Trăiește viața care ți se potrivește...

Trebuie să înveți să gândești pentru tine. Nu pentru alții, nu pentru ce „ar trebui”, ci pentru ce simți cu adevărat. Să nu mai romantizezi o viață care nu-ți aparține, dar să începi să pui mai multă culoare în a ta.

Viața nu e un maraton spre o destinație perfectă. E un dans lent, ca o duminică senină, caldă, hrănitoare. Uneori, tot ce ai de făcut e să încetinești, să respiri adânc și să-ți spui: voi fi bine!

Gândurile negative sunt inevitabile, dar nu trebuie să le lași să-ți încarce mintea ca o boală tăcută. Un singur gând prost plantat adânc îți poate strica tot echilibrul. Și-atunci, de ce să-l lași să înflorească?

Sunt momente în viață când ai vrea să uiți tot. Să fugi, să dispari. Dar nu poți fugi de tine. Ce nu e procesat te prinde din urmă, mereu. Cu un preț.

Chiar e musai să avem o viață palpitantă? De ce ne simțim vinovați că trăim o viață simplă? De ce o viață „banală” pare o insultă? Poate că nu e nevoie să fie totul spectaculos. Poate că bucuria e în firescul de zi cu zi. Și dacă nu e palpitant ce faci, dar e sincer și îți aduce pace, nu e deja destul?

Dar de ce, când nu trăim cu adevărat, simțim că murim?

Neputința. Umilința.

Golul ăla sufletesc care te sapă încet. Senzația aia de „nimic”.

Și totuși, chiar și din fundul prăpastiei poți ieși. E greu, dar nu imposibil. Mai ales dacă începi să-ți aduni viața nu prin idealuri mărețe, ci prin experiențe mici și autentice.

Fericirea nu e departe de noi. E chiar aici, în lucrurile aparent neînsemnate. Într-o vorbă spusă cu sinceritate. Într-un gest simplu. Într-o cafea băută în liniște. Într-o carte bună, în sunetul valurilor mării.

Viața nu trebuie să doară pentru totdeauna. Suferința nu e o medalie și nici o condamnare. Oricât de greu ți-ar fi, tot poți alege altceva.

Presupun că suntem cu toții detectivi în povestea propriei vieți. Căutăm flămând indicii ca să înțelegem de ce suntem aici, punând cap la cap, fragmentele propriei existențe, încercând să ne dăm seama cine suntem în comparație cu cei care ar trebui să fim. Parte din mulțime, manipulată prin interfață, atât de multe am ratat în fuga mea...

Așa că nu mai aștepta „momentul perfect”. Trăiește viața care ți se potrivește cel mai bine. Nu cea care dă bine pe internet, nu cea care mulțumește pe alții, ci viața pe care o poți iubi — cu totul, chiar și când doare.

Tu cel care fugi...

Stiu că îmi este ex

Nu mă mai conectez
Dar cumva mă împleticesc
Și tot caut un context...

În interior simt că-mi este dor
Ceva mai deep, mai concludent,
Dor prin absență și omisiune,
Toxic, inegal, cu multă amărăciune...

Poate într-o altă viață, când te vei opri din rătăcire,
Mă vei ține strâns de mână și mă vei iubi nu doar atunci când îți convine
Ci pentru că sunt eu, a ta, fără suspine...

Tu care fugi de tot ce e viu
Nu mai pot fi canapeaua ta emoțională,
Tu nu contezi nici măcar pentru tine,
Fugi azi și fugi și mâine, pentru că nu poți iubi matur,
Mereu critic, rece și tăios
Mă dezleg de tot ce nu e frumos,
Sunt foc și sens și drum întreg,
Simțeam că ești "acasă" dar e o casă 

unde becurile ard intermitent și podeaua e nesigură...

Departe de tine...

Întotdeauna am fost genul de fată care s-a lăsat purtată de val. Nu m-am întrebat niciodată unde mă va duce o relație sau ce înseamnă în viața mea. Pur și simplu, am făcut ce am simțit, nu m-am prea obosit să-mi pese. Grămada de posibilități se va revela oricum.

