A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. (O. Paler)

luni, 25 decembrie 2017

El...


Se uita la el și i se păru că era foarte stăpân pe sine și cumva indiferent la tot și la toate, cu excepția propriilor dorințe. Făcea ceea ce vroia să facă și puțin îi păsa de restul. Poate că asta era.

Privirea lui se oprise asupra ei dar nu putu să citească nimic în ea. Îi stârni curiozitatea chipul lui calm, stăpânea parcă viața, timpul, lumea. E ceva aparte și straniu în modul cum se comportă, ceva foarte masculin și o hotărâre de nezdruncinat. Lângă el se simțea mai vie ca niciodată. Iar asta îl face să se deosebească complet de restul. Parcă totu-i vine natural, spune mereu ce trebuie să spună, face ce are nevoie să facă, mereu neobosit și entuziast. Ea își dorea mereu mai mult...timp cu el. Intensitate de fiecare dată. Sub privirea lui, ea era în afara spațiului, în afara timpului. Trecut, prezent, viitor, se topeau toate. O privea și ei i se făcea cald și bine sub privirea lui. El îi smulgea toate măștile, gesturile, cuvintele, zâmbetele. O golea cumva de toate și știa că-n toți e același vid, aceeași impostură. Ea ar fi vrut să încerce dar...

Îl place dar știe că omu ăsta e tare complex și are drumul lui, încăpățânările lui iar dorințele lor nu coincid decât rareori și atunci e ca un accident cosmic. A lăsat în urmă multe anotimpuri. Întuneric sau lumină...fie ce-o fi. Poate că așa e cel mai bine, habar n-are. Oricum prezentul e mai important și merită celebrat așa cum se cuvine.

Auzise undeva că atunci când iubești un bărbat, fie te enervează îngrozitor, fie te poartă în al nouălea cer. Când erau împreună se înțelegeau de minune. Imediat ce el pleca, devenea altcineva. Acel nemuritor și rece care n-are nevoie de nimeni și de nimic și pe care ea-l enervează. Reapăreau spinii.

Ei parcă mintea îi juca feste în ultimul timp și pur și simplu, nu mai avea nici răbdare nici înțelegere pentru el. Nu-l mai asculta și-l lăsa să se îndepărteze. Pentru că oricum tot ce avea erau incertitudini și clipe suspendate. Simțea frig în inimă. Hello darkness, my old friend.

Și clipa de față avea să se ofilească la fel ca celelalte, se vor pierde fiecare printre amintiri prăfuite și nici nu va mai conta. Stupid. El apărea și dispărea după cum îi tuna. Nicicând sau totdeauna? Chiar și gândurile mor, cuvintele dispar. Sau poate nu îi păsa suficient. Nimeni nu este așa cum credem noi, nu-i așa?

Zâmbete, flecăreli tandre și înțelegere simplă între oameni. Unde dispar lucrurile bune și cine le înghite lacom? Cine le aruncă în uitare și indiferență și după ce criterii?

Ea avea mereu curiozități și dorințe de astâmpărat. Sau poate că pur și simplu nu era una de-a lor, poate că de aia se simțea străină, adormită...

Ea privește cu curiozitate totul. Copacii, păsările, culorile cerului, animalele, marea, soarele, aromele, senzațiile, formele din jur, transformările, lumea întreagă. Năzuințele ei, neliniștile ei îndărătnice, dulceața unor clipe, mirajul altora. Câte îi stârnesc interesul chiar dacă totul e temporar și totul se stinge. Trebuie pur și simplu să simtă că trăiește,  să simtă că lumea e mai mult decât o perindare de imagini fugitive. Mai mult decât trebuie. Să simtă focul ăla lăuntric. Sau poate că ea nu înțelege așa cum trebuie viața. Habar n-are. Căutarea libertății și diversității e sursa fericirii ei.

Încercăm să umplem cumva fiecare clipă a vieții noastre până când nu e prea târziu. Ce ne mai dăm peste cap tot timpul chiar și atunci când avem tot ce ne dorim, chiar sub nasul nostru. Poate că așa e natura umană. Sau poate că nu știm de fapt ce să facem cu noi înșine.

Oamenii se lasă roși de ambiție, roși de ură, de silă sau de ciudă, devin ființe slabe și trădătoare, e ușor să aluneci și să te folosești de scuze, ea îi observă și știe că nu vrea să fie așa. Poate că nu privește corect. Dar ea vrea să-și răspândească lumina interioară și să pună capul liniștită pe pernă.  Fiecare își construiește viața după cum crede, simte. Jocul de-a existența.

Cum ar fi să ne putem închide într-un univers care chiar ne place? Ce înseamnă un om printre atâția oameni? Ce are de fapt importanță? Pentru fiecare, e altul răspunsul. Și totuși, care lucru merită o viață? Orice și-ar dori oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuți.

It may not be easy to see
Because every time I open up, it hurts...
But I’m ready
I need to believe...

joi, 9 noiembrie 2017

Detașare...



De multe ori, am crezut că anumite lucruri sau situații s-au întâmplat din vina mea, dar nu era neapărat așa. Mă învinuiam aiurea, îmi făceam reproșuri dar de fapt trebuia doar să schimb unghiul din care priveam lucrurile ca să pot mai apoi să îmi schimb atitudinea față de acea circumstanță. Să accept că unele lucruri sunt așa cum sunt, că îmi convine sau nu și nu pot schimba ceva ce s-a întâmplat deja. Pot doar să învăț și să accept. Nu trebuie să înțeleg totul, să îi caut semnificație, adâncindu-mă în procesul interior. Fuck it! Stop overthinking and start living!  Învăț mergând încotro trebuie să merg. Mi-a plăcut ideea asta că viața e o școală continuă. Oamenii mă uimesc încontinuu, întâmplările sunt de multe ori departe de orice mi-aș fi putut imagina. Și e grozav. Lumea e ca un meniu nesfârșit.

O atitudine pozitivă și conștientizarea faptului că depinde de noi să ne rezolvăm problemele ajută foarte mult să ai o viață echilibrată. Să ai liniște și detașare. :) Cred că ar trebui să ne punem un reminder zilnic cu aceste concepte pentru a le asimila cu adevărat. Pentru a fi prezenți. Pentru a ne bucura de tot ce ni se întâmplă, pentru a nu mai fi atrași într-o stare de amorțeală când se întâmplă să nu mai observăm minunile, să nu ne mai bucurăm de darurile naturii.

Psihologul Alfred Adler scria că nu contează ce ni se întâmplă, istoria noastră, ci ceea ce facem cu ce ni se intamplă, ce interpretare dăm lucrurilor. Chiar dacă e vina altora, e treaba noastră cum reacționăm.

Am trăit multă vreme cu convingerea că viața e strict o chestiune de cauză și efect. Sau după faptă și răsplată. Ei bine, principiul dreptății sau al nedreptății e doar o teorie, depinde și aici de sistemul de gândire al fiecăruia. Viața nu funcționează așa. Fiecare dintre noi avem de învățat niște lecții. Iar lucrurile pur și simplu ni se întâmplă. Tuturor. Și, când se întâmplă, treaba noastră e să le rezolvăm, să le găsim soluții. Și bine ar fi să reacționăm într-un mod cât mai inteligent și să le depășim cu ușurință.

Poate că și faptul că zilnic suntem bombardați de o mulțime de informații ne derutează. Uneori am senzația că o ducem prea bine, avem de fapt de toate, nu ne lipsește nimic (poate doar o doagă) dar suntem orbi și  ajungem să ne creăm probleme și drame din orice. Rețelele sociale și televiziunea deformează realitatea. Normal, vedem doar sclipiciul, lucrurile frumoase, se păstrează ușor aparențele. Așa ajungem să credem că viața noastră e un dezastru, raportat la ceea ce vedem. Credem că de fapt n-avem niciodată suficient sau că nu facem destule, că nu suntem suficient de buni, frumoși, deștepți, etc. Ce nebunie.

Cauza oboselii noastre, a apatiei, a lipsei de entuziasm este deseori preaplinul de lucruri care ne golește, ne uzează. Exces, surplus. Prea mult din toate. De aia, de multe ori oamenii o iau razna.

