A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. (O. Paler)

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Răspunsuri...


Lumea e mare şi are o grămadă de oameni minunaţi în ea, oameni talentaţi, oameni frumoşi sufleteşte sau cu un suflet de copil, oameni care merită totul. Pentru ei merită să lupţi, să mergi mai departe şi să încerci să faci lucruri frumoase. Pentru că e posibil ca într-o zi drumul lor să se intersecteze cu al tău.

Ei sunt cei „altfel”, cei care îţi luminează şi îţi colorează viaţa într-un mod unic. Unii te vor face să vibrezi, alţii te vor face să experimentezi o altfel de compatibilitate, unii îţi vor lăsa comori în suflet, alţii te vor face să priveşti altfel viaţa. Pentru oamenii ăştia nu merită să te laşi deformat de societate, de oameni răi. Nu merită. Mă feresc de oamenii prefăcuţi, care vor doar să afişeze, asta-i viaţa mimată, nu trăită, şi genul ăsta de oameni te descurajează să-ţi păstrezi normalitatea, bucuria.

Cred că atunci când doi oameni sunt meniţi să fie împreună, timpul îşi pierde măsura...cumva se regăsesc mereu. Uneori răspunsurile vin atunci când nu mai avem speranţa că vor veni. Viaţa e plină de surprize, niciodată nu ţi se întâmplă exact ce te aştepţi. Alteori când obţii răspunsuri la unele întrebări ce te frământă, se întâmplă să afli mai multe despre tine, despre ce te defineşte ca om, despre lume. Fiecare clipă e un nou început...de întrebări şi răspunsuri.

Câteodată din frică, din laşitate, întrebările nu ies la suprafaţă. Poate că ne ard pe buze dar cu toate astea nu le rostim de frica consecinţelor sau pentru că e mai confortabil sub pătura ignoranţei. Adevărul nu e neapărat plăcut sau uşor de acceptat.

Sunt unele răspunsuri ce te gâtuie de emoţie, te lasă fără grai şi altele care te copleşesc cu trăiri. Dau viaţă unor gânduri bântuite, unui foc lăuntric. Sunt momente în care trebuie să taci doar ca să poţi asculta cu adevărat răspunsuri. Uneori când buzele sunt pecetluite inima cântă cu mii de voci...

Altele sunt pur şi simplu...chemate, dorite, răspuns la ce ai provocat, sau după ce ai tânjit.

Uneori trebuie să gândeşti mai puţin şi să faci mai mult, să simţi mai mult. Esenţa lucrurilor contează, nu lucrurile în sine.

Înainte de a fi capabili să comunicăm cu adevărat cu ceilalţi, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine destul de bine. Nu e suficient să citeşti, să te informezi, să ceri păreri, să te educi, fără a te uita tu însuţi în interiorul tău şi să simţi cu adevărat ce e real, adevărat şi important pentru tine.

Câteodată am senzaţia că unora le curge în vine sânge putred şi afectat. Mult prea viciaţi, mult prea indiferenţi, fără scrupule. Urăsc acele zâmbete maliţioase, răutate deghizată, acei oameni care apar ca un nor în încăpere, autosuficienţi. Nu au nimic bun de oferit.

Maturitatea vine la pachet cu foarte multă ipocrizie. Ea vine dintr-o serie de deziluzii, dezamăgiri. Totuşi maturitatea te învaţă să ai aşteptările potrivite, să alegi mai conştiincios, sunt etape...totul e trist dacă vrei să fie trist.

Rămâi frumos. Rămâi aşa cum eşti. Bun, implicat, capabil de dragoste. Alege lumina, fii diferit. Ştiu că e mai uşor pentru un om să ucidă lumina din sufletul lui, decât să lupte cu întunericul de pretutindeni. Dar poţi să ieşi din tipare. Hai să nu devenim toţi umbre a ceea ce am fost cândva sau am vrut să fim, tentative de oameni. Morţi vii care renunţă prea uşor...

Hai să mai dărâmăm din zidurile astea invizibile, ce le-am ridicat cu trufie şi ambiţie, hai în loc să ne plângem şi să ne resemnăm, să redefinim „aproape”, legăturile afective - tandreţea şi dragostea. Lumea ar fi un loc mai frumos, mai bun. Nu poţi schimba o lume întreagă dar poţi încerca să te schimbi pe tine, să îmbunătăţeşti unde poţi, să luminezi încăperea în care apari, să lupţi. Trebuie să ştii să pierzi, să ierţi, să uiţi cu capul sus. Your soul is your gift to the world...

Viaţa e imprevizibilă precum o femeie: acum îţi zâmbeşte, acum îţi trânteşte uşa în nas...

joi, 28 noiembrie 2013

Ninsoare de gânduri...




Am învăţat că atunci când baţi la o uşă care nu se mai deschide pentru tine, e timpul să mergi mai departe, să deschizi alt capitol al vieţii tale. Iei lucrurile ca atare şi îţi continui drumul cu alte vise, în alte locuri, cu alţi oameni. 

Te ataşezi de o persoană şi o crezi specială, diferită de restul şi când te aştepţi mai puţin, îţi demonstrează că e la fel ca toţi. Nimic nu e aşa cum credeai, te-ai lăsat ghidat de ceva fals, ce nu există în realitate. E şi el stricat. Of şi cât detest sindromul de turmă... 

Oamenii sunt dezamăgitori, înveţi să îţi faci scut de protecţie în jurul inimii... Deşi prefer să îmi ascult inima, am învăţat să urmez şi raţiunea, să nu mai primesc cu inima deschisă pe oricine, să nu mă mai pripesc, am învăţat să plec atunci când consider că omul de lângă mine nu mai are nimic bun de oferit şi să păstrez în viaţa mea doar ce merită păstrat. 

Uneori tot ce avem nevoie este o doză de curaj, îndrăzneală şi muzica potrivită. Ori în loc să regretăm ce a fost sau cum putea fi, mai bine să ieşim din casă...plimbăreli,hoinăreli şi promenade ne vor prinde bine. Orice loc pe care nu-l părăseşti devine o închisoare.

M.Bolton avea o melodie în care spunea: ..there’s a time for love & a time for letting go...Life goes on. Unele zile sunt bune, extraordinare, altele mai puţin bune sau mizerabile. Dar trec şi toate la un loc, sunt ok.

Orice în viaţă are la bază improvizaţia, deci vei ştii ce să faci şi cum să faci la momentul oportun. Norocul nu le zâmbeşte niciodată celor care spun mereu nu. Îndrăzneşte! Schimbarea nu e niciodată uşoară dar de cele mai multe ori se dovedeşte a fi benefică, necesară.

Toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii şi uneori îmi spun că cel care cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Prostul e fericit în prostia şi ignoranţa lui. Un fel de: ce nu ştii, nu te deranjează.

