Primăvara mea miroase a liliac, a flori de cireș, a flori de salcâm și iarbă proaspătă. Ea are miros de zambile, narcise, verde crud și soare. Are gustul renașterii, al reînnoirii.Ador acea veselie a naturii, când totul se trezește la viață, fluturii colorați zburătăcesc nestingheriți, rândunelele se întorc. Superb acest spectacol al naturii. Totuși, dincolo de uimirea și bucuria pe care mi-o produce natura, sunt și altele...
Stau sub cerul liber și totuși nu am aer...Sunt liniștită și totuși nu am liniște. Sunt vie și totuși nu am viață în mine. Simt nisipul sub picioare, merg apăsat... Nu zbor și nici nu plutesc dar nici nu stau locului...Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos. Nu e lume și nici eu nu simt că sunt. Mărăcini de timp mi s-au prins de haine, îi târâi după mine. Unde să găsesc un loc odihnitor pentru sufletul meu?
Deschid larg fereastra și când ajung acasă, simt cum pătrunde un aer rece dar nu-mi potolește nimic nevoia de aer...Inspir adânc dar nu simt nimic. Aerul rece mă îngheață dar îl las să o facă. Steluțe de gheață îmi cuprind inima. Pe ele le simt adânc în mine...
Zilele îmi par copii perfecte..parcă sunt rătăcită în visul altcuiva. Mă simt captivă și calea de evadare nu o văd încă, nici măcar nu o intuiesc. Îmi lipsesc prea multe cuvinte pentru prea multe din lucruri...
Nu alerg după timp doar îl las să fie, nu îmi mai e teamă că pierd ceva. Să treacă. Nici nu mai știu ce visez sau dacă mai doare ceva...
Când în loc de pretenții ai speranțe...
Să te lupți cu răul din oameni îți consumă toată forța sufletească și îți taie din avânt. Oamenii bolnavi de sine ne mănâncă inutil timpul. E ca atunci când ai ceva de oferit dar nu e nimeni să ți-l primească și ești dat afară pe ușa din dos.
Cât de înșelător e totul...
În interiorul tău se pot prăbuși lumi, se pot topi dorințe precum ceara de lumînare, se pot preface în cenușă focuri ascunse și totuși, pe față să ai un zâmbet larg și o atitudine detașată gen: Nu-i mare lucru, e ok.
Dacă oamenii tac, nimic nu se schimbă.
Uneori, temeliile lumii din jur se pot cutremura zdravăn și totuși nimic să nu te atingă.
Mă liniștesc spunându-mi că, după un timp, toate par lipsite de importanță iar tulburele începe să se limpezească. Mereu e chestiune de timp, și din proprie experiență, știu că cele mai bune lucruri apar pe neașteptate și te lovesc din plin, schimbându-te puțin câte puțin, desenând curcubee. Nu uit că minții îi place nostalgia și se autocompătimește ori de câte ori are ocazia. Sunt doar momente...
Cuvintele își schimbă culoarea și căldura de la o clipă la alta, sunt trădătoare și au multe oglinzi. Nu întotdeauna un cui scoate pe altul. Uneori, amândouă rămân înăuntru.
*Nu îndulci ceea ce este neplăcut, nu scuza ceea ce merită respingere.*
Sunt oameni pe care-i cunosc și sincer îmi pare că au întârziat o jumătate de viață să reacționeze, pentru că nu au avut curajul și hotărârea să spună: gata ajunge!, și s-au umplut în schimb, de amărăciune și frustrare. Nu se mai așteaptă la nimic bun și nici nu încurajează vreo inițiativă de eliberare.
Sunt oameni cărora nu li se pare nimic atât de defect sau rău încât să renunțe definitiv la el. Încearcă iar și iar să repare și ce nu poate fi reparat. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi, se împiedică de muntele de gunoi de dedesubt. Atunci se văd obligați să se uite la ceea ce au ascuns sau au negat pentru că realitatea îi izbește în moalele capului. Unii nu fac față adevărului și își creează propriul basm, găsind tot felul de justificări bizare. Când minți, te minți pe tine nu pe altcineva. Dacă nu poți fii onest cu tine însuți, cum să fie alții?
Unii minimizează problemele, alții le interpretează în fel și chip. Masa prostiei este foarte extinsă...
Lumea îmi pare un loc pe care nu-l înțeleg...
Suntem vreodată pregătiți pentru ceea ce urmează să se întâmple?
Dacă aș renunța la zbucium și la împotrivire, aș strânge raze de soare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu