Salată de gânduri...

Inutilitate. Stagnarea, lenea paralizantă transformă oamenii vii în obiecte, în umbre. Existenţe fantomatice...de la o zi la alta, li se stinge pofta de viaţă, sclipirea şi entuziasmul ca într-un somn prelungit. Devin străini... 

A trăi e în sine un nonsens? Şi totuşi, ne integrăm în lipsa de sens a vieţii şi astfel ne dobândim o linişte trecătoare.

E ca un continuu flux şi reflux, gest de desprindere, de deschidere şi de retragere, în încercarea de a fi util.

Mă gândesc şi la ceea ce se petrece în toate relaţiile – o anumită răceală intervenită după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, începutul unei înstrăinări, a unei lipse de interes faţă de preocupările partenerului, o atenuare a dragostei.

Sărutările de dimineaţă, plimbările în doi, lecturile comune, privirile îndelungi şi complice, prinderile de mână şi restul, de ce se răresc sau dispar cu totul? Ok intervine rutina, monotonia dar cum de ne scade interesul atât de tare? Unde dispar dovezile de dragoste înfocată? Ce se întâmplă de îi iau locul curiozităţii, dezinvolturii şi emoţiei - o atmosferă de doliu, de plictis şi iritare, în schimb?

Dar remediul, antidotul ori calea de salvare pentru toate astea, unde poate fi găsit?

De ce lucrurile care te atrag la început ajung să te scoată din minţi apoi? Iar pe cele care-l făceau adorabil ajungi să le urăşti cel mai mult?

Poate că ne-am obişnuit să nu fim liberi, să transmitem din generaţie în generaţie aceleaşi învăţături şi obiceiuri proaste, poate că de la atâta ipocrizie, astea sunt consecinţele.

Poate că ne place să fim aşa...dependenţi. Poate că de aceea, ne lăsăm mereu călăuziţi de altcineva. Pentru că aşa putem arunca întreaga responsabilitate pe umerii altcuiva, să existe mereu cineva pe care poţi da vina şi cui să-i scoţi ochii.

Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb: cât de inteligent eşti dacă mereu te laşi ghidat de altcineva, dacă mereu încerci să mulţumeşti pe careva? Cred că oamenii înţelepţi şi de succes au înţeles anumite lucruri şi au învăţat să-şi asume responsabilitatea şi să accepte lucrurile aşa cum sunt, nu cum ar vrea să fie. Au ajuns la starea aceea de putere interioară şi au încredere în propria judecată.

Ne sperie provocarea responsabilităţii şi de aceea alegem calea uşoară sau la îndemână? Cum poţi să-ţi găsesti drumul tău dacă nici nu-l cauţi?! Cum poţi accepta viaţa cu toate problemele ei, dacă fugi de responsabilitate, asumare a lucrurilor? Şi de ce e atât de greu de realizat lucrul ăsta?

Mă întreb: de ce e aşa greu de acceptat că el nu e ca tine? Suntem diferiţi, avem lumi, trăiri şi percepţii diferite...de ce încercăm să cosmetizăm totul  şi ne creăm idealuri false? De unde dorinţa asta de a "repara" tot, când totul e perfect aşa cum e, prin simpla natură?

Tu şi eu. Pulbere de stele...

Nu ştii niciodată ce se ascunde în spatele uşilor închise, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla până când nu încerci…

Noi toţi avem potenţialul pentru a face lucruri frumoase, pentru a aduce magia în lumea în care trăim.

Am împărţit îmbrăţişări strânse, pătimaşe. Am împărţit aceleaşi ceşti, aceeaşi farfurie, aceleaşi cărţi, filme, piese, trăiri, am împărţit lucruri în doi.

Am râs de atâtea ori cu o poftă nebună de-au răsunat pereţii, am urlat, am stat ore în beznă tăcând, ore întregi făcând..nimic.

Am rupt haine, am stricat lucruri, ne-am dezlănţuit liber...

Am găsit luminişuri, am cutreierat dealuri, câmpii, păduri şi pajişti, zburătăcind nestingheriţi.

Am umblat desculţi pe iarba sărutată de rouă, ne-am lăsat urma în nisip, am luat pulsul mării, ne-am jucat cu zăpada proaspăt aşternută,  am fost creativi, naturali,  am fost spectatori dar şi actori şi am colorat vise ţinându-ne de mână.

Ne-am împărtăşit viziuni, ne-am avântat cu elan în neprevăzut, ne-am mângâiat sufletele şi privirile. Ne-am certat şi împăcat, ne-am rănit şi ne-am vindecat, am zdrenţuit speranţe şi ne-am făcut altele noi. Ne-am completat dar am fost şi în competiţie unul cu altul.

Ne-am fugărit şi ne-am aşteptat unul pe altul. Am împărţit zile şi nopţi, ne-am răcit şi rătăcit la fel de intens. Ne-am lipit de ziduri, ne-am consolat unul pe altul, am orbecăit în beznă, ne-am comportat haotic. Ne-am împărtăşit temeri, taine şi plăceri.

Am gustat din nectarul dulceag al vieţii. Am murit şi am înviat. Am zburat ore-n şir neîntrerupt, am căutat cu lumînarea în pustiu, am fost ca-n transă. Am urmărit forme desenate-n întuneric şi ne-am lăsat intrigaţi. Am atras priviri oriunde am mers, am sclipit ca nişte licurici în întuneric, călăuzindu-ne unul pe celălalt.

Pe vânt şi nori, soare şi ploi, uneori ne-am zâmbit, alteori ne-am minţit. Noi, încă tineri, încă fără griji, încă entuziaşti ne-am tot jucat, ne-am iubit ca nişte copii într-o poveste.

Ne-am prins în capcane şi...ne-am eliberat altfel. Am urcat pe scara profunzimii. Tu ai fost ca un cadou vrăjit în care emoţia descoperirii te copleşeşte, îţi îmbată simţurile, te aprinde şi totuşi...nu descoperi exact ce conţine, de unde provine şi ce vei face cu el...

Toate aceste nimicuri mi-au colorat zilele, toate lucrurile simple, toată bucuria mărunţişurilor care naşte emoţie, face ca totul să merite. Nu vreau să iau nimic înapoi.

Oare ce o să se întâmple...?

Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nici nu contează. Ăsta e farmecul lui nu ştiu, al spontaneităţii, imprevizibilului. Nu te menţine pe linia de plutire vreo garanţie sau vreo răsplată, ci infinitatea de posibilităţi...Călătoria

Şi poate, poate c-o să se întâmple...

We are star dust, reaching out to the universe.