cu adevărat, uneori îmi pare că am scris prea mult, inutil. Uneori simt că mă lovesc de pereţii trupului care îmi încătuşează spiritul, uneori mă simt captivă în universul meu propriu. Uneori mi-e dor să fiu iar prinsă în acel vârtej, cu 100km/h, destinaţie necunoscută. În unele zile, am impresia că fac parte dintr-un vis prelungit, visul altcuiva în care am un rol infim, iar apoi apare trezirea ca dintr-un somn lung…

Dorul meu mi se pare un demon hotărât şi de neînduplecat…Încerc să nu mă mai gândesc dar e ca şi cum cunoaşte singur drumul, nu se pierde în indicii, e un demon greu de definit. Nu cred că place cu adevărat pe cineva şi cu cât îi neg existenţa cu atât îmi pune beţe în roate…

Ce faci când simţi prea mult…totul? Mergi mai departe. Asta faci..laşi viaţa să se desfăşoare, să te surprindă. Amintiri, plăceri, senzaţii, emoţii, sentimente..ştii şi tu, nu putem trăi din ele, oricât de frumoase, oricât de multe ar fi, nu înlocuiesc realitatea şi prezentul. Mereu vor lua naştere altele noi…

Fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare dintre noi gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său.
Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce te deranjează, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta.

Cred că unele lucruri aşa sunt menite să fie, cred că uneori ne învăţăm lecţiile sau nu, uneori e mai uşor iar alteori mai greu, dar mereu există compensaţii. O uşă se închide, alta se deschide...

Într-un colț al lumii există o persoană care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta…

Vibraţii...

Încep să-i înşir lucrurile care mă enervează la el şi pe care nu le-am suportat niciodată. Cel mai tare mă deranjează că nu lasă oamenii să termine ce au de spus, incapacitatea lui de a sta jos şi a purta o conversaţie ca între adulţi despre probleme şi neînţelegeri. 

Mă scotea din sărite cum dădea bir cu fugiţii după fiecare ceartă a noastră, învârtindu-ne în cerc fără a înţelege ceva. Parcă ne certam tot atât de mult pe cât ne distram. De-am fi alocat acelaşi timp şi aceeaşi concentrare pentru noi doi, în loc de a ne irosi energia pe te miri ce lucruri banale, în locul fugii. Ce a fost s-a dus, nu se mai întoarce. Dar inima iluzii îşi face…

Cea mai mare durere ţi-o provoacă incertitudinea…oamenii caută peste tot soluţia. De la atâta căutat îi doare mintea. Atâtea lucruri în jurul lor îi rănesc. Aleargă neobosit de colo-acolo, mereu căutând ce nu au.

Potecile dorinţelor, pe care oamenii le parcurg ori le bătătoresc, uneori în grabă, alteori în tihnă. Gonind printre zile, neobservând minutele. Fiecare om are ritmul lui, stilul său de dezvoltare, de trăire. 

As vrea să învăţ să-mi exprim cu diplomaţie frustrarea, neliniştea, furia, dezacordul. Aş vrea ca sentimentele să nu îmi mai macine relaţia, aş vrea ca amândoi să putem să vorbim deschis, oricând şi despre orice.

Poate că nu am avut răbdare…cert e că dacă nu renunţi la arme şi muniţii, nu poţi pune capăt luptelor. 

Nu alegem de cine să ne îndrăgostim. Se întâmplă pur şi simplu. Nu e niciodată aşa cum ne-am dori sau aşa cum trebuie. Dar e frumos şi când nu mai e…facem faţă, trecem peste. Acesta e mersul lucrurilor: legăturile care înmoaie inima ajung în cele din urmă s-o frângă. Dragostea e cea mai intensă emoţie din lume…

Jocul întâlnirilor romantice este plin de capcane şi câmpuri minate. Cu fiecare nou episod, învăţăm mai multe despre cine suntem, ce ne dorim şi cum să facem faţă situaţiilor. Uneori avem mai multe de câştigat dintr-o relaţie scurtă, fierbinte sau dureroasă, decât de pe urma celor îndelungate, banale şi plictisitoare.

