Vreau
un coșuleț cum e acela de picnic. Vreau
să pun înăuntru, ca niște licurici în întuneric, lucrurile bune care mi-au
traversat viața, toate amintirile frumoase, toate inimile calde. Luminițele de la capătul tunelului, prieteniile magice și
experiențele ce mi-au atins inima. Să mă amuz de toate visurile prostești pe
care le-am avut, de toți fluturașii din stomac, de toată naivitatea și agonia iubirii. Aș
vrea să mă pot întoarce în copilărie, acolo unde nu cunoșteam goana asta nebună, lumea asta plină de
trădări, acolo unde cuvintele nu erau contrazise de timp. Aș vrea un moment de
liniște, de detașare totală. Coșulețul meu magic, plin de chestii prețioase.
Și
fug din nou de tot ce m-a rănit vreodată și încerc să peticesc speranța
zdrențuită de incertitudinea lor, de lașitatea lor. Încerc în continuare să nu
las viclenia și neîncrederea să câștige. Poate că totuși nimic nu e la voia întâmplării, avem un destin. Voi vedea alt răsărit, alte orizonturi, voi dansa în
ploaie din nou. Va fi mereu un nou început. Poate că îmi plac începuturile, ideea unei
file goale ce așteaptă să fie umplută...
Poate
că trebuie să învăț să țin ascuns bisturiul adevărului, să le spun doar ce vor
să audă. Utopie...de ce le pasă altora de încercările mele de a atinge iubirea?
și dacă sunt dezamăgită ce? Şi dacă sunt minţită ce? O să-mi treacă. Nu vreau
să fiu obosită și resemnată doar urmărind, comentând, judecând spectacolul
vieții altora. Poate că trebuie să mă conving singură de adevăr și minciună. E dreptul
meu să mă revolt împotriva prostiei, prejudecăților și conformismului. Poate că
nu vreau să trăiesc în frică, în neputință, în lașitate și prostie. Poate că
vreau să simt gustul lumii în care trăiesc, poate că vreau să fiu colorată şi
intensă, nu doar banală. Poate că nu vreau să stau cuminte în banca mea și să
fac ce se cuvine, poate vreau să fac altceva. De ce deranjează asta așa mult pe
toată lumea?!
Poate
că vreau să fiu precum iubirile noi - care sunt pline de spaime, nu au niciun
loc în lume şi nu au o destinaţie stabilită. E adevărat uneori se răcesc, se rătăcesc,
uneori dispar în neant...alteori renasc mai puternice ca niciodată, iau o altă
formă.
Tocmai asta le face atât de unice
şi speciale. Poate că nu vreau să fiu o altă vită din turmă. E viaţa mea, e alegerea
mea cum vreau să trăiesc.
Eu
cred că fiecare om are propriile lui sentimente, propriile lui percepţii asupra
lumii în care trăieşte. Ne diferenţiază atât de multe. De ce e aşa greu de
acceptat asta?
Cred
că, dacă nu îţi place ceva, trebuie să spui de ce nu îţi place în loc să te
forţezi să-ţi placă, în loc să te complaci. Altfel e viaţă mimată nu trăită. Mă
enervează la culme oamenii care cred ei că ştiu ce trebuie să facă fiecare om
în parte, la o anumită vârstă, într-o anume perioadă. Eu nu cred în limitări de
genul, nu cred în anii cronologici ci în vârsta spirituală, în felul cum te
simţi în pielea ta, cum te simţi în interior.
Nu doar să orbecăi ca prostul, să nu ai pentru ce trăi, să nu ai vise,
idealuri, valori. Nu îi înghit pe ăştia superficiali, pe cei care copiază tot
ce văd în jur şi se cred tari.
În
general, oamenii cu ceva în cap au tendinţa să-şi simplifice viaţa, nu să şi-o
încarce inutil. O persoană cu principii şi valori, nu atacă, nu jigneşte şi
nu-şi pierde timpul cu bârfa ci caută să vorbească deschis, la obiect, vrea să
spună ce gândeşte faţă în faţă nu prin intermediari sau mesaje, și apoi își vede de ale lui. Cei care îi
împroaşcă cu noroi pe alţii şi îi condamnă, nu dau dovadă decât de laşitate,
falsitate şi imaturitate. Pentru că dacă eşti capabil de sentimente frumoase,
pure, nu ai cum să fii altfel, indiferent că eşti rănit, suferi, etc.
Mă
uit cu atenţie la oamenii din jurul meu. Urmăresc scene, în special
persoane despre care nu ştiu nimic. Mă las furată de peisaj, mă desprind. Oameni
supăraţi, apăsaţi, trişti majoritatea. Dar mai ales, bombănitori. Mereu există
câte ceva de care se pot plânge. Văd resemnare întipărită pe chipurile lor. E un
peisaj dezolant, griul din oameni e greu de privit. Rar mai prind câte un
zâmbet fugar...fiecare este în lumea
lui, cât mai departe de aici, cât mai departe de ce se întâmplă în jur.
Doar
din când în când, văd un grup de şcolari veseli, puşi pe şotii ori câte un el
şi o ea care par că sfidează viaţa şi se uită unul în ochii celuilalt şi
zâmbesc larg, trâindu-şi iubirea în văzul tuturor. Dar ceilalţi se uită ciudat
la cei doi, îi condamnă din priviri căci fac notă discordantă cu peisajul. Zâmbetele
lor largi nu au ce căuta în acest peisaj. Ei ştiu încă să se bucure.
Şi mai
sunt acei oameni, care parcă ar fi goi pe dinăuntru, nu mai simt nici bucurie,
nici supărare. Nicio emoţie, nicio inițiativă. Asta e pierderea lor...E alegerea
fiecăruia până la urmă. Noi alegem ce şi cum vrem să fim. Noi alegem dacă
construim sau distrugem, dacă înflorim sau ne veştejim, dacă vibrăm sau stăm
indiferenţi și bosumflați.