Nu poți să-ți testezi convingerile decât atunci când treci prin probe de foc...
Nu, trecutul nu se uită: doar că se retrage pe cărări ascunse ale minții, de unde nu poate incomoda, de unde nu poate vicia prezentul. E ca un drum cunoscut pe care nu-l uiți odată parcurs dar alegi să-l ocolesti.
Cu fiecare alegere, chiar si cu cea a neimplicării, e necesar să închidem usa, lăsând loc mai multor posibilități privind viitorul. Nu cred că există sfat mai înțelept decât ceea ce îți dictează propria inimă să faci. Când urmezi instrucțiunile pătimase ale inimii tale, când urmezi nu calea cea usoară, nici pe cea egoistă, ci calea aceea despre care ai stiut de la bun început că este cea corectă, atunci nu poți face decât alegerea cea mai potrivită.
Dragostea e ca și desenul: trebuie să înaintezi sau să dai înapoi. Nu poți rămâne în același loc.
Oare
ăsta e secretul: să aluneci pe deasupra lucrurilor cu veselie?
Cum să
nu-i admire pe oamenii curajoși?! Să-ți iei pur și simplu zborul de acolo de
unde nu-ți mai găsești locul, să-ți iei lumea-n cap, să ai acel curaj măreț
care să te ajute să iei totul de la început, să uiți trecutul, să-l tratezi ca
pe un timp care nu există, nu are scheletul uitat în propriul tău trup, să te
lepezi de bagaje inutile, la fel ca un salt în gol.
Ceea
ce-și dorea, mai mult decât orice, era să fie singură, fără planurile sau
așteptările nimănui, neîmpovărată și ne-legată de nimeni. Deși îi este dor și
focurile din sufletul ei nu sunt așa ușor de stins...știe că oamenii își
creează reciproc miraje și iluzii și asta duce mereu la un ocean de neînțelegeri.
Nu, nu mai vrea. E mai bine așa.
Știe
că întâmplările cosmice nu sunt pe înțelesul tuturor...
A învățat
că pentru a percepe lumea, e nevoie să pășești în afara lumii. E nevoie de acea
independență în gândire, de scepticitate. De fapt, i se pare că adevărul te
separă nu te eliberează. Convențiile societății ascund adevărul și țin mintea
încețoșată, ca să nu mai știi ce e real și ce nu. Hilar e că tocmai iluziile
fac viața suportabilă.
Uneori
e confuză, absorbită de noutate sau de te miri ce lucruri. Are tendința asta
stupidă de a complica lucrurile, tocmai de aceea nu acuză oamenii care pleacă. Câți
ar putea să suporte adevărurile pe care ea le spune, în totală neglijență față
de politețe? Nu credea că putea fi ceva rău în a spune adevărul dar nu mai e
sigură de nimic. Vede când e stigmatizată din această pricină. De obicei,
părinții își învață copiii: Să spui adevărul! Și apoi, tot ei: De ce ai vorbit
așa? Nu trebuia să spui cutare lucru! Normal că totul i se pare derutant...
Lucrurile
se estompează, e greu să le dai de capăt. A-ți face loc în lume nu-i la
îndemâna oricui. Încearcă să trăiască cu bucurie și să-i învețe și pe alții să
se bucure dar și asta devine greu. Nu ai vrea să dezamăgești pe nimeni dar..tot
o faci.
Oamenii
caută să-și umple golurile în spațiul virtual dar ei văd doar ce vor să vadă. Asta
o întristează dar nu încearcă deloc să-i forțeze să vadă altceva. Oamenii nu te
suportă oricum, așa că faci compromisuri. Oricum tot ce faci diferit e
considerat ciudat, e alegerea ei să privească diferit.
Realizează
absurdul realității cotidiene...
Oamenii
nu-și dau seama de multe lucruri. Se tem atât de mult! Și sunt mereu
ocupați..cu lucrurile lor mărunte și nesemnificative, găsind tot felul de scuze
și motivații pentru comportamentul lor. Și se supără mereu pentru lucruri care
de fapt nu contează. Ce prostie.
Lucrurile
se schimbă mereu, dar noi nu observăm asta decât din când în când. Observăm abia
atunci când nu se mai poate altfel, când suntem asediați de schimbare.
Ar fi
frumos să existe continuitate...
Azi e
altceva. Un nou început. Încotro să se îndrepte? În ce să creadă? Închide ochii
și inspiră adânc.