Dragostea adevărată, obsedantă, te înalță și te face să simți că zbori dar totodată îți arată gustul amărui al pierderii, durerea, suferința care te înebunește.
Atunci când vrem să credem ceva, asta facem. Nimic nu ne oprește. Dacă analiza prea mult lucrurile, o știa prea bine, va face greșeli. Dar prezența lui, se simte puternic, chiar și în absență.

Oricât ar fi de inteligenți și cu experiență, oamenii nu se pot debarasa de prejudecăți. Lucrurile pe care nu le spunem, ne apasă cel mai mult. Ne petrecem viața ascunzându-ne și devorând lumi.

Sunt lucrurile ceea ce credem noi că sunt? 

Cât de mici suntem în marea schemă a vieții. E înfricoșător.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată...Așa facem mereu. Avem momentele noastre împreună și apoi nimic. De ce mă face să mă simt așa de fiecare dată? Timpul își pierde orice valoare, totul dispare ca prin magie. De multe ori, lupt împotriva a tot ce mă atrage către el ca un magnet și-l denigrez cât pot de tare. Eforturi inutile, căci mă trezesc de unde am pornit, ba mai atașată. Nu vreau să mă mai las prinsă în jocul lui idiot, în ceața care-l învăluie, în nebunia care mă-nebunește. Turnul lui sacru fir-ar să fie. Nu mă pot abține niciodată, indiferent ce se întâmplă. E sfâșietor.

Și totuși, uite-mă aici, stau și îmi vin în minte toate dățile în care m-a făcut să zâmbesc și ne-am distrat teribil. Mi se face dor..ca de fiecare dată. Are el un mod aparte de a sărbători viața și dragostea. Omul meu preferat din tot universul. Un dinamism uimitor, o libertate sălbatică și cred că m-a contaminat și pe mine, fără să-mi dau seama. M-a făcut să-mi doresc lucruri. Altfel. La naiba, astea nu se uită. El e oceanul pentru mine, indiferent de câte ori îmi întoarce spatele.  Ar trebui să știu să mă comport mai bine dar judecata mea devine îndoielnică când vine vorba de el. Mă face să simt că nu pot respira cum trebuie, că ceva îmi lipsește și restul nu e viață adevărată. El poate goni într-o singură clipă, tot frigul din mine. Niciodată nu pot sta supărată pe el, înțeleg, chiar dacă mă sperie uneori universul dinăuntrul lui, umbrele ce-l domină. Vesel, zâmbitor, jucăuș, așa imi doresc să fii mereu.

Felul cum mă face el să mă simt, doar asta am în minte. Las istoria să se repete ca o netoată, știu, dar aș lăsa-o iar și iar doar ca să mai am parte de tine încă unpic. Dacă asta este dragoste adevărată, atunci nu e altceva decât un joc crud și absurd, care mă demolează sistematic. Ce-mi pasă că nu meriți? Că totu-i în van și-mi aduci iar suferință? Inima îmi tresaltă și nu pot renunța. Mă farmecă de fiecare dată când e prin apropriere, e năluca mea hoinară, trăiesc intens și apoi, oricum se evaporă orice îmi propun inițial. Îmi arată ce magie au lucrurile simple și apoi dispare. Mă prăbușesc și mă ridic cum pot. Poate că ăsta e rolul lui. Să mă deschidă. După cum spunea cineva, toate lucrurile minunate sunt unpic ciobite, imperfecte.

Oamenii se schimbă, merg mai departe, uită și uneori tu nu mergi împreună cu ei. Asta-i viața.

Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Gânduri târzii...

Creşti sperând ca încă nu ai făcut marea descoperire, că poate încă nu ai aflat adevărul esenţial, soluţia perfectă a tuturor problemelor, comportamentul adecvat tuturor situaţiilor. Mereu îţi spui că mai ai timp... Chiar şi când vezi că totul devine pe zi ce trece tot mai îndoielnic, lucrurile devin iritante şi plictisitoare, tu tot speri că nu ai ajuns încă...unde trebuia, la miezul lucrurilor. Îţi spui că nu se poate să fie doar atât, totul trebuie să merite, să capete sens. Toţi te-au minţit?