Am învăţat că din trecutul meu trebuie să păstrez doar învăţăturile şi amintirile frumoase, fiindcă experienţele nefericite şi regretele îmi vor împovăra sufletul inutil. Orice ceartă degradează sufletul şi nu merită...cuvintele urâte, reproşurile nu servesc la nimic. Acum ştiu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu. Iubirea şi binele nu pot fi oferite cu forţa celor care nu vor. Asta e. Omul rezonabil se adaptează lumii în care trăieşte. Iar mie îmi este destul de clar că nimeni pe lumea asta, niciun străin, nu te poate iubi, ajuta sau ierta precum părinţii tăi. La străini, în spatele bunelor intenţii se ascund interese proprii.

Dar oamenii curaţi la suflet au această dorinţă, de a nu da importanţă tuturor lucrurilor urâte şi rele care-i înconjoară. Ei caută frumosul în lume, caută curcubeul, răsăritul şi aproprierea. Ei văd floarea şi nu spinii, ei văd verdele şi nu le pasă de murdărie,acolo unde alţii văd doar dizgraţie ei văd sensibilitate. Ei ştiu că orice situaţie lipsită de armonie e doar aparentă. Ei nu apreciază coperta unei cărţi ci povestea ei. Ei ştiu că temerile paralizează credinţa şi îşi fac curaj. Ei îi înlătură pe cei care sunt ca nişte umbre şi nu îi lasă să-i priveze de soare pentru nimic în lume. Ei ştiu că marile furtuni scot gunoaiele la suprafaţă.

Întotdeauna vom păstra nostalgia tinereţii. Simţi diferit când te întorci la lucrurile făcute în tinereţe, în studenţie...le resimţi altfel importanţa, intensitatea.

Pe bănciile şcolii toate par posibile, realizabile, ai putea încerca orice, ai tot timpul din lume să te joci, să fii cine vrei să fii, să nu iei nimic în serios. Poţi fi pictor, artist, nonconformist, poţi să fii ce şi cine vrei fără să fii aspru judecat, fără să se aştepte de la tine comportament matur, asumat, responsabil. Nimic nu e prea deplasat cât eşti tânăr, poţi să spui în faţă orice oricui fără teama consecinţelor. Eşti tânăr plin de speranţe, nesăbuit şi naiv. 

Cu trecerea anilor, lucrurile se schimbă, entuziasmul păleşte. Te loveşte viaţa, preocupările, greutăţile te prind din urmă şi toate acele multe opţiuni din timpul şcolii, pur şi simplu nu mai sunt acolo. Cu timpul înveţi să te comporţi conform vârstei. Nu ai încotro. Dacă atunci când eşti tânăr, ai tot timpul din lume să faci orice doreşti, să stai tolănit pe canapea cât e ziua de lungă, să citeşti multe cărţi, să te distrezi fără măsură, îţi permiţi să baţi câmpii, să ai discuţii interesante pe marginea unor teme care te preocupă, a unor idei, ei bine, atunci când eşti adult realizezi că nu mai ai timp de nimic, că opţiunile ţi se îngustează pe zi ce trece, că orice noapte pierdută o plăteşti scump şi nu-ţi mai permiţi luxul lejerităţii, nehotărârii, iresponsabilităţii. 

Unii oameni se îmbătrânesc singuri prin faptul că îşi impun tot felul de restricţii şi îşi reprimă sentimente şi dorinţe, le e frică de judecata semenilor, ori se ruşinează şi refuză să mai înveţe lucruri noi. Fiecare vârstă are frumuseţea ei, sunt etape necesare, iar vârsta cronologică nu are nicio treabă cu vârsta spiritului. Mulţi nu înţeleg asta. Oricum lumea va condamna mereu ceea ce este diferit de tipare şi nu este conform cutumelor societăţii. Dar nu trăieşte nimeni în locul tău, nu te resemna, tu alegi ce şi cum vrei să fii.

Mă întreb unde au dispărut cuvintele frumoase de dragoste, poeziile, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, magia muzicii de calitate, discuţiile despre cărţi bune, interesante, jocurile şi dansurile de societate care apropriau oamenii? Unde au dispărut naivităţile şi naivii, cavalerii şi domniţele cu umbreluţe? Ce-i cu marea asta de clişee, confuzii? Ok, erau alte vremuri,alte obişnuinţe şi nu se mai aplică vremurilor noastre. Fiecare generaţie se confruntă cu alt set de provocări.

luni, 18 noiembrie 2013

Tăinuiri în iubiri...





Regretele sunt cele mai urâte sentimente...dar a greşi e totuşi omeneşte. Şi apoi e uşor să dai sfaturi, să scrii, să gândeşti, să ştii ce vrei dar e mult mai greu să pui asta în practică. Mereu apar răsturnări de situaţie, chestii inevitabile, neplanificate.

Oamenii greşesc. Nu pentru că vor neapărat, nu pentru că asta şi-au propus din capul locului, nu pentru că sunt răi, nu pentru că nu iubesc. Ei fac uneori alegeri greşite, determinate de tot felul de conjuncturi ori slăbiciuni personale. Uneori amânăm prea mult pentru a ne mărturisi nişte greşeli şi pentru a ne cere iertare, ajungând în nişte situaţii neplăcute, ingrate. Iar asta duce negreşit la alte greşeli, la alte tăinuiri, punând distanţă între noi şi oameni dragi nouă. Mărturisirea unei greşeli eliberează sufletul de povara vinovăţiei indiferent dacă suntem iertaţi ori ba. 
Una din greşelile fundamentale în orice relaţie este lipsa comunicării. 
Atunci când nu comunică deschis unul faţă de celălalt, onest şi încep să-şi ascundă lucruri. E un fel de sfârşit anunţat pentru că lucrurile tăinuite sunt foarte corozive pentru suflet. Asta clar.

Cel mai mult greşim atunci când îi lăsăm pe alţii să ia decizii în locul nostru. Când asistăm indiferenţi dar indiferenţa se plăteşte. La fel şi nehotărârea, are consecinţe, urmări. Iar părerile de rău nu vindecă răni, nu şterg cu buretele...Pentru că meriţi tot ce e mai bun, nu trebuie să te mulţumeşti cu nimicuri, cu ce vor alţii să-ţi dea, ci să lupţi pentru ce îţi place, pentru idealuri, pentru vise şi să te protejezi. E de datoria ta să te respecţi şi să încerci indiferent de rezultat.

Uneori se întâmplă să judecăm oamenii după aparenţe şi false valori fără a înţelege intenţiile lor, fără a-i aprecia în vreun fel. Şi trist e că de multe ori dispar din viaţa noastră, rămân cuvinte nerostite, o tăcere apăsătoare...Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare gest frumos, pentru fiecare atenţie, pentru orice ni se dăruieşte, fiindcă nu obiectul în sine descrie calitatea omului, ci intenţia lui. În spatele unor lucruri şi gesturi aparent neînsemnate, lipsite de valoare, se pot ascunde intenţii şi sentimente extraordinare, pline de bunăvoinţă. Şi cum totul e trecător, firav...poţi pierde totul într-o secundă.

