Killer-ul meu sentimental...

El...

Atât de intangibil era omul pe care-l iubeam...

Când eram cu el, parcă îmi răvăşea mintea şi ajungeam să mă îndoiesc până şi de lucrurile de care eram foarte sigură doar cu o clipă în urmă. Toate cuvintele pe care vroiam să i le spun, toate gândurile ce mă frământau până atunci, pur şi simplu nu mai erau acolo, dispăreau toate de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mă răvăşea cu totul...

Nu ştiam că e posibil să mă simt legată de o altă persoană, să mă simt conectată până în adâncurile fiinţei mele, să simt cu atâta intensitate totul, mai mult ca niciodată, dar în acelaşi timp, să existe acea prăpastie între noi, cu el imposibil de distant şi reţinut. Nu ştiu nici acum cum şi de ce?

Erau multe lucruri pe care nu mi le spunea, atât de multe...

Atmosfera dintre noi trecea repede de la o extremă la alta, totul devenea rapid un câmp minat al cuvintelor rămase nerostite, al lucrurilor neîmpărtăşite. Apoi începeam să ne pedepsim unul pe altul, să ne întrecem în capcane, şi în ciuda atracţiei dintre noi, nu puteam să distrug zidul acela dintre noi, care se făcea tot mai mare, pe măsură ce îl alimentam cu fel şi fel de motive.

Totuşi, din clipa în care pleca, mi se făcea un dor cumplit de el. Nu voiam să rămână. Dar nu voiam nici să plece. Voiam doar să înţeleagă...să mă înţeleagă. Să asculte cu adevărat ce am să-i spun. Lucru ce s-a dovedit imposibil între noi doi...Mă săturasem atât de tare să fiu o carte deschisă pentru el, în timp ce el îşi ţinea toate secretele sub lacăt. El a fost raiul şi iadul meu...

Uneori aveam impresia că este unicul bărbat din lume care mă poate face să mă simt aşa. Care mă poate face să uit cine sunt. Care atâta timp cât mă atinge, mă face să nu-mi mai pese cine e în jurul nostru sau ce se întâmplă sau de ce. Făcea să dispară totul...Să vreau cu atâta încăpăţânare pe cineva care nu e sigur că mă vrea, pe cineva care nu vrea să rămână...

Şi da fugeam şi eu, şi dădeam înapoi, speriată de atitudinea lui faţă de lucruri şi de persoane, fugeam de tonul lui acuzator şi critic şi, mai ales, de răutatea cuvintelor ce le spusese cu atâta uşurinţă. Devenea dureros de insuportabil să rămân, eram şocată de omul ce se transforma de la o clipă la alta.

Cuvintele lui mă chinuiau până când simţeam că o iau razna şi nu mă mai pot ţine pe picioare. Imaginea lui despre mine mă sfâşia teribil, mă umplea de o furie bolnavă. Toate acele lucruri urâte spuse de tonul lui glaciar, îmi măcinau creierul iar neîncrederea lui simţeam cum mă ardea pe dinăuntru. Pur şi simplu nu înţelegea că el îmi curge în vine şi era atât de prezent în tot şi în toate. Şi când nu era lângă mine, era anestezicul meu, mă bântuia precum o fantomă, o rămăşiţă din trecut. Mereu acolo...El - omul care vine şi pleacă, fără să se uite vreodată înapoi...

La un moment dat, am înţeles. Trebuia să trec peste asta. Să merg mai departe, pentru că îmi ratez prezentul prinsă în trecut, umplându-mă de tristeţe pentru momente, prinsă într-o altfel de capcană. Pe el nu voi putea conta nicicând, nu pot avea încredere. Va fi mereu aşa...gata să plece. Trebuia să mă eliberez, nu era corect faţă de mine însumi să-mi tot fac asta. Trebuia să ies din buclă. Am rămas destul prinsă în poveste...a fost doar o relaţie zbuciumată şi să rezistăm unul lângă celălalt a fost mai greu decât crezusem. Acea scânteie trebuia stinsă, era mai sănătos să stăm la distanţă unul de altul. 

Iubirile se nasc şi mor. Venise momentul să-mi urmez propriile sfaturi şi să-mi văd pur şi simplu de treaba mea. 
Pas cu pas, zi după zi...
Totul trece, îşi pierde din intensitate.