Nişte gânduri...

Omul înţelept nu încetează să se bucure de ceea ce are, pe motiv că altcineva are altceva. Invidia nu numai că poate face rău gratuit altora dar îţi face şi ţie, devii nefericit şi arţăgos. În loc să apreciezi ce ai, tu nu mai găseşti plăcere pe măsură ce te compari cu alţii şi suferi pentru ce au alţii.

De invidie te poţi lecui delectându-te cu plăcerile ce îţi ies efectiv în cale, făcând treaba pe care ai datoria să o faci, concentrându-te pe lucrurile pe care le poţi face, ferindu-te să faci comparaţii cu cei despre care îţi închipui, poate cu totul greşit, că sunt mai norocoşi ca tine. 

 Leacul potrivit pentru invidie este de fapt, disciplina mentală, armonia cu tine însuţi, deprinderea de a nu te pierde în gânduri fără rost.

Multă lume crede că băutura şi flirtul sunt generatoare de bucurie, extaz, ceea ce explică graba cu care oamenii se îmbată, neluând prea mult aminte la dezgustul pe care-l provoacă astfel partenerilor de petrecere. După cum zicea un înţelept, beţia este precum o sinucidere temporară.

Învăţăm doar ce suntem pregătiţi să învăţăm....

Patru adevăruri pe care ar trebui să învăţăm să le acceptăm:

1. Motivele tale nu sunt atât de altruiste precum îţi par ţie. Morala tradiţională predică un grad de altruism de care firea umană nu prea e capabilă, iar cei care se mândresc cu virtutea lor îşi închipuie doar că întrupează acest ideal de neatins. Hai să fim serioşi. Chiar şi persoanele cele mai nobile au la baza acţiunilor lor motive egoiste.

2. Nu-ţi mai supraestima meritele. Cercetătorii au demonstrat de mai multe ori că adesea oamenii se supraestimează şi au mai multă încredere în ceea ce pot face decât capacitatea lor reală; au tendinţa să creadă că sunt mai talentaţi fizic, mai abili social şi mai pricepuţi în munca lor decât sunt cu adevărat. Este sănătos să ai încredere în forţele proprii, însă să ai prea multă încredere poate duce la performanţă slabă şi la decizii proaste.

3. Nu te aştepta ca alţii să manifeste faţă de tine la fel de mult interes cum manifeşti tu însuţi. Deci nu te aştepta la prea mult din partea celorlalţi. Este greşeala pe care eu o mai fac din când în când. Fiind un om bun, corect, crezi că şi ceilalţi sunt la fel, sau cel puţin că observă ce faci tu şi apreciază asta. Ei bine, realitatea e alta! Aşa că e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Şi nici să nu le mai oferi prea multe. Să nu aştepţi să te înţeleagă. Nu-şi vor da silinţa, pentru că nu le pasă. Până la urmă, e greu să te înţelegi chiar tu pe tine….de ce ar face-o ceilalţi ?! Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii.  Într-o lume în care fiecare se gândeşte doar la sine, aproape că uita că exişti atunci când  iau o decizie, indiferent că eşti sau nu, implicat şi tu !

Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri. 

4. Nu îţi închipui că oamenii se gândesc atât de mult la tine încât să dorească să te persecute. Alţii petrec mai puţin timp gândind despre tine decât o faci tu. Mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns tu însuţi şi să nu-ţi pese de ce cred ceilalţi despre tine. Oamenii vin şi pleacă. Unii dispar, alţii revin după o vreme, pentru că îşi dau seama că le era mai bine lângă tine. Însă nu mai sunt la fel cum au plecat. Oamenii se schimbă. Situaţiile îi schimbă. Dezamăgirile, realitatea şi deciziile luate îi schimbă. Oamenii se schimbă unii pe alţii. Şi uite aşa…ajungi să vezi că, deşi de-a lungul timpului cunoşti mulţi oameni şi legi prietenii, la un moment dat tot singur eşti . 