Descoperi că totul e iluzoriu, că nimic nu are de fapt sens sau logică, lucrurile nu au o finalitate potrivită sau cea aşteptată, deznodământul este şi el în ceaţă. Îţi spui că poate sunt o sumedenie de lucruri grozave de care nu ai auzit încă, poate sunt ascunse...sigur faci tu ceva greşit.

Eşti prins într-un val de inerţie. Te mişti , te laşi purtat de vânt, de curent sau ce o mai fi. Constaţi că de fapt, nu ajungi vreodată undeva. Nu ai o traiectorie clară, din puctul A în punctul B. Evoluţie-regres. Dar te bucuri de ce este, de călătorie dacă poţi, încerci să înveţi...

Subconştientul meu are logica lui, nu neapărat uşor de înţeles. Uneori mă doare mintea. Fiecare persoană a crescut şi a  fost educată într-un mediu cu reguli şi concepţii proprii de viaţă. Prin introspecţie, analizezi comportamentul celorlalţi, percepţiile tale, fiind şi o metodă de auto-observare a ta în raport cu ceilalţi.

Observ de exemplu că, sacrificiul şi compromisul stau la baza familiei în societate. O femeie care nu ştie să lupte pentru ce vrea în viaţă sau este în fiecare zi convinsă verbal sau fizic că nu este bună de nimic, că nu ştie diverse, nu va reuşi să se impună în vreun fel, respectul de sine fiind aproape inexistent, se va supune voinţei altora. 

În România se pune foarte puţin accent pe descoperirea de sine sau pe dezvoltare personală, indiferent că eşti bărbat sau femeie. Femeile cu atât mai mult, ar trebui să-şi acorde timp să se cunoască şi să înveţe să fie ele însele înainte de a se arunca în relaţii serioase, mariaje. Să înveţe să iubească, să se iubească pentru ceea ce sunt, ştiu, sau au realizat, să înveţe să scape de prejudecăţi ce nu le lasă să fie fericite şi să-şi bucure sufletul. Ar fi mult mai multă bucurie în jur, mai mulţi oameni frumoşi, armonie, o conştientizare mai limpede a lucrurilor, responsabilizare. Când te umpli de viaţă dăruieşti mai mult. La fine, am trăi cu toţii mai bine.

Dacă eşti într-o relaţie nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi propria identitate, să te pliezi pe nevoile celuilalt, iar de cele personale să uiţi. Să fii preş nu-i de apreciat. La fel cum dacă te căsătoreşti nu înseamnă să renunţi la tine, să te transformi într-o femeie supusă bărbatului, ducând o viaţă anostă de casnică. Roboţi vii în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Să fii gelos şi posesiv nu dovedeşte nimic bun. Şi copiii mici sunt cu jucăriile lor. Scenariul poate fi diferit, totul depinde de alegerea fiecăruia...

Mă irită femeile care nu se străduiesc să îşi depăşească nici măcar un pic condiţia şi în schimb sunt gata mereu de atac şi critică. Fac întotdeauna pe victimele, se dau veşnic neînţelese şi neapreciate just. Au permanentă nevoie de atenţie şi confirmare. Sunt sătulă de femeile care au mereu impresia ca toată lumea are ceva cu ele!

Mă enervează femeile care au impresia că statutul de femeie măritată le rezolvă toate problemele existenţiale. Cerutul în căsătorie şi logodna mi se par aşa nişte clişee. Nişte chestii lipsite de temei, inutile. Un statut ar trebui să-l obţii prin forţe proprii, nu printr-o căsătorie. Astea-s alte probleme de mentalitate şi educaţie... 

Mă irită nesimţirea şi nepăsarea şi femeile care stau cu ochii-n televizor urmărind tot felul de emisiuni sau seriale imbecile, şi nu citesc altceva decât cancanuri şi literatură chick-lit. Mă înfurie cele care se dau culte şi educate doar ca să impresioneze iar când deschid gura demonstrează contrariul. Mă enervează femeile care vorbesc doar ca să nu tacă...

M-am săturat de femeile care cred că le ştiu şi le-au văzut pe toate, care cred tot ce aud sau văd. Nu se justifică niciodată de ce "ele" se cred cele mai cele. Femei prefăcute şi pline de prejudecăţi imbecile.

