Și te-ai dus, dulce fantezie...

Ieri...citeam și mă citeam. Rândurile păreau scrise de mine, desprinse din ce mi s-a întâmplat și ce simt. Când citești despre ce simți, când descoperi scrise trăirile care te încearcă, emoțiile, se mișcă ceva în tine. Nu obosesc să mă caut în adâncuri, să mă pierd în profunzime...

Mi-e dor de tine. Ritmul meu parcă e în valuri. Simt pustiul adânc în mine. Al meu corp se obișnuise cu căldura ta și acum e debusolat că nu te mai găsește. Vreau să îi spun timpului să mai stea. Să topească distanța sau să se piardă în zare. Să dispară tot. M-am rugat și altădată să ne dea timp și răbdare. Sincronizare. Nu a fost să fie. 

Mă sprijin pe o rază a soarelui...

Ridicare a privirii. Conexiune. O mică emoție, un fior mă cuprinde. Mă încrunt a confuzie. Vorbele îmi stau pe limbă aproape să iasă. Mă pierd în tine. Atracția mea e puternică, e dintr-o altă lume. Nu mă pot îndepărta. Este atât de frumos ce văd în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Un ochi de apă limpede în care se joacă lumina. Ascund atâtea mistere, aș avea atâtea să-ți spun. Cuvintelor le-ar lua prea mult ca să-ți transmită ce trebuie și să te întrebe ce mă mistuie... Nu o fac. Ești iluzia mea în culori sau poate...nu mai știu ce ești. Am amorțit privindu-te. Nimic legat de tine n-a pălit, a fost acolo tot timpul ascuns într-unul din cotloanele sufletului meu, oricât aș nega. Tu mi-ai scris pe trup. Mi-ai deschis odată cu lăcașurile de lumină din suflet și pe cele întunecate. Mereu se întâmplă așa. Îndoiala era acolo, doar ai scos-o la suprafață. Mi-am pierdut credința odată cu tine. Măcar la asta ne-am sincronizat. Te-am avertizat că nu vreau să mă ții și să te țin mai strâns decât am putea suporta. Nu m-ai ascultat cu adevărat niciodată. Întunericul tău mi-a acoperit lumina. Nu e doar vina ta, eu nu am fost pregătită. Tânjesc după esența ființei tale dar sper să descopăr o alta mai fascinantă ca tine, să te las în urmă. E grea renovarea. Începuturile încă îmi par tentante...

Miez fragil îmbrăcat în armură tare. Prin sângele meu curge parcă însuși sufletul. Oamenii ajung cu greu la sufletul meu însă când o fac...greu mai ies de acolo. Simt așa de mult și totuși, las așa de puțin să iasă la suprafață. Dacă aș fi fost artistă mi-aș fi revărsat întreg conținutul interior în artă. Viața mea interioară e așa de bogată încât izvorul de inspirație ar fi curs firesc continuu. Poate că aș fi încântat măcar priviri, aș fi redat povești frumoase pentru oameni mari. Freamătul interior poate s-ar fi limpezit în exprimare materială și nu ar mai fi fost momente în care să mă pierd în mine.

Îmi doresc tare mult să cresc frumos, să evoluez spiritual, să-mi depășesc defectele care îmi dau mult de furcă.

De ce sunt oamenii atât de contradictorii?

E o fată bună, e un băiat bun. Clișee. Cine spune? Cine știe adevărul? Nu poți fi într-un singur fel, nu ai cum. Fierbinte și rece, foc și gheață, contexte, situații, variabile.

Mă întristează faptul că mulți dintre noi am înlocuit pasiunea cu raționamentele. Le-am înlocuit cu moliciunea, indiferența și sfântul cult al comodității. Continuăm să stingem originalitatea și să nu fim deloc implicați atunci când celălalt ni se destăinuie. Fericirea e alta pentru fiecare. Asta e. Iar pe oamenii ”altfel” pe care îi ador, îi întâlnesc rar și greu. Aș vrea o resetare. M-aș teleporta pe o insulă pustie uneori...

Îmi place să meditez adâncind aspecte ale vieții de care ceilalți nu sunt conștienți sau nu vor să le răsfoiască. Mă animă găsirea căii în viață, îmi place să pun întrebări și să descopăr.  Și să construiesc pe marginea răspunsurilor. Dar văd cât suntem de diferiți și cât de subiectiv e totul. Și că de fapt, nu știu cum e mai bine și oricum nu-s bune sfaturile pentru cel care nu vrea să audă. Oricum nu îmi plac cei care fac paradă cu informațiile lor și nu vor să ajute ci doar să demonstreze că ei știu și fac mai bine.

Am început să prețuiesc momentele când întâlnesc un tip cu care pot pur și simplu să vorbesc ore în șir, să râd, alături de care mă pot bucura de diverse lucruri. Prețuiesc oamenii care au curaj să spună ce gândesc , cei care sunt în stare să-și dorească lucruri și sunt gata de acțiune. Îmi plac oamenii care sunt ei înșiși, naturali, împăcați.

Și te-ai dus, dulce fantezie, pe al lumii val. Și te-ai cufundat în stele și apoi te-ai ascuns în nori, ai dansat pe o muzică nesfârșită și copleșit te-ai lansat în rătăciri...fluturele meu venit din amintiri.

E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră. - Jules Renard