Eu cred că întâlnirile şi relaţiile romantice funcţionează doar atunci când ambii parteneri sunt autentici. Ascunzişurile, reticenţele şi secretele împiedică acea comuniune dorită şi macină relaţia. Dacă chiar preţuiţi sinceritatea mai mult decât aparenţele, există şanse reale la relaţii care funcţionează. Arată-te aşa cum eşti. Dacă cineva nu te vrea aşa cum eşti în realitate, atunci e mai bine să-l laşi să plece. Altcineva va fi încântat să-i ia locul. Ce rost are să stai lângă un om alături de care nu te poţi dezvolta ca om, unde flacăra s-a stins de mult şi e doar complacere?.. în loc să aştepţi ca norocul să-ţi surâdă, mai bine crează-ţi reuşita.

Fluturi şi mare. Dorinţă şi iubire. Seducţie şi emoţii. Trăiri şi vibraţii...

În vârful unui ac...

Uneori trebuie să aştepţi: să nu iei nicio decizie, să laşi lucrurile să se întâmple. Totul cere timp şi răbdare. E atâta ezitare între chemări...Printre cuvinte sunt atâtea îndoieli.

Destinul nu trebuie forţat, controlat. Destinul trebuie lăsat să-şi facă treaba.

Am învăţat că e mai bine să-ţi trăieşti povestea de dragoste, indiferent ce final va avea, indiferent cât ar dura, o zi, o lună, un an, o viaţă, decât să te limiteze temerile. Oricât de dureros şi dezamăgitor ar fi, tot eşti mai câştigat decât dacă nu ai încerca.

O poveste neîmplinită aduce cu ea suspine şi regrete şi nu moare niciodată cu adevărat. Aşteaptă doar momentul să fie adusă la suprafaţă.

Nu vreau să mai regret că nu am râs mai mult şi m-am consumat pentru toate nimicurile, că din orgoliu am îndepărtat oameni de mine, că am amânat lucruri pe care am vrut să le fac sau că am pus mândria înainte de orice, vrând cu îndârjire lucruri trecătoare.

Întotdeauna poţi să te bucuri mai mult de viaţă, să te îndrăgosteşti şi să te reinventezi, să faci nebunii, să-ţi aprinzi lumina interioară. Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum vrei şi să înveţi lucruri noi despre tine, despre viaţă, despre lume.

Nu merită să te iroseşti în zadar, să-ţi sacrifici viaţa muncind pentru lucruri, să trăieşti amânând mereu de parcă ai trăi veşnic şi să te resemnezi cu un suflet pustiu: Asta e nu am ce să fac!

De deciziile pe care le iei depinde calitatea vieţii pe care o trăieşti. Nu alerga după iluzii.

Mă bucură ploaia de vară…E atâta linişte printre vorbe nespuse. Nici măcar ploile nu sunt atât de monotone…picăturile de apă au gustul propriului destin. 

Uneori ploaia are gust de iubire, alteori are prospeţimea unei dimineţi însorite, gustul unor trăiri pe vibraţii înalte, unui zbor spre cotloanele tăcute ale sufletului sau gustul unor dezamăgiri, unor neîmpliniri. Gustul unei melancolii pe un fundal desăvârşit de muzică…fie cântecul stropilor de ploaie ce picură pământul, divin de liniştitor, fie cerul care tună şi fulgeră de parcă îşi revarsă întreaga furie asupra pământului, e ca o ceartă aprinsă între iubiţi. Uneori ploaia îşi plânge amintirile pe pământ.

Varietatea, frumuseţea si farmecul vieţii se compun din umbre şi lumini. Răsarituri magnifice şi apusuri dezolante. Dar şi când eşti în umbră cumva apar semnele unei surse de lumină. Mai devreme sau mai târziu.

Îmi vine în minte un poem de al lui Rumy:

Those who don't feel this love pulling them like a river

those who don't drink dawn like a cup of spring water or take sunset like supper / those who don't want to change

Let them sleep...

Până la urmă în suferinţă nu e nimic bun. Şi când cauţi să înţelegi oamenii sau să fii înţeles, nu e altceva decât pierdere de timp. Îţi provoci singur dezamăgire. Ideea e să înveţi să trăieşti cu ei aşa cum sunt, fără să-i condamni, fără să-i încadrezi în nişte tipare prestabilite. Acceptare. Fericirea constă în arta de a nu complica lucrurile.