Ne pasă prea mult de opinia celorlalti despre orice, în loc să ne concentrăm pe chestiile care contează cu adevărat pentru noi. Ne irosim timpul și energia cu lucruri și oameni de care de fapt nu ne pasă. Un adevăr simplu e că dincolo de măști: Nobody gives a fuck! Fiecare e preocupat cu propria viață, e prins în propriile lupte,  propriile gânduri, dorințe. Viața poate fi grea, dacă îți va păsa de orice mizerie care ți se întâmplă, de opinia fiecăruia, atunci nu vei reuși decât să te simți mizerabil. Ignoră haterii, fii bun, blând, înțelegător, zâmbește, oferă tandrețe, nu te mai consuma din orice, nu mai face comparații  și apreciază ce ai deja, ceea ce ești. Dorind mereu mai mult, te îndepărtezi de ce e mai bun în tine însuți și-n lume. Lasă poveștile să ți se întâmple!

joi, 14 septembrie 2017

Fă din mine LUMINĂ, babe!


Învie flori pe care le credeam ofilite, moarte. Sentimente ce prind contur ies puternic la suprafață. Speranța se cuibărește în inima mea. Vreau să fiu cu tine. Nu vreau să mă pierd pe mine. Nu vreau să stârnești furtuni ale sufletului dacă nu ești pregătit să le înfrunți și să te implici. Nu vreau să mă mai minți. Dacă nu uzi o floare, ea se ofilește. Nu-mi otrăvi frunzele te rog! Nu deveni o stafie din noaptea trecutului...

Vreau doar să-ți știu zâmbetul. Ploaia să mă alinte în noroaie atâta timp cât fac ce mi-am dorit. E în regulă. Tot ce cer e adevăr și simțire.

Cuprinde-mă în aripi, baby tu chiar știi cum să mă chemi...

Îți mai amintești cum era? Îți amintești liniștea ce domnea, focul ce ne încălzea?  Zâmbetul de dimineață, copilul din noi ce ieșea la suprafață? My precious moments...

Când sunt cu tine, totul devine epic, deplin. Timpul capătă alte nuanțe, mă îmbăt de atâta viață. Fiecare moment, fiecare respirație devine o poveste. Ceea ce stârnești în mine e mai presus de cuvinte, mă fascinează tot ceea ce simt. Ma intrigi, ma atati, ma agiti, ma cuprinzi. Starnesti in mine atat de multe lucruri. Sunt uimită de toate. Te rog nu mai face pe nebunu cu mine. Danseaza cu mine, nu-mi mai intinde limitele suportabilitatii. Timpul e cel mai mare criminal.

Tu stii...suntem frumoși și când nu zâmbim, ne jucăm chiar și când e inoportun. Nu contează cine face primul saltul, oricum ne scoatem din minți unul pe altul. În loc să te scriu pe foi n-ar fi mai bine să știm de fapt ce ne doare pe noi?

Hai să ne ținem unul de celălalt. Sau desenează-mi o hartă ca să nu mă mai rătăcesc. Învață să spui ceva când vezi că nu mai pot și alunec. Incearca...Poate că o să țină...

Suntem în altă lume amândoi, nimeni nu ne ghidează dar ceva ne ține parca.

Eu văd în tine totul, te rog nu mă mai întoarce pe dos! Mă doare dragostea până la os si mă împrăștii ușor atunci când nu mă mai atingi, când nu-mi mai vorbești. Te văd din nou cum te îndepărtezi. Nu mai e nimic de spus. Mi-am adunat răspunsuri și experiențe.

Visele mă poartă peste mări, trag ușa după mine și închid...

marți, 20 iunie 2017

My love...



Mă gândesc la tine și îmi lipsești. Și mi-e dor de tine..foarte. Mi-e dor să-ți vorbesc, să-ți ascult glasul ăla înfumurat și să-ți văd reacțiile tale copilărești. Mi-e dor. De joacă. Nebunie. Hoinăreală. De râsete împreună. Parfumuri și nuanțe. De toate..cu tine. Stiu, există o vreme pentru toate și timpul e o resursă limitată, ireversibilă.

Tăcerea ne paște pe amândoi, avem carari diferite. Devenim străini și nu văd nimic bun în asta. Sau poate că e calea firească a lucrurilor sau mai bine. Habar n-am. Aveam nevoie de tine in viata mea atunci când ai apărut, ai pictat lumea mea cand devenise cenusie. M-ai învățat atât de multe și fără să vrei, chiar și prin absență, m-ai făcut să-mi accept slăbiciunile, gândurile, rănile. Să-mi recunosc orgoliul și ego-ul. M-ai făcut să învăț importanța cuvintelor și a timpului. Și... Pur și simplu..să simt. Să vreau. Să cer. Să cred.

