Simt
uneori așa o atracție irezistibilă către impulsivitate și risc. Simt nevoia
adânc în mine...să pășesc în afara cercului și nu știu de ce sau ce mă apucă.
Uneori simt că mă joc cu focul și..îmi place. Nu pot sta liniștită. Nebunie.
Recunoaștem
lucrurile bune din viață pentru că avem răul cu care să le comparăm. Dar dacă
nu am avea parte și de lucruri rele cum le-am recunoaște pe cele bune? E o
luptă continuă ca cea dintre rațiune și simțire, lupta continuă dintre bine și rău,
lupta neobosită a contrariilor. Atâta timp cât lucrurile stau în balanță și
echilibrează situația mai devreme sau mai târziu, e ok.
În
unele zile, mă surprind privind ușor ironic, de la distanță, tot ce mă
înconjoară. Capăt acea detașare ce mă face să mă raportez diferit la lucruri, să le percep diferit. E ciudată intensitatea și profunzimea asta a
lucrurilor. Cum aceleași lucruri care te fac să vibrezi într-o zi, te lasă rece
într-o alta. Cum se schimbă și se transformă unele lucruri. Cum aceleași vorbe dar spuse de persoane diferite au alt impact
asupra ta. Cum unele cuvinte te ating, iar altele deloc. Încă mă uimește
complexitatea ființei omenești și ciudățenia înlănțuirii unor evenimente și
cauzalități. Mi-e imposibil să descifrez până la capăt..undeva îmi prind
urechile sau abandonez jocul.
Am
descoperit o expresie în latină care îmi place tare mult: mutatis mutandis care
se traduce prin a schimba ce este de schimbat. Esența rămâne aceeași indiferent
ce formă șlefuită îi dai.
Mă
minunez cum ne-au captivat rețelele astea sociale și ce impact au asupra
noastră. Nevoia asta absurdă și neobosită de a atrage atenția, de a fi băgați
în seamă, oricând, oricum, oriunde. Dependența de social-media, like-uri, jocuri, iluzii, lucruri prefabricate ce
creeaza o imagine distorsionată a realității. Povești și spălare de creiere. Ce păcat că mintea nu are firewall.
A
fi mereu cu cineva înseamnă de multe ori să fii mai singur ca niciodată. Suspendarea
reflecției, lipsa posibilității de a fi singur cu gândurile tale, anihilează individualitatea
și independența în mișcare și în gândire. Un individ ce nu e capabil să
gândească și să acționeze singur e ușor de manipulat și prostit. Și așa se și vrea. Sub pretextul ”nu-mi place să stau singur/ă” se creează un vid de ființă.
Ce să faci singur cu propriile gânduri? De ce să-ți pui întrebări și să
chestionezi mediul înconjurător? Mai bine trăiești pe pilot automat și gândesc
alții pentru tine. E mai comod și mai sigur, nu?! Observ cât de puțini au
curajul singurătății, se feresc ca de ciumă, îi sperie ideea să rămână fie și
cateva clipe singuri. Nu au nimic de gândit.
Au senzația că sunt mereu conectați dar realitatea e că sunt absenți cu ochii și mintea în gadgeturi sau în te miri ce alte părți. Ei
au nevoie să fie mereu în legătură cu cineva, care să-i și valideze social, să
le valideze eventual orice alegere, orice gând. Supuși orbește la influența
unui grup de care trebuie să aparțină. Binențeles există un lider de grup, frumos,
de gașcă, în stare să dea tonul în tendințe și în ce e cool, în stare să gândească pentru ei și să vorbească pe înțelesul lor. Schimb finit
de idei, lipsă de originalitate, implicare, expresii rudimentare. Au nevoie să
fie în grupuri cât mai mari, cât mai zgomotoase, unde se urlă tot soiul de
lucruri lipsite de esență sau importanță. Orice numai să nu se tacă. Aa și nici
să nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții. Ce importanță are asta? Nu se
face. Cine are nevoie de clarificări când EU ȘTIU CEL MAI BINE, EU MĂ PRICEP
CEL MAI BINE, EU SUNT CEL MAI..etc.
Relațiile
se reduc la o superficialitate maximă. Plate, lipsite de orice fel de
profunzime. Aceleași gusturi, gesturi, expresii, haine trase la indigo, aceleași excursii, vacanțe, aceleași locuri de vizitat, același gen de distracție, aceeași muzică, aceleași
lucruri facil de comunicat. De suprafață. Sindrom de turmă și comportament
plastic. Totul prefabricat, anticipat, previzibil. Pf ce rețele de
socializare. Aparențe pe care vor să le transmită, lucruri care vor să le creadă ceilalți, poze reușite, cadrul
perfect, viața perfectă, bârfă, laude, minciună. Singurătate țipătoare și
stridentă. Asta-i tot ce văd.
Deci să ciripim banalități zic. Să nu ne obosim prea tare. Să trăim din reflex și să gândim automat.