Şi dragostea moare...

Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu desăvârşire. Se presupune că totul se păstrează la sanctuarul memoriei. Ei bine eu nu cred asta, cred că e o altă teorie falsă: anumite evenimente sunt realmente şterse, uitate cu adevărat, fără vreo urmă a lor, ca şi cum nici nu au existat vreodată.

Uneori mi-am obligat inima să amuţească şi mintea să raţioneze, alteori m-am încăpăţânat să uit şi mi-am negat trările, pornirile până au devenit adevărate, umplându-mă de speranţă şi avânt.

Mă întreb: tandreţea şi complicitatea devin esenţiale şi asigură trăinicia relaţiei? Şi când devine prea complicat, un mister dens, dincolo de care speranţa se destramă şi visurile pier, e mai bine să renunţi fără să priveşti în urmă? După celebra replică: M-am dăruit cu plăcere, te părăsesc fără niciun regret?

Când e prea devreme sau prea târziu?
Următoarea staţie…să cobor aici sau la următoarea?Adulmec…dar nu mai simt. Ceva s-a schimbat. Iar. M-am pierdut undeva între trecut şi viitor. Sunt derutată şi flămândă…de altceva. A murit emoţia, freamătul trăirilor şi curiozitatea...

Simt flori de mucegai şi am fiori de gheaţă acum deşi ai fost o rază de soare ce mi-a încălzit inima multă vreme…tu nu-mi poţi ierta nimic, eu trebuie să-ţi iert totul?! S-a produs schimbarea de dinainte să pleci tu. Poate că te-am alungat cu bună ştiinţă de data asta. Te-am privit cum pleci. Nu te-ai uitat nici măcar o dată înapoi! Poate că uneori nu e decât toleranţă şi complacere până devine ideal în mintea noastră. Poate că nu e decât amăgire din prea multă dorinţă de a face lucrurile să meargă…

Iubirea împărtăşită e singura care contează cu adevărat, care merită, singura care ne poate înălţa la percepţii de un ordin diferit, în care individualitatea se fisurează.

Uneori totul îţi pare a fi un vis iar alteori pur şi simplu te afli în derivă…

La un moment dat, poate acceptăm faptul că visul a devenit între timp coşmar şi atunci e trezirea. Oare toate lucrurile bune sunt bune doar la început? De ce timpul estompează totul şi se reduce de la colorat intens la gri morbid? Uneori ne convingem pe noi înşine că e mai bine să nu visăm deloc. Ne ferim de dezamăgiri până ne lovesc din plin. Şi atunci încetăm să mai opunem rezistenţă, să ne împotrivim firescului…până uităm iar. Cât de subiectiv e totul…

De fapt, eşti un mozaic compus din alegerile şi faptele tale, iar amintirile - indiferent cât de mărunte sau de inconsecvente ar fi, sunt paginile care ne definesc.

Fericirea oricum e relativă şi e o prostie să o aştepţi de la alţi oameni.

În ciuda problemelor, în ciuda vieţii şi a lucrurilor ce pot merge prost, adevărata magie, adevăratul vis e să poţi visa. Sunt provocări şi oportunităţi, sunt lecţii şi paşi necesari.

Flash-uri. Emoţii. Trăiri. Fluturi. Zboruri. Căderi. Începuturi ...

Încă cred că secretul unei vieţi frumoase e să iei lucrurile aşa cum sunt, fără să-ţi stabileşti vreo strategie clară şi să savurezi clipele ce ţi se oferă. Cele mai frumoase experienţe au fost cele neplanificate, spontane şi neaşteptate. Cu fiecare pas, cu fiecare zi…

Salată de gânduri...

Inutilitate. Stagnarea, lenea paralizantă transformă oamenii vii în obiecte, în umbre. Existenţe fantomatice...de la o zi la alta, li se stinge pofta de viaţă, sclipirea şi entuziasmul ca într-un somn prelungit. Devin străini... 

A trăi e în sine un nonsens? Şi totuşi, ne integrăm în lipsa de sens a vieţii şi astfel ne dobândim o linişte trecătoare.