Mi-aş dori ca în loc de a arăta cu degetul şi a împleti bârfa, să văd mai multe femei demne, cu preocupări ceva mai interesante. Femei cărora le place să citească, să afle, să fie curioase să descopere culturi şi oameni noi şi lucruri interesante ce le pot diversifica conversaţiile şi îmbogăţi bagajul cultural. Mi-as dori ca distractia la noi sa nu insemne multa bautura, gratare, replici obosite si buriceala. 

Mi-as dori sa existe mai multi din cei care traiesc altfel, mi-as dori ca oamenii sa invete sa asculte mai atent, sa invete sa citeasca printre randuri si sa vada dincolo de suprafata. Sa stie ca dragostea poate fi bazata pe o prietenie sincera si de durata, ca se poate si altfel.

Mi-ar plăcea să întâlnesc mai des femei care se respectă şi ştiu să aleagă ce e bine şi potrivit pentru ele. Îmi plac femeile care nu se bazează pe concepţia că viaţa de femeie e incredibil de grea şi presupune o serie de obligaţii, renunţări şi sacrificii, mai puţine bucurii şi momente pentru tine. Un dram de linişte şi răsfăţ. Mulţi nu vor înţelege că nu avem stăpân pe lumea asta, că avem o singură viaţă, un cumul de momente.

Ne cramponăm prea mult de "gura lumii" şi ne scăldăm în ipocrizie şi negare...

Imaginează-ţi că eşti într-o barcă şi se scufundă într-o apă cu rechini. Cum te salvezi?

Răspuns: Te opreşti din imaginat.

Killer-ul meu sentimental...

El...

Atât de intangibil era omul pe care-l iubeam...

Când eram cu el, parcă îmi răvăşea mintea şi ajungeam să mă îndoiesc până şi de lucrurile de care eram foarte sigură doar cu o clipă în urmă. Toate cuvintele pe care vroiam să i le spun, toate gândurile ce mă frământau până atunci, pur şi simplu nu mai erau acolo, dispăreau toate de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mă răvăşea cu totul...

Nu ştiam că e posibil să mă simt legată de o altă persoană, să mă simt conectată până în adâncurile fiinţei mele, să simt cu atâta intensitate totul, mai mult ca niciodată, dar în acelaşi timp, să existe acea prăpastie între noi, cu el imposibil de distant şi reţinut. Nu ştiu nici acum cum şi de ce?

Erau multe lucruri pe care nu mi le spunea, atât de multe...

Atmosfera dintre noi trecea repede de la o extremă la alta, totul devenea rapid un câmp minat al cuvintelor rămase nerostite, al lucrurilor neîmpărtăşite. Apoi începeam să ne pedepsim unul pe altul, să ne întrecem în capcane, şi în ciuda atracţiei dintre noi, nu puteam să distrug zidul acela dintre noi, care se făcea tot mai mare, pe măsură ce îl alimentam cu fel şi fel de motive.

Totuşi, din clipa în care pleca, mi se făcea un dor cumplit de el. Nu voiam să rămână. Dar nu voiam nici să plece. Voiam doar să înţeleagă...să mă înţeleagă. Să asculte cu adevărat ce am să-i spun. Lucru ce s-a dovedit imposibil între noi doi...Mă săturasem atât de tare să fiu o carte deschisă pentru el, în timp ce el îşi ţinea toate secretele sub lacăt. El a fost raiul şi iadul meu...

Uneori aveam impresia că este unicul bărbat din lume care mă poate face să mă simt aşa. Care mă poate face să uit cine sunt. Care atâta timp cât mă atinge, mă face să nu-mi mai pese cine e în jurul nostru sau ce se întâmplă sau de ce. Făcea să dispară totul...Să vreau cu atâta încăpăţânare pe cineva care nu e sigur că mă vrea, pe cineva care nu vrea să rămână...

Şi da fugeam şi eu, şi dădeam înapoi, speriată de atitudinea lui faţă de lucruri şi de persoane, fugeam de tonul lui acuzator şi critic şi, mai ales, de răutatea cuvintelor ce le spusese cu atâta uşurinţă. Devenea dureros de insuportabil să rămân, eram şocată de omul ce se transforma de la o clipă la alta.