Eu n-am stiut sa ma comport, tu n-ai avut rabdare. Bad timing, proastă comunicare. Ai renunțat, am renunțat. Fiecare individ nu are decât o capacitate limitată a suportabilului.  Sau așa a fost să fie. Nu își au rostul regretele. Mă consider norocoasă că te-am întâlnit. Pe tine. Cel dincolo de aparențe. Între vibrații și culori. Diferit. Extraordinar.

Stiu ca uneori las lucrurile să meargă prea departe, neimplicându-mă, le scap din mână și apoi se întâmplă chestii. Pe care trebuie să le rezolv. Cumva. Să scap de ele. Vorbele nespuse la timp mereu te macina, lucrurile lasate in aer, neterminate, neclarificate, sunt aiurea. Aici am greșit mult. Căci ele te trag inapoi și îți răpesc energie. Inca invat sa procedez mai bine, sa am cat mai multa limpezime in viata mea. Și să înțeleg la timp.

Uneori...e ca și cum inima mea s-a oprit, a amorțit într-o crâmpeie de viață, într-un timp blocat, cu gust dulceag si perfect. Iar restul... E ciudat. Se întâmplă doar...

Mda ca fiecare, mai am si momente proaste, perioade de tristete si melancolii. Atunci toate mi se par gresite. O fi zodia de vina. Dar trec asa cum vin. Nu e nimic asa grav sau de nerezolvat. Am viata pe care mi-o doresc in mare. Doar ca imi lipsesti uneori. Tu. Unele lucruri sentimentale, intensitati. Dar asta e, se dau lucrurile peste cap tot timpul, cu un deznodământ total diferit față de cel așteptat.

Care inimă este schiloadă, inima care nu se poate opri să iubească sau cea care este iubită, dar nu poate întoarce acea iubire?

I’m just waiting for the days I don’t miss you anymore...

sâmbătă, 13 mai 2017

Umbrele inimii...


Aveam sentimentul că ție îți pot spune orice. Mă făceai să ies din cochilie. Chiar și când mă respingeai, simțeam că îmi ești alături. Ciudat lucru dar erai cum aveam nevoie să fii.
Ce s-a întâmplat cu noi?

Ce am respins pătimas, am ajuns să iubesc cu îndârjire...
Nu, nu mai pot descrie. Adesea, nici nu-mi mai permit să simt...Dacă aș simți prea mult..m-aș prăbuși. Lasă-mi inima..pustie. Cuvintele nu mai înseamnă nimic, libertatea nu mai e pură.

De unde îmi vin toate aceste furtuni ale sufletului? Și de ce nu pleci din mine, de ce nu încetează toate să existe? Ce mai contează? Tot ce vreau e liniște, pace, armonie.

Știu că încăpățânarea asta bolnăvicioasă a mea mă trage în jos rău de tot. Știu că-mi împovărez sufletul inutil când nu mă pot desprinde de trecut. E greșit dar continui s-o fac. Îmi mutilez sufletul așteptând...nimic. Evit și tot în același punct ajung.

Știu că mă înfrânez să simt și rabd în loc să-mi dau frâu liber..fiind fericită..cumva. Cu alternative...

Nu îi las nici pe alții să-mi vindece rănile, să mă aline căci nu mai am puterea să cred..nu mai am încredere. Mă înstrăinez, mă detașez rapid. Știu, e stupid chiar și după atâta timp. Nimic nu va mai fi la fel.

O lume de bestii...fără rădăcini. Suntem toți o apă și un pămănt. În ce să mai cred ? Când totul se contrazice, se spulberă, se face scrum și se consumă. Cad măști întruna și tot felul de arătări mi se perindă prin fața ochilor. Fiecare are impresia că el e altfel, eu nu aia, eu nu aialaltă. Culmea, fiecare cu așteptările și dreptatea lui.