E ca un continuu flux şi reflux, gest de desprindere, de deschidere şi de retragere, în încercarea de a fi util.

Mă gândesc şi la ceea ce se petrece în toate relaţiile – o anumită răceală intervenită după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, începutul unei înstrăinări, a unei lipse de interes faţă de preocupările partenerului, o atenuare a dragostei.

Sărutările de dimineaţă, plimbările în doi, lecturile comune, privirile îndelungi şi complice, prinderile de mână şi restul, de ce se răresc sau dispar cu totul? Ok intervine rutina, monotonia dar cum de ne scade interesul atât de tare? Unde dispar dovezile de dragoste înfocată? Ce se întâmplă de îi iau locul curiozităţii, dezinvolturii şi emoţiei - o atmosferă de doliu, de plictis şi iritare, în schimb?

Dar remediul, antidotul ori calea de salvare pentru toate astea, unde poate fi găsit?

De ce lucrurile care te atrag la început ajung să te scoată din minţi apoi? Iar pe cele care-l făceau adorabil ajungi să le urăşti cel mai mult?

Poate că ne-am obişnuit să nu fim liberi, să transmitem din generaţie în generaţie aceleaşi învăţături şi obiceiuri proaste, poate că de la atâta ipocrizie, astea sunt consecinţele.

Poate că ne place să fim aşa...dependenţi. Poate că de aceea, ne lăsăm mereu călăuziţi de altcineva. Pentru că aşa putem arunca întreaga responsabilitate pe umerii altcuiva, să existe mereu cineva pe care poţi da vina şi cui să-i scoţi ochii.

Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb: cât de inteligent eşti dacă mereu te laşi ghidat de altcineva, dacă mereu încerci să mulţumeşti pe careva? Cred că oamenii înţelepţi şi de succes au înţeles anumite lucruri şi au învăţat să-şi asume responsabilitatea şi să accepte lucrurile aşa cum sunt, nu cum ar vrea să fie. Au ajuns la starea aceea de putere interioară şi au încredere în propria judecată.

Ne sperie provocarea responsabilităţii şi de aceea alegem calea uşoară sau la îndemână? Cum poţi să-ţi găsesti drumul tău dacă nici nu-l cauţi?! Cum poţi accepta viaţa cu toate problemele ei, dacă fugi de responsabilitate, asumare a lucrurilor? Şi de ce e atât de greu de realizat lucrul ăsta?

Mă întreb: de ce e aşa greu de acceptat că el nu e ca tine? Suntem diferiţi, avem lumi, trăiri şi percepţii diferite...de ce încercăm să cosmetizăm totul  şi ne creăm idealuri false? De unde dorinţa asta de a "repara" tot, când totul e perfect aşa cum e, prin simpla natură?

Tu şi eu. Pulbere de stele...

Nu ştii niciodată ce se ascunde în spatele uşilor închise, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla până când nu încerci…

Noi toţi avem potenţialul pentru a face lucruri frumoase, pentru a aduce magia în lumea în care trăim.

Am împărţit îmbrăţişări strânse, pătimaşe. Am împărţit aceleaşi ceşti, aceeaşi farfurie, aceleaşi cărţi, filme, piese, trăiri, am împărţit lucruri în doi.

Am râs de atâtea ori cu o poftă nebună de-au răsunat pereţii, am urlat, am stat ore în beznă tăcând, ore întregi făcând..nimic.

Am rupt haine, am stricat lucruri, ne-am dezlănţuit liber...

Am găsit luminişuri, am cutreierat dealuri, câmpii, păduri şi pajişti, zburătăcind nestingheriţi.

Am umblat desculţi pe iarba sărutată de rouă, ne-am lăsat urma în nisip, am luat pulsul mării, ne-am jucat cu zăpada proaspăt aşternută,  am fost creativi, naturali,  am fost spectatori dar şi actori şi am colorat vise ţinându-ne de mână.

Ne-am împărtăşit viziuni, ne-am avântat cu elan în neprevăzut, ne-am mângâiat sufletele şi privirile. Ne-am certat şi împăcat, ne-am rănit şi ne-am vindecat, am zdrenţuit speranţe şi ne-am făcut altele noi. Ne-am completat dar am fost şi în competiţie unul cu altul.