Cuvintele lui mă chinuiau până când simţeam că o iau razna şi nu mă mai pot ţine pe picioare. Imaginea lui despre mine mă sfâşia teribil, mă umplea de o furie bolnavă. Toate acele lucruri urâte spuse de tonul lui glaciar, îmi măcinau creierul iar neîncrederea lui simţeam cum mă ardea pe dinăuntru. Pur şi simplu nu înţelegea că el îmi curge în vine şi era atât de prezent în tot şi în toate. Şi când nu era lângă mine, era anestezicul meu, mă bântuia precum o fantomă, o rămăşiţă din trecut. Mereu acolo...El - omul care vine şi pleacă, fără să se uite vreodată înapoi...

La un moment dat, am înţeles. Trebuia să trec peste asta. Să merg mai departe, pentru că îmi ratez prezentul prinsă în trecut, umplându-mă de tristeţe pentru momente, prinsă într-o altfel de capcană. Pe el nu voi putea conta nicicând, nu pot avea încredere. Va fi mereu aşa...gata să plece. Trebuia să mă eliberez, nu era corect faţă de mine însumi să-mi tot fac asta. Trebuia să ies din buclă. Am rămas destul prinsă în poveste...a fost doar o relaţie zbuciumată şi să rezistăm unul lângă celălalt a fost mai greu decât crezusem. Acea scânteie trebuia stinsă, era mai sănătos să stăm la distanţă unul de altul. 

Iubirile se nasc şi mor. Venise momentul să-mi urmez propriile sfaturi şi să-mi văd pur şi simplu de treaba mea. 
Pas cu pas, zi după zi...
Totul trece, îşi pierde din intensitate.

Acoperă-mi inima cu ceva...

The rainbow comes and goes,

            And lovely is the rose…

          

Dacă o poveste nu-l priveşte pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Pe oameni îi interesează numai ceea ce îi priveşte personal. Restul sunt mimări.

Omul este un animal care are sentimentul vinovăţiei. Asta complică situaţii. Ne temem de lucrurile simple, de ceea ce obţinem prea uşor. Mi se pare că prea mulţi dintre noi ne lăsăm conduşi de credinţe şi tradiţii. Ne e frică de noutate, de judecata celorlalţi, de drumuri nebătătorite de alţii. Mulţi dintre noi au impresia că viaţa se termină cu o singură înfrângere. A trăi înseamnă a experimenta, înseamnă să ieşi din zona de confort, a nu te da bătut, nu a sta să te gândeşti la sensul vieţii şi logica lucrurilor.

Durerea scurtă a adevărului poate să treacă, dar agonia lentă, mistuitoare, a unei minciuni poate să nu dispară niciodată. E precum o rană deschisă, purulentă.

Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora…

Aproape oricine pe lumea asta are gusturi şi impulsuri, emoţii, insule de egoism, pofte carnale, patimi. Dar fiecare dintre noi facem alegeri, chiar şi când pretindem că nu am avut de ales, există opţiuni. Fiecare ascunde în sine un mic iad în timp ce în public pretinde că nu există. Din varii motive, frământările trăiesc în noi. Mi-a fost atât de greu să-mi iau rămas bun de la tine…să nu te mai caut, să nu mai aştept…nimic. Să înţeleg şi să accept. Dar întotdeauna e chestiune de timp.

Mă intrigă cum un om te poate copleși acum cu ardoare plină de pasiune, pentru ca în clipa următoare să fie la fel de glacial ca un urs polar?