De aia, de multe ori mă simt mai bine când evit oamenii. Ei vorbesc mult și se entuziasmează de niște lucruri care nu mă interesează deloc. E obositor să le ascult pălăvrăgeală neinteresantă. Nu știu să tacă, să observe, să respecte. Și ce preocupări au..te doare capul. Se consumă pentru te miri ce fleacuri.

E prea multă răceală în lumea asta. Normal ca devii precaut, prevazator si suspicios. Dacă oamenii ar putea comunica sincer între ei, totul ar fi mai ușor. Dar doar se ascund și se prefac...

Și eu ma pierd uneori în decor. Pun armură sub piele. Nu vreau să fiu așa, nu vreau să mă consum, să mă mai enervez inutil. Sa ma lupt cu mentalitati. Fiecare sa faca ce stie mai bine. Clădesc vise, iluzii pe un nisip mișcător. Mi-ar putea fi mai usor dar.. Iubesc ce e greu de iubit și caut in continuare frumosul în lume. Oriunde. Ma enerveaza ca eu nu am parte de atata intelegere cata ofer. N-au viziune de ansamblu, deschidere. Nu-i ca ei, e gresit! Uneori dansez pe marginea prăpastiei doar pentru ca imi place la nebunie sa ma simt cat mai vie, cat mai reala. Poate sunt imatură, adesea dură sau haotică. Sunt în multe feluri. Și este ceea ce este.

Am luptat. M-am luat după ce am văzut, după ce am crezut. M-am străduit din răsputeri să uit. Și totuși..nimic.

M-am străduit să vreau, am tot încercat..pas cu pas. Dar niciodată n-am mai avut senzatia aia: omu potrivit, momentul potrivit. Sa te reflectezi in celalalt. Sa iti aprinda imaginatia nu doar in prima luna. Niciodată n-a durat prea mult timp magia. Făceau parcă totul greșit si se indepartau de sufletul meu. Sau poate sunt eu prea grea...

Când m-a cuprins întunericul și mi-a mutilat sufletul? Sunt plină de crestături și cioburi, tăișuri în suflet. Parcă nimeni nu poate să mă lecuiască, doar se agață de mine și speră. Să mă schimbe, să mă repare. Să-mi demonstreze chestii. Lor le e ușor să-mi spună că exagerez, nu sunt în pielea mea ca să simtă cum e... N-ar trebui să fie așa, nu-i ok, o știu.

Și totuși...Mă bântuie, fir-ar să fie.

Îmi spun iar : nu fi fraieră. Simte. Asumă-ți. După care mergi mai departe. Cât poate fi de greu?

marți, 14 februarie 2017

Nothing stays the same...


Tot ce contează e adevărul. Fără adevăr, practic nu faci decât să jonglezi cu ideile prostești ale unuia sau ale altuia. Cunoașterea (de sine) e cel mai bun antidot pentru orice.

De multe ori, nu înțelegem că viața înseamnă mult mai mult decât ideea de a câștiga. Oricum intervine uitarea în viața fiecăruia.

Știu cum se pot schimba lucrurile. Știu cum ceva ce nu ți-ai fi închipuit că te va deranja vreodată ajunge într-o bună zi să anuleze și ce-i bun.
Am văzut cum ajung oamenii să fie obsedați de lucruri și în special de ceea ce au pierdut. Obsedați de chestii nesemnificative. Ce înseamnă să te agăți de câteva fleacuri...

M-am săturat să mă tot înțep în spinii ce se ascund în spatele aparențelor îmbietoare. Mă simt oarecum deznădăjduită. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Nimic nu-mi mai pare real, autentic. Totul îmi pare o mare înșelătorie, o prefăcătorie ordinară la care contribuim cu toții, închizând ochii. Haosul meu, prăpastia mea.  Nici nu știu ce aș prefera..Nu-mi mai pasă , trece așa cum toate trec...Mâine e o nouă zi.

Lucrurile bune se termină întotdeauna prea repede...
Nimeni nu mai crede în nimic. Reperele mi-au devenit confuze, idealurile îmi dispar, se transformă unul câte unul în pulbere..și nu de stele.
Lumea asta e așa un dezastru, e o lume pe care eu n-o înțeleg dar trebuie să trăiesc în ea.
Lumea în care trăim e prea brutală și periculoasă pentru visători și idealiști ca mine.

Cum poți supraviețui fără o doză zdravănă de cinism, viclenie și duritate?