Ne-am fugărit şi ne-am aşteptat unul pe altul. Am împărţit zile şi nopţi, ne-am răcit şi rătăcit la fel de intens. Ne-am lipit de ziduri, ne-am consolat unul pe altul, am orbecăit în beznă, ne-am comportat haotic. Ne-am împărtăşit temeri, taine şi plăceri.

Am gustat din nectarul dulceag al vieţii. Am murit şi am înviat. Am zburat ore-n şir neîntrerupt, am căutat cu lumînarea în pustiu, am fost ca-n transă. Am urmărit forme desenate-n întuneric şi ne-am lăsat intrigaţi. Am atras priviri oriunde am mers, am sclipit ca nişte licurici în întuneric, călăuzindu-ne unul pe celălalt.

Pe vânt şi nori, soare şi ploi, uneori ne-am zâmbit, alteori ne-am minţit. Noi, încă tineri, încă fără griji, încă entuziaşti ne-am tot jucat, ne-am iubit ca nişte copii într-o poveste.

Ne-am prins în capcane şi...ne-am eliberat altfel. Am urcat pe scara profunzimii. Tu ai fost ca un cadou vrăjit în care emoţia descoperirii te copleşeşte, îţi îmbată simţurile, te aprinde şi totuşi...nu descoperi exact ce conţine, de unde provine şi ce vei face cu el...

Toate aceste nimicuri mi-au colorat zilele, toate lucrurile simple, toată bucuria mărunţişurilor care naşte emoţie, face ca totul să merite. Nu vreau să iau nimic înapoi.

Oare ce o să se întâmple...?

Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nici nu contează. Ăsta e farmecul lui nu ştiu, al spontaneităţii, imprevizibilului. Nu te menţine pe linia de plutire vreo garanţie sau vreo răsplată, ci infinitatea de posibilităţi...Călătoria

Şi poate, poate c-o să se întâmple...

We are star dust, reaching out to the universe.

Labirint de sentimente...

Dacă ai putea să percepi toate lucrurile fără greutate...de-ar fi toate străvezii să poți privi dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor și al faptelor. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră, ne pun într-o stare de transă, de creație permanentă. Amuzăm și uimim...inclusiv pe noi înșine.

E greu să întâlnești persoana ideală pe care s-o suporți pe termen lung.

Marile iubiri sunt atât de nebunești. E o mare diferență între marea iubire și iubirea potrivită, însă lăngă cel care te face să strălucești merită să rămâi.

Atâtea culori are sufletul tău...mă urci și mă cobori, fără să știu unde voi ateriza până la urmă. Uneori viața alături de tine pare a semăna cu un joc de popice, în care în loc de bile se folosesc grenade.

Mă simt captivă într-un spațiu ciudat, prinsă în acest vârtej în care totul se petrece cu 100 km/h...Inima mea cunoaște atâtea povești...

Știu că pasiunea se consumă destul de repede dar ești în mintea mea...

Tu...entuziast și direct...uneori prea direct. Creativ și plin de idei ingenioase. Talentat. Cu tine am izvor de emoții nesecat, cu tine nu există momente plictisitoare.

Tu cu pensulele și culorile tale, tu cu creionul tău magic cu care schițezi lumea. Tu care arunci bucăți de suflet pe o paletă de culori și din acuarelele tale curge iubire peste portrete...

Tu...Exasperant de intolerant, nesimțitor, egoist și pretențios. Îndrăzneț și fără prea multă răbdare. Insiști să fii primul în toate, unicul, în special primul în inima mea. Ești posesiv dar aștepți o încredere oarbă din partea mea. Nesăbuit. Un rebel din naștere. Genul care sfidează orice, trebuie să iubești ce iubește el și să urăști la fel. Ar trebui să i se predea ceva lecții de modestie băiatului ăsta!

Nu fugi de el și nu fugi după el – gen. Trebuie să fac echilibristică între interes afectuos și detașare distantă. El este genul care nu se uită în spate, fiind foarte posibil să rămân în urmă. E greu să țin pasul și totuși ceva e...