Nu trebuie să lăsăm dezamăgirile, trădările, suferinţele să ne transforme în nişte persoane reci, nesigure, suspicioase, care împroaşcă cu venin în jur. Nu merită. Rolul de victimă, de neputiinţă, de laşitate, nu aduce nimic bun.

Urăsc faptul că se pierd adevăratele valori, că sunt prost înţelese atât de multe lucruri şi că mulţi dintre ei nu ştiu să trăiască frumos, se irosesc inutil, detest faptul că preferă să se înstrăineze în loc să se aproprie şi că se ataşează mai mult de lucruri decât de oameni, se despart cu prea multă uşurinţă de orice şi oricine, se îndepărtează de esenţial. Toţi merităm o viaţă frumoasă, nu ar trebui atât să alergăm, să forţăm, să grăbim...furaţi de tumultul vieţii cotidiene pierdem naturaleţea, spontaneitatea şi firescul.
 
Ar trebui să ne regăsim în lucrurile pe care le facem, să credem în magia clipelor şi mai ales să nu uităm să  fim noi înşine, aşa cum ne simţim cel mai bine. Să înaintăm cu paşi hotărâţi spre ceea ce ne dorim, spre ceea ce ne face fericiţi. Adevărul eliberează.

Şi cum spiritele libere, oamenii sinceri, fără inhibiţii, calzi şi profunzi, sunt tot mai greu de găsit, ar fi bine să le arătăm că ne pasă, să-i apreciem şi să le mulţumim că ne fac lumea mai bună, mai reală, atunci când ne însoţesc pe drumul nostru indiferent cat poposesc. Lansăm cu prea multă uşurinţă vorbe grele, arătăm cu degetul, creăm prea multe probleme, complicaţii fără logică, uneori din egoism, frica, neatenţie, alteori din frustrări personale. Nedrept, nejustificat. 


Câteodată îţi pare rău că ai aşteptat prea mult şi nu ai făcut un lucru pe care l-ai fi putut face (cu uşurinţă cândva), dar acum nu mai poţi...

Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi, buni. Iubirea chiar e cel mai frumos sentiment, ea ne înalţă, ea ne face să vibrăm. Eu cred că iubind nu pierdem, chiar dacă nu primeşti cu aceeaşi măsură înapoi, ea te ajută să devii ceea ce eşti azi ori cel de mâine, te ajută să te cunoşti mai bine şi să descoperi limitele tale. În zona de confort nu se întâmplă nimic interesant, dacă nu eşti provocat, aţâţat, e în van. Noi trebuie să ne continuăm drumul personal, să ajungem în deplinătatea cunoaşterii de sine indiferent... Iubind trăim, învăţăm, devenim mai puternici, mai umani, mai frumoşi. Trecem de bariere şi ziduri. Dar cum e mai uşor să renunţi decât să lupţi...

Dă-le celor pe care îi iubeşti aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne.

„E o mare diferență între plăcere și iubire. Dacă îți place o floare o rupi, și o iei cu tine, dacă o iubești o uzi și o îngrijești o viață întreagă.” ( Kristiano Loshi )

vineri, 8 noiembrie 2013

Mă împrăştii şi mă adun...






Timpul trece rapid ca o săgeată...eşti atras...am nevoie iar de soare, să fac un mic popas...

O dată cu timpul spui că o să treacă...dar nu rămâi fără de pată, clar. Îţi spui că greşelile te învaţă, că vei deveni mai bun, mai înţelept, că vei şti mai bine, vei fi mai pregătit...mm nu e chiar aşa, mereu apare altceva la care nu te-ai gândit şi nu ai decât să te adaptezi, să iuţeşti pasul...asta e viaţa, învâluire într-un dans pe un ritm nebun, fără reguli, fără direcţie, niciodată acelaşi...Nu există dans al sedentarului.

Instinctul de conservare, de supravieţuire nu te lasă să te dai bătut, să abandonezi vasul vieţii chiar dacă te simţi obosit, dezamăgit, sleit de puteri...chiar dacă te simţi sufleteşte gol precum o epavă bântuită de prea multe fantome...

Cum pot să respir normal atunci când simt că nu mai am aer? asta aş vrea să ştiu...Aş vrea să merg exact acolo unde mă duce inima...

Am înţeles că iubirea nu oferă garanţii, ca ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac îşi ia zborul şi că, oricât de mult am iubi şi oricât de mult am dărui, oamenii ne pot părăsi ca şi cum nu am însemnat nimic pentru ei. Asta doare.

Şi tu te vei transforma într-un tablou, înauntrul meu, care acoperă pereţii albi...o operă de artă, un artist nenăscut...timpul schimbă, timpul deformează...

Sunt oameni care râmân chiar dacă pleacă...

Unii oameni intră în viaţa noastră neinvitaţi, nedoriţi -  ca mai apoi să devină universul nostru. Dar într-o zi ne părăsesc. Pur şi simplu, fără niciun cuvânt. Atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, luând cu ei şi o parte din sufletul şi visele noastre...Doare, chiar dacă ne lasă în schimb lecţii de viaţă, o poveste fără final fericit dar din care rămân amintiri preţioase. Unii oameni apar doar ca să ne strice mai tare ?! 

În tot răul e un bine şi în tot binele poate fi un rău...

Fiecare om are, de fapt, ceea ce merită şi atunci când ni se ia ceva, ni se va da înapoi ceva mai bun fiindcă merităm mai mult. Aşa îmi place să cred. Şi nu merită să te torturezi cu remuşcări şi învinuiri, pentru că te epuizezi aiurea şi oricum, mai devreme sau mai târziu, vei avea ceea ce ţi se cuvine. Cu timpul înţelegi că totul se întâmplă cu un scop, că nimic nu e la voia întâmplării.

Deşi azi ai impresia că ţi s-a luat tot ce aveai mai bun, ceva de preţ pentru tine, mâine îţi dai seama că cealaltă persoană nu era suficient de bună pentru tine ori pur şi simplu vezi lucrurile în altă lumină. E chestiune de timp. Într-un fel viaţa e compensatorie...

Nu cred că există om care să nu fi simţit măcar o dată în viaţa lui că a pierdut totul, că i s-a năruit lumea...şi totuşi, viaţa şi-a continuat mersul, indiferent de frământările lui. A găsit putere să se desprindă de trecut, să îşi vindece rănile şi să o ia de la capăt: în alte locuri, cu alte lucruri, cu alţi oameni, cu alte poveşti de viaţă.

După cum am mai spus, oamenii nu ne aparţin, de aceea nu-i putem pierde. Ei ne însoţesc o vreme pe drumul nostru, apoi se alătură altor oameni. Nu putem împiedica oamenii să plece, despărţirile fac parte din viaţă. Uneori nu ai ce face decât să-i laşi să plece, să le respecţi alegerea, chiar dacă doare ori ţi se face o mare nedreptate. Asta e viaţa. 