Uneori e mai bine să fii rece, indiferent, distant. Să uiţi ceea ce simţi şi să-ţi aminteşti ceea ce meriţi. Permite-ţi să fii egoist din când în când, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi pese că cineva ar putea fi rănit de indiferenţa ta.

Niciodată să nu uiţi de inima ta...

Multe din problemele noastre, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat, le-am evitat, ne-am eschivat, etc. Iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le dă amploare. Faptul că ne este frică de ele, le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm, le creşte importanţa. Problemele nu există în afara acceptării noastre.

Obişnuinţa este comodă, luciditatea este dificilă.

Deseori, femeia este pusă în cuşcă, la fel ca un papagal. Poţi spune că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmplă în realitate – îl ucizi. I-ai luat tot cerul pe care-l avea şi i-ai dat în schimb o colivie. Ea poate fi făcută din aur, însă nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului trecând dintr-un copac în altul, cântând fericit. Nu cântecele acelea pe care e obligat acum să le cânte ci pe acelea născute spontan, firesc. Aceasta nu este iubire. Iubeşti femeia dar nu îi dai libertate. Ce fel de iubire este aceasta, care se teme de libertate? Contaminează întreaga viaţă în mod continuu...

Frica distruge, frica otrăveşte...

Ce este în fond căsătoria? Este doar un ritual. De ce este nevoie de el? Deoarece aşa vrea societatea, părinţii, prietenii, aşa se face...nu eşti doamnă, nu eşti de luat în seamă. Ei îşi imaginează că joacă rolul soţului, celălalt rolul soţiei, însă rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună, o perioadă sau o viaţă, nimic mai mult decât nişte străini, fiindcă nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt. Fiecare e îmbrăcat într-o armură, pe care, binenţeles, se luptă s-o păstreze. Adevărul este că suntem singuri, suntem străini. Ce este rău în asta? Absolut nimic atâta timp cât acceptăm asta, atâta timp cât nu ne încăpăţânăm să posedăm cu orice preţ (al meu, a mea), de fapt e chiar frumos, aşa există mister, noutate, diversitate, libertate.

“Poți afla mai multe despre o persoană prin ceea ce spune ea despre ceilalți decât prin ceea ce spun ceilalți despre ea.” (Audrey Hepburn)    

Când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real ci către unul plăsmuit de imaginaţia ta. Şi viceversa. Nicio fiinţă nu e făcută pentru alta. Ea e unică, firească. Ne proiectăm doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţăm totul, visăm, nu vedem realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar el se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Însă acest lucru nu durează, câteva clipe, câteva zile. Odată ce se căsătoresc sau fie se mută împreună şi trebuie să trăiască împreună 24 de ore pe zi, acest lucru - această pretenţie de a fi ce nu eşti de fapt - se transformă într-o povară de nesuportat. Cât timp puteţi să vă comportaţi în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu asta devine ceva dificil. Şi încep răzbunările, conflictele, frustrările. Convieţuirea e lucru greu.

Iubirea atât de discutată, controversată, atât de vînată, cel mai discutat subiect, se scrie, se cântă despre ea, se cere cu ardoare...şi totuşi te poţi considera norocos dacă ţi se întâmplă, dacă o trăieşti în forma ei pură. E lucru rar, nu mai avem timp, dispoziţie şi multe altele. Dragostea o preţuim numai atunci când a trecut, nu conştientizăm că totul trece şi putem să pierdem într-o secundă tot ce avem. Viaţa asta se termină repede şi nu o mai ia de la început. Uneori pierdem fără să ştim ce şansă am risipit.

Iubirea neruinată de ritualuri, convenţii, dăruieşte libertate, permite celuilalt să facă tot ceea ce simte că trebuie să facă. Alegerea îi aparţine în totalitate. Dacă iubeşti persoana respectivă, îi respecţi intimitatea, nu încerci să-i impui, fără condiţii, fără şabloane. Îl accepţi aşa cum este ori ba. Când îţi împarţi fericirea cu altcineva, nu te închizi împreună cu el/ea într-o închisoare: pur şi simplu dăruieşti. Te bucuri de momentul prezent, de celălalt. De ce să fii posesiv? Ataşamentele şi posesivitatea distrug întreaga iubire. Aşa văd eu iubirea, restul e apă de ploaie, şir de iluzii, supunere şi compromisuri.

Poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm cu prea multă ardoare. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim.
Follow your heart....

Relaţii interumane, trăiri...

Toată povestea este ca un tort imens: fiecare e conştient de felia pe care o mănâncă şi doar cofetarul e singurul la curent cu întregul. Luminiţe sunt peste tot...nu mai ştim noi să iubim, să vedem, să apreciem. Privesc în gol...

Dragostea e o floare fragilă. Trebuie să fie protejată, trebuie să fie călită, trebuie să fie udată. Numai atunci devine puternică, specială.

Fiinţa umană este o maimuţă. Oamenii nu fac decât să repete. Oamenii sunt imitatori. Repeţi comportamentul mamei şi al tatălui tău. Rămâi deformat dacă nu renunţi să faci asta, dacă nu capeţi individualitate, dincolo de opiniile şi trăirile lor.            

Da ştiu, fiecare părinte vrea tot ce mai bun pentru copilul său, îi vrea binele dar numai simplul fapt că îţi doreşti ceva nu înseamnă că o să se şi întâmple. Nu te-au rănit cu bună ştiinţă dar fiecare acţiune, fiecare discuţie aprinsă, fiecare judecată emisă greşit, lasă urme, consecinţe. Ajungi şi tu un robot, o maşină ca şi ei, un suflet rece, pasiv, te surprinzi făcând aceleaşi lucruri, spunând aceleaşi vorbe ca şi ei, pe care odinioară le detestai, spuneai că tu nu o să faci, nu o să dregi. Viaţa asta e dată naibii, totul e atât de subiectiv, de fragil.

Oamenii devin nişte falsuri, nişte prefăcuţi. Nu înţelegem că nu avem niciun drept să pretindem nimic de la nimeni. Pentru nişte nimicuri, oamenii distrug toate posibilităţile de a exista dragoste, afecţiune. Nimeni nu are vreo obligaţie să te iubească, dacă renunţi la pretenţii, încetezi să mai închizi uşi. Nu te aştepta la nimic. Dacă ţi se iveşte ceva în cale, fii recunoscător. Dacă nu se iveşte nimic, atunci nu este nevoie să se ivească.

Îi urmăresc pe oameni şi văd cum se tratează unii pe alţii ca şi cum ar avea obligaţii reciproce. Nu mai zic când deschizi tv-ul la un post de ştiri ce grozăvii auzi.De câte sunt capabili unii oameni. Cum ar putea creşte dragostea când nu există climat de gratitudine, de mulţumire? Oamenii sunt mult mai preocupaţi cum să apuce şi să ia. Pe toţi îi interesează să primească şi se pare că nimănui nu îi face plăcere să dea.

O relaţie nu este ca o afacere dar mulţi dintre noi exact ca nişte parteneri de afaceri ne comportăm. Dar de exemplu: vine o pasăre la uşa ta şi începe să ciripească un cântec însă nu îţi cere diplomă de merit ori vreun semn de apreciere. Cântă cântecul şi apoi pleacă fericită în altă parte. La fel şi dragostea. Vine după propria voinţă, nu este nevoie să o chemi.

Sădeşti o tufă de trandafiri, o uzi, îi pui îngrăşământ, o protejezi. Apoi, din senin, într-o bună zi, apare un trandafir superb şi casa ta se umple de parfumul lui. Aşa se întâmplă şi cu dragostea. Şi ca orice trandafir, se trece, se schimbă sezonul. Dar te-a încântat o perioadă, ţi-a înfrumuseţat existenţa. De ce trebuie să stricăm asta, să împroşcăm cu noroi în loc să apreciem unicitatea momentelor? Suntem atât de ingraţi şi de nedrepţi uneori...