Am uitat să-ţi şoptesc că niciun cuvânt nu e rostit în van. Cuvintele atrag realul. Totul se păstrează undeva chiar dacă timpul curge…

Uneori simt că nu mai am cuvinte, că s-a spus deja totul şi oricum nu ar putea reda ce aş trăi cu adevărat, uneori îmi pare că am scris prea mult, inutil. Uneori simt că mă lovesc de pereţii trupului care îmi încătuşează spiritul, uneori mă simt captivă în universul meu propriu. Uneori mi-e dor să fiu iar prinsă în acel vârtej, cu 100km/h, destinaţie necunoscută. În unele zile, am impresia că fac parte dintr-un vis prelungit, visul altcuiva în care am un rol infim, iar apoi apare trezirea ca dintr-un somn lung…

Dorul meu mi se pare un demon hotărât şi de neînduplecat…Încerc să nu mă mai gândesc dar e ca şi cum cunoaşte singur drumul, nu se pierde în indicii, e un demon greu de definit. Nu cred că place cu adevărat pe cineva şi cu cât îi neg existenţa cu atât îmi pune beţe în roate…

Ce faci când simţi prea mult…totul? Mergi mai departe. Asta faci..laşi viaţa să se desfăşoare, să te surprindă. Amintiri, plăceri, senzaţii, emoţii, sentimente..ştii şi tu, nu putem trăi din ele, oricât de frumoase, oricât de multe ar fi, nu înlocuiesc realitatea şi prezentul. Mereu vor lua naştere altele noi…

Fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare dintre noi gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său.
Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce te deranjează, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta.

Cred că unele lucruri aşa sunt menite să fie, cred că uneori ne învăţăm lecţiile sau nu, uneori e mai uşor iar alteori mai greu, dar mereu există compensaţii. O uşă se închide, alta se deschide...

Într-un colț al lumii există o persoană care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta…

Tu şi eu. Pulbere de stele...

Nu ştii niciodată ce se ascunde în spatele uşilor închise, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla până când nu încerci…

Noi toţi avem potenţialul pentru a face lucruri frumoase, pentru a aduce magia în lumea în care trăim.

Am împărţit îmbrăţişări strânse, pătimaşe. Am împărţit aceleaşi ceşti, aceeaşi farfurie, aceleaşi cărţi, filme, piese, trăiri, am împărţit lucruri în doi.

Am râs de atâtea ori cu o poftă nebună de-au răsunat pereţii, am urlat, am stat ore în beznă tăcând, ore întregi făcând..nimic.

Am rupt haine, am stricat lucruri, ne-am dezlănţuit liber...

Am găsit luminişuri, am cutreierat dealuri, câmpii, păduri şi pajişti, zburătăcind nestingheriţi.

Am umblat desculţi pe iarba sărutată de rouă, ne-am lăsat urma în nisip, am luat pulsul mării, ne-am jucat cu zăpada proaspăt aşternută,  am fost creativi, naturali,  am fost spectatori dar şi actori şi am colorat vise ţinându-ne de mână.

Ne-am împărtăşit viziuni, ne-am avântat cu elan în neprevăzut, ne-am mângâiat sufletele şi privirile. Ne-am certat şi împăcat, ne-am rănit şi ne-am vindecat, am zdrenţuit speranţe şi ne-am făcut altele noi. Ne-am completat dar am fost şi în competiţie unul cu altul.

Ne-am fugărit şi ne-am aşteptat unul pe altul. Am împărţit zile şi nopţi, ne-am răcit şi rătăcit la fel de intens. Ne-am lipit de ziduri, ne-am consolat unul pe altul, am orbecăit în beznă, ne-am comportat haotic. Ne-am împărtăşit temeri, taine şi plăceri.

Am gustat din nectarul dulceag al vieţii. Am murit şi am înviat. Am zburat ore-n şir neîntrerupt, am căutat cu lumînarea în pustiu, am fost ca-n transă. Am urmărit forme desenate-n întuneric şi ne-am lăsat intrigaţi. Am atras priviri oriunde am mers, am sclipit ca nişte licurici în întuneric, călăuzindu-ne unul pe celălalt.

Pe vânt şi nori, soare şi ploi, uneori ne-am zâmbit, alteori ne-am minţit. Noi, încă tineri, încă fără griji, încă entuziaşti ne-am tot jucat, ne-am iubit ca nişte copii într-o poveste.

Ne-am prins în capcane şi...ne-am eliberat altfel. Am urcat pe scara profunzimii. Tu ai fost ca un cadou vrăjit în care emoţia descoperirii te copleşeşte, îţi îmbată simţurile, te aprinde şi totuşi...nu descoperi exact ce conţine, de unde provine şi ce vei face cu el...