Şi eu am ales, de-a lungul timpului, raţional dar şi iraţional, cumpătat dar şi necumpătat şi am adunat regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite. La fel cum eu sunt un om supus greşelilor, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om cu calităţi şi defecte, un om visător cu destul de dese rătăciri, un om care a abandonat şi a fost abandonat, un om care a minţit şi a fost minţit, un om care a trădat şi a fost trădat, la fel şi cealaltă persoană are motivaţiile ei. Oamenii sunt supuşi greşelilor, rătăcirilor. Iar eu trebuie să înţeleg şi să respect asta. 

Vreau să trăiesc total, vreau să trăiesc cu pasiune...fără frică şi limitări, vreau să colecţionez momente de aur, clipe aurite. Iubesc ritmul alert născut din pasiune, încerc să fiu un om care îşi caută pacea interioară, un om care îşi caută echilibrul, care are nevoie de locul lui sub soare, de vise, de trăiri...un om care vrea să iubească şi să fie iubit.


E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om odată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Ne minţim pe noi înşine. Iubirea e pur şi simplu nebună. Nu are înţelegere cu raţiunea, iubirea apare unde şi cum te aştepţi mai puţin. Iar eu cred că viaţa fără iubire nu are sens, e anostă, e atat de frumos să te îndrăgosteşti, îţi colorează lumea, îţi dă putere, motivaţie. Deşi avem nevoie de timp ca să înţelegem ce e cu adevărat important în viaţă. De multe ori, marile iubiri par imposibile minţilor obişnuite. Eu cred că, viaţa, existenţa vrea iubire adevărată, lucruri autentice.

Şi prin celălalt devii conştient de fiinţa ta interioară. El devine un drum pentru a ajunge la tine însuţi. Cu cât dragostea este mai profundă, cu atât totul e mai profund, mai intens.

Love is life...


Ramâi neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Astfel, ştii încotro te îndrepţi.

După cum cântă şi Justin T.- What Goes Around...Comes Around

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Momente...





Toate lucrurile strălucitoare se sting atât de repede şi nu se mai întorc vreodată...

Sunt unele experienţe ce nu pot fi descrise. Trebuie să le trăieşti ca să le înţelegi, să le simţi autenticitatea...dincolo de limitări, dincolo de raţiune, dincolo de cuvinte...

E o iluzie să crezi că viaţa are vreun sens ce poate fi descifrat, ne consumăm toate energia să ne convingem că există lucruri pentru care merită osteneala, ne luptăm să credem în lucruri care nu există, in ideal, în fantasme create de magnifica minte umană. 

Ne străduim vitejeşte, în fiecare zi, să ne jucăm rolul cât mai bine în această comedie numită viaţă. Ne spunem mereu că data viitoare vom fi mai pregătiţi, că nu ne vom mai lăsa surprinşi, înşelaţi, că vom şti exact cum să procedăm. O altă iluzie...viaţa e un şir de evenimente, întâmplări, timpul nu aşteaptă pe nimeni... there is a time for everything, there will be no next time..

Lumea, aşa cum e ea făcută în vremurile de astăzi, nu e pentru prinţese clar... 

Noi avem tendinţa să nu vedem mai departe de certitudinile noastre, de zona noastră de confort, nu ştim sau ne temem să privim profund în ceilalţi, care nu sunt altceva decât nişte oglinzi permanente ale propriei persoane. E greu să îţi păstrezi mintea limpede...

fool with dreams...totul cu moderaţie, inclusiv moderaţia!
Vremurile se schimbă. Generaţia noastră se confruntă cu un set complet diferit de reguli, pe care le respectăm după ureche şi le stabilim din mers. Divorţul este la modă, superficialitatea, imitaţia. Dragostea adevărată e mai rară ca niciodată. 

Trăim într-o junglă în care trebuie să ne descurcăm. Fiecare cu ce are, cu ce poate. Găsim posibilităţi variate, nelimitate, o inimă frântă nu mai reprezintă sfârşitul, ci poate fi refăcută cu uşurinţă, la infinit. În momentul în care apare o altă persoană care prezintă combinaţia potrivită de înfăţişare, stil şi, dacă avem noroc, bani. El sau ea va avea acel ceva, acel je ne sais quoi şi hocus pocus nu mai avem inima frântă, suntem aţâţaţi şi plini de dorinţă. De fapt, suntem din nou fermecaţi. 

Astăzi, îl căutăm mai degrabă pe Bărbatul Potrivit Acum decât pe Bărbatul Potrivit şi, în acest fel, un număr ameţitor de relaţii ia naştere. Dar, fiecare cu destinul şi norocul lui.

Prin urmare, viaţa nu este un basm dar, să recunoaştem, nu este chiar aşa de rea. Poate că va trebui să sărutăm o mulţime de broscoi înainte a ne găsi prinţul, dar...să săruţi broscoiul potrivit, în locul potrivit, în timp ce savurezi diverse experienţe, poate fi destul de distractiv...

De ce suntem atraşi de unii oameni aşa cum molia este atrasă de flacără, în timp ce alţii, fără un motiv anume, ne lasă la fel de reci ca resturile de mâncare de ieri? Aş vrea să ştiu. Cunoaşterea înseamnă putere. Dacă ştii la ce să te aştepţi, este mult mai uşor să faci faţă. În general, cam aşa e.

Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, iar femeile cu urechile. Dragostea adevărată nu înseamnă inimioare şi floricele, eu nu văd decât respect, loialitate, încredere şi răbdare. Asta îmi doresc. 

Ca să fiu sinceră, fără compromis nu prea merg lucrurile. Asta e, nu există soluţii simple la dilemele domestice, de vreme ce amândoi avem dreptul de a trăi sub acelaşi acoperiş în maniera în care ne simţim bine şi cu care ne-am obişnuit. Depinde de buna înţelegere a celor doi, de comunicarea fără oprelişti. Unde e voinţă, se găseşte o cale, ori soluţii la problemele existente.

E aiurea când ajungi în acelaşi punct în care ai mai fost, captiv într-un scenariu cunoscut, când te cerţi în legătură cu cele mai prosteşti lucruri, deşi încerci cu adevărat să nu o faceţi. 

Hm, suntem oameni, it’s complicated...te trezeşti dimineaţa plin de intenţii bune, promiţându-ţi că astăzi nu vor mai avea loc certuri stupide în legătură cu tot felul de prostii, precum cine a uitat să pună telefonul la încărcat, cine a băut ultimul strop de lapte, al cui e rândul să spele vasele, să ducă gunoiul, să deparaziteze pisica şi aşa mai departe. Ştiţi despre ce vorbesc; treburile acelea mărunte, obişnuite, fără importanţă, care nu au nimic de-a face cu adevăratul motiv pentru care vă repeziţi unul la gâtul altuia. Aceste altercaţii copilăreşti erodează bazele legăturii pe care aţi creat-o şi, prin urmare, ajungeţi să vă confruntaţi cu realitatea crudă. Este oare dragoste adevărată? Sau numai o nenorocită de imitaţie destul de reuşită? S-a schimbat ceva, undeva, cumva...triezi lucrurile şi alegi...

My own way...


sâmbătă, 5 octombrie 2013

Toate visele au preţul lor...