Tu storci din relație toți fiorii, toate suspinele și culmile extazului posibile. Fără rezerve și fără frâne!

Copilul zodiacului. Noi doi suntem apă și foc, ca două poluri total opuse. Tu ai o mulțime de nuanțe și contururi...

Tu.Specialist la critici directe, la obiect, poți răni foarte ușor fără să clipești măcar. De aia rămân mută uneori. Chiar trebuie să fac apel la toată înțelegerea și dăruirea de care sunt capabilă ca să nu te strâng de gât și totuși să rămân în preajmă. 

Exasperant uneori, fără pic de tact! Nu e genul care să întoarcă problema pe toate părțile, ca mine. Tu nu-mi asiguri stabilitatea și încrederea de care am nevoie. Eu sunt o ființă romantică, sensibilă iar tu nu știi să înțelegi asta. Nici măcar nu încerci. Tu ești lipsit de introspecție și emoție profundă, spre deosebire de mine. Mă rănești suficient de tare și totuși ceva mă trage înapoi spre tine ca un magnet. Drumul spre tine mă duce iar...

Suntem firi atât de opuse și totuși...Ce-mi place așa mult? și cum îi faci față unui asemenea bărbat când vezi că aveți o viziune de viață mult prea diferită? Cum faci față unui comportament vulcanic, dinamic și schimbător ca al lui? Ahh...

Insomnii...

Cu toții suntem la fel, toți simțim durerea, dezamăgirile. Toți avem haos în viața noastră și ne dăm seama într-o zi cât de aiurea stau lucrurile. Viața poate fi foarte confuză. Cu toții avem nevoie de ceva, de cineva care să ne distragă de la toate relele.

Cred că ne-am speria dacă am ști de la început cât de greu ne va fi să devenim cineva, câte dificultăți vom întâlni și de câtă luptă e nevoie să nu fii o non-persoană, un gol.

Eșuăm, eșuăm, eșuăm în mod constant. Îi dezamăgim pe ceilalți și uneori pe noi înșine. Uneori slăbiciunea ne copleșește, ne sugrumă, ne ia puterea. Totuși, fiecare lecție e prețioasă, are rolul ei.

Let it be...beautiful. Năuca seducție care îți îmbată simțurile...

Ce este un cuplu? Renunțarea la existență și la libertate în schimbul siguranței? Care siguranță?.. faptul că te arunci în necunoscut, fără centură de siguranță, într-o uniune aparent deloc premeditată. Îți desfășori viața în jurul unei singure ființe spre o destinație necunoscută și incertă. Până la următorul stop, sau până la următoarea stație? și dacă nu știi unde și când să cobori? Dacă nu știi când e cazul să renunți, să abandonezi, să te oprești? și faptul că devii dependent de cele mai mici și enervante capricii și fixuri ale partenerului, unde-i distracția? Detest tendința asta de a-l imita pe celălalt, îți sugrumi propria existență, propriile porniri pentru ce? pentru similitudine? 

A iubi înseamnă să-i dai celuilalt, cu propriul tău consimțământ, o putere infinită asupra ta?! Cumva contribuim singuri la propria servitute? Devenim docili, constanți, anoști și ne și place?...și chiar e absolut necesar?

De ce de ființa cea mai dragă nouă ne temem cel mai mult?

Și toate incertitudinile care te țin treaz în miez de noapte, toate minutele dureroase petrecute întrebându-te asupra enigmei celuilalt, toate suferințele...unde dispar? Cum le estompează mereu timpul de nimeni nu pomenește de astea, de câte ai tras ca să ajungi aici, câte cicatrici s-au adunat și câte suspine ai strâns? De fața cealaltă a omului, de cealaltă față a iubirii și a timpului de ce se menționează atât de puțin și cum ajung să nu mai conteze, să nu îți mai pese? Cum trăiești intens, cum uiți intens? Timpul schimbă totul...

și dacă ești altfel? și dacă crezi doar în tine și în libertatea ta, dacă urăști granițele și constrângerile, unde te încadrezi?!

Ceilalți nu sunt niciodată nici atât de îndrăgostiți, nici atât de indiferenți pe cât îi crezi!

Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.