Toate aceste nimicuri mi-au colorat zilele, toate lucrurile simple, toată bucuria mărunţişurilor care naşte emoţie, face ca totul să merite. Nu vreau să iau nimic înapoi.

Oare ce o să se întâmple...?

Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nici nu contează. Ăsta e farmecul lui nu ştiu, al spontaneităţii, imprevizibilului. Nu te menţine pe linia de plutire vreo garanţie sau vreo răsplată, ci infinitatea de posibilităţi...Călătoria

Şi poate, poate c-o să se întâmple...

We are star dust, reaching out to the universe.

Labirint de sentimente...

Dacă ai putea să percepi toate lucrurile fără greutate...de-ar fi toate străvezii să poți privi dincolo de coajă, drept în miez, în miezul lucrurilor și al faptelor. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră, ne pun într-o stare de transă, de creație permanentă. Amuzăm și uimim...inclusiv pe noi înșine.

E greu să întâlnești persoana ideală pe care s-o suporți pe termen lung.

Marile iubiri sunt atât de nebunești. E o mare diferență între marea iubire și iubirea potrivită, însă lăngă cel care te face să strălucești merită să rămâi.

Atâtea culori are sufletul tău...mă urci și mă cobori, fără să știu unde voi ateriza până la urmă. Uneori viața alături de tine pare a semăna cu un joc de popice, în care în loc de bile se folosesc grenade.

Mă simt captivă într-un spațiu ciudat, prinsă în acest vârtej în care totul se petrece cu 100 km/h...Inima mea cunoaște atâtea povești...

Știu că pasiunea se consumă destul de repede dar ești în mintea mea...

Tu...entuziast și direct...uneori prea direct. Creativ și plin de idei ingenioase. Talentat. Cu tine am izvor de emoții nesecat, cu tine nu există momente plictisitoare.

Tu cu pensulele și culorile tale, tu cu creionul tău magic cu care schițezi lumea. Tu care arunci bucăți de suflet pe o paletă de culori și din acuarelele tale curge iubire peste portrete...

Tu...Exasperant de intolerant, nesimțitor, egoist și pretențios. Îndrăzneț și fără prea multă răbdare. Insiști să fii primul în toate, unicul, în special primul în inima mea. Ești posesiv dar aștepți o încredere oarbă din partea mea. Nesăbuit. Un rebel din naștere. Genul care sfidează orice, trebuie să iubești ce iubește el și să urăști la fel. Ar trebui să i se predea ceva lecții de modestie băiatului ăsta!

Nu fugi de el și nu fugi după el – gen. Trebuie să fac echilibristică între interes afectuos și detașare distantă. El este genul care nu se uită în spate, fiind foarte posibil să rămân în urmă. E greu să țin pasul și totuși ceva e...

Tu storci din relație toți fiorii, toate suspinele și culmile extazului posibile. Fără rezerve și fără frâne!

Copilul zodiacului. Noi doi suntem apă și foc, ca două poluri total opuse. Tu ai o mulțime de nuanțe și contururi...

Tu.Specialist la critici directe, la obiect, poți răni foarte ușor fără să clipești măcar. De aia rămân mută uneori. Chiar trebuie să fac apel la toată înțelegerea și dăruirea de care sunt capabilă ca să nu te strâng de gât și totuși să rămân în preajmă. 

Exasperant uneori, fără pic de tact! Nu e genul care să întoarcă problema pe toate părțile, ca mine. Tu nu-mi asiguri stabilitatea și încrederea de care am nevoie. Eu sunt o ființă romantică, sensibilă iar tu nu știi să înțelegi asta. Nici măcar nu încerci. Tu ești lipsit de introspecție și emoție profundă, spre deosebire de mine. Mă rănești suficient de tare și totuși ceva mă trage înapoi spre tine ca un magnet. Drumul spre tine mă duce iar...

Suntem firi atât de opuse și totuși...Ce-mi place așa mult? și cum îi faci față unui asemenea bărbat când vezi că aveți o viziune de viață mult prea diferită? Cum faci față unui comportament vulcanic, dinamic și schimbător ca al lui? Ahh...