Iubeşte marea, efectul paşilor pe nisip, terapia mării îi încântă simţurile de fiecare dată. "A simţi" o defineşte... Ar veni în fiecare zi aici doar ca să ia suflul mării, să-i ia tensiunea, dispoziţia din ziua aceea....

Marea ne poartă privirea, pământul picioarele, ar admira ore în şir spectacolul naturii, s-ar abandona total peisajului ce freamătă de viaţă, frumuseţea valurilor, albastrul cerului...sunt atât de multe detalii ale naturii ...habita într-un timp mort, într-un dulce abandon...

Astea sunt lucruri simple, uneori puerile, dar nu-i lăsa pe oamenii acriţi sau blazaţi să le denatureze, ele sunt tot atâtea clipe magice pentru acela care ştie să le trăiască. 

Deschide bine ochii şi priveşte în jurul tău. Amintirile frumoase nu trebuie să fie trecătoare. Impregnează-te cu culori şi materii. O parte din arta de-a trăi depinde de capacitatea noastră de a ne combate neputinţa. Asta e ceva greu pentru că neputinţa dă naştere deseori fricii. Ne anihilează reacţiile, inteligenţa, bunul simţ, deschizând uşa slăbiciunii...

Gândeşte, hotărăşte şi acţionează! Să nu ai îndoieli, incapacitatea de a-ţi asuma propriile alegeri dă naştere unui anumit rău de-a trăi. Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi. Fă în aşa fel ca lumea să se mişte, lumea ta!

Însă cel mai frumos lucru pe care ni l-a dat pământul, lucrul care face din noi nişte fiinţe umane, este fericirea de a împărtăşi cu ceilalţi. Cel care nu ştie să împărtăşească cu ceilalţi este un infirm al emoţiilor.
Viaţa este minunată, ne dăm seama însă de asta doar când ea se retrage în vârful picioarelor, dar viaţa se gustă după pofta din fiecare zi.

E o mare chestie să nu-ţi pierzi niciodată sufletul de copil, să nu-ţi uiţi niciodată visele, ele îţi vor fi motorul existenţei, vor alcătui gustul şi mirosul dimineţilor tale. Dacă ştim să respectăm şi să preţuim ce avem vom fi cei mai fericiţi. Uneori iubirea e de ajuns, ea ne defineşte, ea ne face oameni. Daca ea există în viaţa noastră totul devine mai simplu. Să lupti înseamnă să fii uman. Iar visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri.  

Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum. 

Iubirea are un gust minunat, aminteşte-ţi că pentru ca să primeşti, trebuie să dai; aminteşte-ti că pentru ca să poţi iubi, trebuie să fii tu însuţi. Încrede-te în instinctul tău, fii credincios conştiinţei şi emoţiilor tale, trăieşte-ţi viaţa, n-ai decât una. Eşti răspunzător de tine şi de cei pe care-i vei iubi. Fii demn, iubeşte, nu-ţi pierde entuziasmul copilăresc.
Pentru că tocmai când calculezi, când analizezi argumentele pro şi contra, îţi trece viaţa şi nu se petrece nimic. 

Fructele pe care nu le culegem, cele pe care le lăsăm să putrezească pe pământ, nectarul de fericire care nu va fi niciodată băut, din neglijenţă, din obişnuinţă, din certitudine şi îngâmfare. Ce este normal, este adesea irelevant. Mă irită poleiala sofisticării...

Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere şi să fii locatarul ei. Trebuie să-i plăteşti foarte regulat chiria, altfel eşti evacuat foarte repede. – Marc Levy

Putem să facem, cu toţii, un inventar al binecuvântărilor primite în viaţă, mai ales în momentele mai puţin fericite. Şi să mulţumim pentru fiecare dar ce ne-a fost dat. Să învăţăm să apreciem esenţa.


Fiecare are lumea lui. Totul este să ne înfigem rădăcinile în pământul care ne convine. Pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate, şi atunci important este să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are „esenţialul său”.

Suntem doi străini...răsărit si apus. Here I am...nothing else matters...close your eyes, we're here together...

sâmbătă, 28 septembrie 2013

A drop in the ocean...




With or without you...that kind of love never dies, you and I, we have something...It is what it is everything or a fairytale?...I die each time you walk away...

Regret că nu mai pot să cred în basmele cu zâne şi Feţi-Frumoşi...

Spuneai că noi doi ne simţim mai presus de cuvinte, că suntem proscrişi...dacă era aşa simţeai că e ceva în neregulă. Nu poţi să mă condamni. Nu ai niciun drept. Ce vrem unul de la altul? Asta trebuie să ştim şi trebuie să ne spunem. Un lup nu este fericit să poarte veşnice straie de oaie... Întunericul e pentru începători, indiferent ce vrem, avem nevoie de lumină. Poate vrem aceleaşi lucruri ori altele. Asta-i viaţa, o bâlbâială. Un disc care se învârte şi se tot învârte până când  banda oboseşte şi începe să scârţâie, să se dezintegreze, să arunce totul în aer...

Nu suntem decât nişte fulgi care se topesc o dată cu trecerea timpului şi dispar precum s-au născut. Atât.

Nu ştim cine suntem cu adevărat. Nu ştim ce facem aici. Nu ştim nici de unde venim, nici încotro ne îndreptăm. Ni se întâmplă să luptăm cu lucruri în care credem sau nu credem. Nu suntem aici decât în trecere. Aş cita-o pe Simone Signoret care a spus: „Pe zi ce trece, înţeleg tot mai puţin.“ Lumea nu este decât zgomot, mult zbucium şi multă furie şi totuşi mergem mai departe şi ne luptăm cu propriile noastre angoase, nelinişti, frustrări şi căutăm să idealizăm oamenii, să colorăm lumea în care trăim. Există în noi ceva care vrea să trăiască şi să nu moară. Cu cât ai mai mult curaj să trăieşti, cu atât îţi poţi schimba punctul de vedere. Cu cât te arunci în viaţă, cu atât viaţa ţi se deschide...e o dovadă de curaj să nu fii stâncă, să iei atitudine, să rişti, să nu rămâi blocat în dogme, prejudecăţi, reguli şi să primeşti, să dăruieşti, să încerci. Asta e viaţă trăită pentru mine.

Totul se construieşte, totul se distruge, se reconstruieşte...în afară de timp.

Ca să nu mai poţi să crezi în ce credeai, trebuie să treci cu toată fiinţa ta prin altceva mai puternic care să-ţi răstoarne credinţa, valorile. Dacă am fost într-un fel până acum, nu înseamnă că trebuie să fiu şi de acum încolo. Haina cu care defilezi, felul în care o porţi sunt opţiuni proprii. Fiecare e răspunzător de ce crede. Nu mi-e frică de judecata oamenilor. Nu dau nici doi bani pe ea, scuip pe toate principiile si pe toate tradiţiile. Ştiu că genul ăsta de iubire în care cred sperie...iubirea asta detaşată îngrozeşte, înfricoşează, alungă. I don’t care. Sunt un spirit liber şi aşa vreau să trăiesc iubirea în forma ei liberă, copilărească, autentică. Decât parc de distracţii în suflet mai bine deloc.

Exerciţiul minciunii e ca un virus. Dacă te îndeletniceşti să-l practici, uiţi să te mai dezobişnuieşti de el. E atât de simplu să ascunzi realitatea, încât nici nu trebuie să depui prea mare efort. La un moment dat te contopeşti atât de bine cu realitatea creată, imaginară, încât nu mai ştii ce e real şi ce nu. Nu vreau iluzii, vreau adevăr. Cu un om nou este ca la ruleta rusească. Până nu împarţi cu el acelaşi univers, până nu trăieşti cu el în acelaşi spaţiu, tot ceea ce presupui, speri sau intuieşti este relativ. Nu poţi intra într-o relaţie cu frică, cu prejudecăţi...e ca prima regulă când vii în deşert să călătoreşti fără bagaje. Nu vreau să îmi mai pun limite, să mai zic că niciodată nu o să fac ceva. Nu am de unde să ştiu...greşelile pe care un om le face sunt experienţe necesare ca el să înveţe ceva, să ajungă undeva, e necesar ca el să se alcătuiască. Dacă un om a ales să trăiască o experienţă, a ales pentru că a avut nevoie de asta. Fiinţa e alcătuită din stări, iar viaţa din evenimente.

În doi îţi reduci aria de manifestare, traiul în doi nu este egal cu traiul de unul singur. Viaţa în doi îţi limitează într-un fel libertatea. Dacă îţi doreşti cu adevărat...îţi asumi asta. O relaţie devine sacră atunci când amândoi sunt prezenţi pe deplin...

Inima nu trebuie să fie forţată să se deschidă. Ea se deschide în mod firesc, dacă îi dai timp. Tot ceea ce este autentic nu se găseşte la suprafaţă...

There’s a whole world out there waiting for you... great cities and art and music, genuine beauty and you can have all of it...

duminică, 25 august 2013

Nişte gânduri...

Omul înţelept nu încetează să se bucure de ceea ce are, pe motiv că altcineva are altceva. Invidia nu numai că poate face rău gratuit altora dar îţi face şi ţie, devii nefericit şi arţăgos. În loc să apreciezi ce ai, tu nu mai găseşti plăcere pe măsură ce te compari cu alţii şi suferi pentru ce au alţii.

De invidie te poţi lecui delectându-te cu plăcerile ce îţi ies efectiv în cale, făcând treaba pe care ai datoria să o faci, concentrându-te pe lucrurile pe care le poţi face, ferindu-te să faci comparaţii cu cei despre care îţi închipui, poate cu totul greşit, că sunt mai norocoşi ca tine. 

 Leacul potrivit pentru invidie este de fapt, disciplina mentală, armonia cu tine însuţi, deprinderea de a nu te pierde în gânduri fără rost.

Multă lume crede că băutura şi flirtul sunt generatoare de bucurie, extaz, ceea ce explică graba cu care oamenii se îmbată, neluând prea mult aminte la dezgustul pe care-l provoacă astfel partenerilor de petrecere. După cum zicea un înţelept, beţia este precum o sinucidere temporară.

Învăţăm doar ce suntem pregătiţi să învăţăm....

Patru adevăruri pe care ar trebui să învăţăm să le acceptăm:

1. Motivele tale nu sunt atât de altruiste precum îţi par ţie. Morala tradiţională predică un grad de altruism de care firea umană nu prea e capabilă, iar cei care se mândresc cu virtutea lor îşi închipuie doar că întrupează acest ideal de neatins. Hai să fim serioşi. Chiar şi persoanele cele mai nobile au la baza acţiunilor lor motive egoiste.

2. Nu-ţi mai supraestima meritele. Cercetătorii au demonstrat de mai multe ori că adesea oamenii se supraestimează şi au mai multă încredere în ceea ce pot face decât capacitatea lor reală; au tendinţa să creadă că sunt mai talentaţi fizic, mai abili social şi mai pricepuţi în munca lor decât sunt cu adevărat. Este sănătos să ai încredere în forţele proprii, însă să ai prea multă încredere poate duce la performanţă slabă şi la decizii proaste.

3. Nu te aştepta ca alţii să manifeste faţă de tine la fel de mult interes cum manifeşti tu însuţi. Deci nu te aştepta la prea mult din partea celorlalţi. Este greşeala pe care eu o mai fac din când în când. Fiind un om bun, corect, crezi că şi ceilalţi sunt la fel, sau cel puţin că observă ce faci tu şi apreciază asta. Ei bine, realitatea e alta! Aşa că e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Şi nici să nu le mai oferi prea multe. Să nu aştepţi să te înţeleagă. Nu-şi vor da silinţa, pentru că nu le pasă. Până la urmă, e greu să te înţelegi chiar tu pe tine….de ce ar face-o ceilalţi ?! Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii.  Într-o lume în care fiecare se gândeşte doar la sine, aproape că uita că exişti atunci când  iau o decizie, indiferent că eşti sau nu, implicat şi tu !

Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri. 

4. Nu îţi închipui că oamenii se gândesc atât de mult la tine încât să dorească să te persecute. Alţii petrec mai puţin timp gândind despre tine decât o faci tu. Mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns tu însuţi şi să nu-ţi pese de ce cred ceilalţi despre tine. Oamenii vin şi pleacă. Unii dispar, alţii revin după o vreme, pentru că îşi dau seama că le era mai bine lângă tine. Însă nu mai sunt la fel cum au plecat. Oamenii se schimbă. Situaţiile îi schimbă. Dezamăgirile, realitatea şi deciziile luate îi schimbă. Oamenii se schimbă unii pe alţii. Şi uite aşa…ajungi să vezi că, deşi de-a lungul timpului cunoşti mulţi oameni şi legi prietenii, la un moment dat tot singur eşti . 

Uneori e mai bine să fii rece, indiferent, distant. Să uiţi ceea ce simţi şi să-ţi aminteşti ceea ce meriţi. Permite-ţi să fii egoist din când în când, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi pese că cineva ar putea fi rănit de indiferenţa ta.

luni, 5 august 2013

Niciodată să nu uiţi de inima ta...



Multe din problemele noastre, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat, le-am evitat, ne-am eschivat, etc. Iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le dă amploare. Faptul că ne este frică de ele, le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm, le creşte importanţa. Problemele nu există în afara acceptării noastre.

Obişnuinţa este comodă, luciditatea este dificilă.

Deseori, femeia este pusă în cuşcă, la fel ca un papagal. Poţi spune că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmplă în realitate – îl ucizi. I-ai luat tot cerul pe care-l avea şi i-ai dat în schimb o colivie. Ea poate fi făcută din aur, însă nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului trecând dintr-un copac în altul, cântând fericit. Nu cântecele acelea pe care e obligat acum să le cânte ci pe acelea născute spontan, firesc. Aceasta nu este iubire. Iubeşti femeia dar nu îi dai libertate. Ce fel de iubire este aceasta, care se teme de libertate? Contaminează întreaga viaţă în mod continuu...

Frica distruge, frica otrăveşte...

Ce este în fond căsătoria? Este doar un ritual. De ce este nevoie de el? Deoarece aşa vrea societatea, părinţii, prietenii, aşa se face...nu eşti doamnă, nu eşti de luat în seamă. Ei îşi imaginează că joacă rolul soţului, celălalt rolul soţiei, însă rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună, o perioadă sau o viaţă, nimic mai mult decât nişte străini, fiindcă nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt. Fiecare e îmbrăcat într-o armură, pe care, binenţeles, se luptă s-o păstreze. Adevărul este că suntem singuri, suntem străini. Ce este rău în asta? Absolut nimic atâta timp cât acceptăm asta, atâta timp cât nu ne încăpăţânăm să posedăm cu orice preţ (al meu, a mea), de fapt e chiar frumos, aşa există mister, noutate, diversitate, libertate.

“Poți afla mai multe despre o persoană prin ceea ce spune ea despre ceilalți decât prin ceea ce spun ceilalți despre ea.” (Audrey Hepburn)    

Când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real ci către unul plăsmuit de imaginaţia ta. Şi viceversa. Nicio fiinţă nu e făcută pentru alta. Ea e unică, firească. Ne proiectăm doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţăm totul, visăm, nu vedem realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar el se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Însă acest lucru nu durează, câteva clipe, câteva zile. Odată ce se căsătoresc sau fie se mută împreună şi trebuie să trăiască împreună 24 de ore pe zi, acest lucru - această pretenţie de a fi ce nu eşti de fapt - se transformă într-o povară de nesuportat. Cât timp puteţi să vă comportaţi în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu asta devine ceva dificil. Şi încep răzbunările, conflictele, frustrările. Convieţuirea e lucru greu.

Iubirea atât de discutată, controversată, atât de vînată, cel mai discutat subiect, se scrie, se cântă despre ea, se cere cu ardoare...şi totuşi te poţi considera norocos dacă ţi se întâmplă, dacă o trăieşti în forma ei pură. E lucru rar, nu mai avem timp, dispoziţie şi multe altele. Dragostea o preţuim numai atunci când a trecut, nu conştientizăm că totul trece şi putem să pierdem într-o secundă tot ce avem. Viaţa asta se termină repede şi nu o mai ia de la început. Uneori pierdem fără să ştim ce şansă am risipit.

Iubirea neruinată de ritualuri, convenţii, dăruieşte libertate, permite celuilalt să facă tot ceea ce simte că trebuie să facă. Alegerea îi aparţine în totalitate. Dacă iubeşti persoana respectivă, îi respecţi intimitatea, nu încerci să-i impui, fără condiţii, fără şabloane. Îl accepţi aşa cum este ori ba. Când îţi împarţi fericirea cu altcineva, nu te închizi împreună cu el/ea într-o închisoare: pur şi simplu dăruieşti. Te bucuri de momentul prezent, de celălalt. De ce să fii posesiv? Ataşamentele şi posesivitatea distrug întreaga iubire. Aşa văd eu iubirea, restul e apă de ploaie, şir de iluzii, supunere şi compromisuri.

Poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm cu prea multă ardoare. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim.
Follow your heart....

vineri, 2 august 2013

Relaţii interumane, trăiri...




Toată povestea este ca un tort imens: fiecare e conştient de felia pe care o mănâncă şi doar cofetarul e singurul la curent cu întregul. Luminiţe sunt peste tot...nu mai ştim noi să iubim, să vedem, să apreciem. Privesc în gol...

Dragostea e o floare fragilă. Trebuie să fie protejată, trebuie să fie călită, trebuie să fie udată. Numai atunci devine puternică, specială.

Fiinţa umană este o maimuţă. Oamenii nu fac decât să repete. Oamenii sunt imitatori. Repeţi comportamentul mamei şi al tatălui tău. Rămâi deformat dacă nu renunţi să faci asta, dacă nu capeţi individualitate, dincolo de opiniile şi trăirile lor.            

Da ştiu, fiecare părinte vrea tot ce mai bun pentru copilul său, îi vrea binele dar numai simplul fapt că îţi doreşti ceva nu înseamnă că o să se şi întâmple. Nu te-au rănit cu bună ştiinţă dar fiecare acţiune, fiecare discuţie aprinsă, fiecare judecată emisă greşit, lasă urme, consecinţe. Ajungi şi tu un robot, o maşină ca şi ei, un suflet rece, pasiv, te surprinzi făcând aceleaşi lucruri, spunând aceleaşi vorbe ca şi ei, pe care odinioară le detestai, spuneai că tu nu o să faci, nu o să dregi. Viaţa asta e dată naibii, totul e atât de subiectiv, de fragil.

Oamenii devin nişte falsuri, nişte prefăcuţi. Nu înţelegem că nu avem niciun drept să pretindem nimic de la nimeni. Pentru nişte nimicuri, oamenii distrug toate posibilităţile de a exista dragoste, afecţiune. Nimeni nu are vreo obligaţie să te iubească, dacă renunţi la pretenţii, încetezi să mai închizi uşi. Nu te aştepta la nimic. Dacă ţi se iveşte ceva în cale, fii recunoscător. Dacă nu se iveşte nimic, atunci nu este nevoie să se ivească.

Îi urmăresc pe oameni şi văd cum se tratează unii pe alţii ca şi cum ar avea obligaţii reciproce. Nu mai zic când deschizi tv-ul la un post de ştiri ce grozăvii auzi.De câte sunt capabili unii oameni. Cum ar putea creşte dragostea când nu există climat de gratitudine, de mulţumire? Oamenii sunt mult mai preocupaţi cum să apuce şi să ia. Pe toţi îi interesează să primească şi se pare că nimănui nu îi face plăcere să dea.

O relaţie nu este ca o afacere dar mulţi dintre noi exact ca nişte parteneri de afaceri ne comportăm. Dar de exemplu: vine o pasăre la uşa ta şi începe să ciripească un cântec însă nu îţi cere diplomă de merit ori vreun semn de apreciere. Cântă cântecul şi apoi pleacă fericită în altă parte. La fel şi dragostea. Vine după propria voinţă, nu este nevoie să o chemi.

Sădeşti o tufă de trandafiri, o uzi, îi pui îngrăşământ, o protejezi. Apoi, din senin, într-o bună zi, apare un trandafir superb şi casa ta se umple de parfumul lui. Aşa se întâmplă şi cu dragostea. Şi ca orice trandafir, se trece, se schimbă sezonul. Dar te-a încântat o perioadă, ţi-a înfrumuseţat existenţa. De ce trebuie să stricăm asta, să împroşcăm cu noroi în loc să apreciem unicitatea momentelor? Suntem atât de ingraţi şi de nedrepţi uneori...

vineri, 19 iulie 2013

Ştii că după soare vin ploi…



Nu-i adevărat că poţi îngropa trecutul…mai ales acela care a rămas în suspans…Întotdeauna te urmăreşte atunci când nu ai încheiat socotelile, nu ai avut o ultimă discuţie, o ultimă îmbrăţişare…lucrurile nu se rezolvă mereu de la sine. Uneori ignori semnele…le accepţi prin preajmă fără să-ţi baţi capul. Dar le-ai putea preveni dacă ai fi atent la timp. Prea multe poveşti derizorii…unde să mai găseşti ce ai pierdut?

Dragostea…uneori ajung să mă întreb dacă dragostea există sau e numai o minciună care acoperă relaţiile sexuale? Viaţa este viteză, şir de iluzii…

Te temi că nu mai ai pe cine să posezi. Tu erai fericit nu pentru că o iubeai ci pentru că o posedai. A poseda înseamnă control. Control înseamnă putere. Ea este tandră cu alt bărbat iar tu nu poţi controla asta. Îngrozitor! Suferi pentru că vezi că se simte bine cu altcineva. De necrezut! Ea poate fi fericită cu altcineva. Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că tu nu mai ai exclusivitate. Adică nu ai o valoare specială. Dacă ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie de nicio exclusivitate. Tu îţi produci suferinţă singur. Totul e de percepţie, depinde de unghiul din care priveşti şi cum pui problema.

Cu toţii ajungem la acel punct din viaţa noastră când ceva sau cineva nu ne mai mulţumeşte ori nu ne mai face fericiţi, nu ne mai umple sufletul cu aceeaşi cantitate de bucurie, de iubire. Şi toţi trebuie să învăţăm să ne retragem cu demnitate, pur şi simplu să plecăm de acolo de unde simţim că nu mai avem loc. E aiurea să te complaci, o singură viaţă ai, nu trebuie să te mulţumeşti cu firimituri sau bucăţi sparte. Să acceptăm că totul se schimbă, că oamenii se schimbă, că totul trece şi că iubirea şi fericirea sunt atât de relative, fragile şi trecătoare încât s-ar putea să nici nu sesizezi că ele au făcut parte din viaţa ta. Se întâmplă pur şi simplu să te trezeşti într-o dimineaţă şi să simţi că nimic din ce a fost ieri nu mai e la fel. Tu nu mai eşti la fel. Ceva s-a schimbat undeva, cumva. Asta e. Suntem oameni nu roboţi programaţi după placul altora.

Relaţiile dintre oameni sunt atât de diferite şi complicate, încat uneori ai senzaţia că o necuvântătoare te-ar înţelege mai bine decât persoana cu care vorbeşti. Asta e. Suntem oameni...cu calităţi şi defecte. Strângem şi iar strângem numai fantasme…

Un nou început…
Închidem ochii şi visăm la un Făt-Frumos…

Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte... (W.Shakespeare)

marți, 2 iulie 2013

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film



Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film, este atât de bine realizat încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Habar nu am. Ceea ce el gândeşte, tu gândeşti. Ceea ce vede el, tu vezi. Trăirile lui devin trăirile tale. Sinele crede că este Eul. Uită de propria sa natură, vrăjit de frumuseţea sau dramatismul Creaţiei. A rupe această vrajă este ca şi cum rupi o legătură. Dar orice carte, orice film, orice piesă de teatru ajunge la final. Când un bărbat şi o femeie iau decizia de despărţire, nu înseamnă că e un eveniment neapărat trist. Despărţirea poate fi începutul unei vieţi mai adevărate, mai autentice.

Iubirea care cere încontinuu se transformă treptat într-o închisoare cu pereţi transparenţi. Lumea asta e plină de cerşetori, de oameni care îşi cerşesc iubire unii altora. Dacă suferi, suferi din ignoranţă. Nu există suferinţă acolo unde este iubire necondiţionată. Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea e inexistentă. Ceea ce există în schimb este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, frică, dependenţă. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă să fie cineva în direcţia ei.

Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu un deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde se aşteaptă să fie iubiţi. Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni care să îi simtă mirosul. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă si se poate bucura. De fapt, floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jurul său. Cam aşa e şi cu iubirea.

Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare frumos decorată, pe care societatea o recomandă cu ardoare şi ai cărei rezidenţi sunt oarecum recompensaţi. Dacă există iubire de ce mai e nevoie de căsătorie? De ce trebuie să-mi ”asigur” dragostea ta printr-un contract legal? Da ce e căsătoria ca un contract de asigurare? Ok toată lumea o face la un moment dat. De ce? …Parcă suntem precum două maşini cu rezervoarele pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie.

A nu face altuia ce ţie nu îţi place e o formă de a te proteja pe tine însuţi. Câteodată ne oglindim în sufletul altcuiva pentru că încetăm să mai fugim…chiar de noi înşine. Uneori lucrurile care ne produc suferinţă ne educă. Câteodată liniştea vorbeşte şi atitudinea ta faţă de evenimente influenţează rezultatele. Observ cât de multe ai de învăţat de la oricine dacă te opreşti să asculţi cu adevărat, să auzi ce vrea să îţi transmită omul ăla, fiindcă în goana asta nebună ratăm atât de multe, spune cât mai multe, acoperă pe oricine şi mai ales tu să ai ultimul cuvânt dar nu neapărat ceea ce ai tu de zis e mai important ori ştii mai bine. La fine nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, nu-i aşa?

Observarea este non-interferenţă…să fii martor. Este ca şi cum ai sta pe malul unui râu, urmărindu-i atent curgerea, fără a încerca în mod stupid să reţii o anumită bucată de apă. În câmpul acesta de observare pură, detaşată şi liniştită, miracolele încep să se producă.

Momentele cruciale din viaţa noastră nu sunt nicicând planificate. Sunt aleatorii, spontane. Firea de iepure a unora nu e neapărat de blamat…aşa de precaut, aşa de discret. Sub învelişul lui drăguţ, adorabil, se ascunde o voinţă puternică şi o încredere de sine aproape individualistă. Şi totuşi, iepurele ţopăie întotdeauna peste obstacole şi năpaste şi aterizează mereu în picioare. Aşa că firea de iepure a unora e la fine, un model de a te descurca în diverse situaţii, de a-ţi depăşi limitele.

Iar sentimentele negative eu cred că dispar atunci când nu le mai opui rezistenţă. Nu mai lupţi cu ele, nu le mai negi existenţa ci înveţi să le accepţi, să le ignori. La fel e şi cu grijile, ele cresc precum copiii dacă le hrăneşti. Tu îţi alimentezi grijile prin energia pe care o investeşti în lupta ta. Dar cum viaţa e un flux, dacă le conştientizezi, le laşi să fie (îţi vine să urli – urlă, îţi vine să plângi – plângi, nimeni nu e de fier), nu mai au acelaşi impact, sunt înlocuite de altceva. Nimic nu durează.

Ochiul vede ce vrea să vadă, frumosul sau urâtul din jurul său dar dacă noi dăm toate straturile astea de aparenţe la o parte, vom simţi dincolo de ticăloşenia unora, mierea acestei vieţi.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor.