El...

Se uita la el și i se păru că era foarte stăpân pe sine și cumva indiferent la tot și la toate, cu excepția propriilor dorințe. Făcea ceea ce vroia să facă și puțin îi păsa de restul. Poate că asta era.

Privirea lui se oprise asupra ei dar nu putu să citească nimic în ea. Îi stârni curiozitatea chipul lui calm, stăpânea parcă viața, timpul, lumea. E ceva aparte și straniu în modul cum se comportă, ceva foarte masculin și o hotărâre de nezdruncinat. Lângă el se simțea mai vie ca niciodată. Iar asta îl face să se deosebească complet de restul. Parcă totu-i vine natural, spune mereu ce trebuie să spună, face ce are nevoie să facă, mereu neobosit și entuziast. Ea își dorea mereu mai mult...timp cu el. Intensitate de fiecare dată. Sub privirea lui, ea era în afara spațiului, în afara timpului. Trecut, prezent, viitor, se topeau toate. O privea și ei i se făcea cald și bine sub privirea lui. El îi smulgea toate măștile, gesturile, cuvintele, zâmbetele. O golea cumva de toate și știa că-n toți e același vid, aceeași impostură. Ea ar fi vrut să încerce dar...

Îl place dar știe că omu ăsta e tare complex și are drumul lui, încăpățânările lui iar dorințele lor nu coincid decât rareori și atunci e ca un accident cosmic. A lăsat în urmă multe anotimpuri. Întuneric sau lumină...fie ce-o fi. Poate că așa e cel mai bine, habar n-are. Oricum prezentul e mai important și merită celebrat așa cum se cuvine.

Auzise undeva că atunci când iubești un bărbat, fie te enervează îngrozitor, fie te poartă în al nouălea cer. Când erau împreună se înțelegeau de minune. Imediat ce el pleca, devenea altcineva. Acel nemuritor și rece care n-are nevoie de nimeni și de nimic și pe care ea-l enervează. Reapăreau spinii.

Ei parcă mintea îi juca feste în ultimul timp și pur și simplu, nu mai avea nici răbdare nici înțelegere pentru el. Nu-l mai asculta și-l lăsa să se îndepărteze. Pentru că oricum tot ce avea erau incertitudini și clipe suspendate. Simțea frig în inimă. Hello darkness, my old friend.

Și clipa de față avea să se ofilească la fel ca celelalte, se vor pierde fiecare printre amintiri prăfuite și nici nu va mai conta. Stupid. El apărea și dispărea după cum îi tuna. Nicicând sau totdeauna? Chiar și gândurile mor, cuvintele dispar. Sau poate nu îi păsa suficient. Nimeni nu este așa cum credem noi, nu-i așa?

Zâmbete, flecăreli tandre și înțelegere simplă între oameni. Unde dispar lucrurile bune și cine le înghite lacom? Cine le aruncă în uitare și indiferență și după ce criterii?

Ea avea mereu curiozități și dorințe de astâmpărat. Sau poate că pur și simplu nu era una de-a lor, poate că de aia se simțea străină, adormită...

Ea privește cu curiozitate totul. Copacii, păsările, culorile cerului, animalele, marea, soarele, aromele, senzațiile, formele din jur, transformările, lumea întreagă. Năzuințele ei, neliniștile ei îndărătnice, dulceața unor clipe, mirajul altora. Câte îi stârnesc interesul chiar dacă totul e temporar și totul se stinge. Trebuie pur și simplu să simtă că trăiește,  să simtă că lumea e mai mult decât o perindare de imagini fugitive. Mai mult decât trebuie. Să simtă focul ăla lăuntric. Sau poate că ea nu înțelege așa cum trebuie viața. Habar n-are. Căutarea libertății și diversității e sursa fericirii ei.

Încercăm să umplem cumva fiecare clipă a vieții noastre până când nu e prea târziu. Ce ne mai dăm peste cap tot timpul chiar și atunci când avem tot ce ne dorim, chiar sub nasul nostru. Poate că așa e natura umană. Sau poate că nu știm de fapt ce să facem cu noi înșine.

Oamenii se lasă roși de ambiție, roși de ură, de silă sau de ciudă, devin ființe slabe și trădătoare, e ușor să aluneci și să te folosești de scuze, ea îi observă și știe că nu vrea să fie așa. Poate că nu privește corect. Dar ea vrea să-și răspândească lumina interioară și să pună capul liniștită pe pernă.  Fiecare își construiește viața după cum crede, simte. Jocul de-a existența.

Cum ar fi să ne putem închide într-un univers care chiar ne place? Ce înseamnă un om printre atâția oameni? Ce are de fapt importanță? Pentru fiecare, e altul răspunsul. Și totuși, care lucru merită o viață? Orice și-ar dori oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuți.

It may not be easy to see
Because every time I open up, it hurts...
But I’m ready
I need to believe...

Călătorie în suflet...

Puterea iubirii poate face miracole. Indiferent despre ce iubire e vorba. Fiecare ”te iubesc” și fiecare mângâiere este minunată. Fiecare gest înseamnă ceva. Dragostea poate să facă minunată o viață  pe care alții ar crede-o monotonă sau cenușie. Suntem diferiți. Depinde ce simți tu că e adevărat în inima ta și ce îți încântă sufletul.  Iubirea ne ajută se deschidem ochii și să vedem cu adevărat minunile naturii care ne înconjoară. Trezește în noi emoții plăcute și calme și ne reamintește să ne bucurăm de lucruri mici și să le apreciem.

Un om echilibrat e un om fericit. Sau măcar împăcat cu sine. O persoană echilibrată privește lucrurile la adevărata lor valoare. Ea nu-și minimalizează și nici nu-și exagerează inutil emoțiile. Relațiile cu ceilalți sunt calme, cumva dă și primește simpatie și prietenie. Genul ăsta de persoană încerc să fiu. Și înclin să cred că liniștea și echilibrul se află în tine, în interiorul tău. Știu că nu există perfecțiune și că nu reacționăm întotdeauna cumpătat și înțelept dar măcar să îmi învăț lecțiile de viață la timp și să nu mă lovesc de același bolovan de ”n” ori.

Am învățat că nu merită să dai importanță atacurilor pentru că de multe ori izvorăsc dintr-o neînțelegere, din invidie sau pur și simplu dintr-o proastă educație. Nu poți schimba oamenii sau mentalitățile lor. Nu e nevoie de dramatizare ori lamentare inutilă care nu rezolvă conflictul creat.

E sănătos să știi să te controlezi atunci când situația o cere. E lucru mare să fii amabil și să-ți păstrezi demnitatea și calmul.

Mi-aș dori să dau dovadă de mai mult tact uneori, recunosc. De multe ori trântesc lucruri neplăcute în nas, ascunzându-mă sub pretextul sincerității. Când mă pun în locul lor, văd altfel lucrurile dar na...nu gândesc mereu limpede. Sub scut se ascunde sensibilitate de multe ori. Aș vrea să mă gândesc mai des și la ceilalți și la faptul că le pot răni sentimentele. Aș evita multe neînțelegeri.

Mi-aș dori ca atunci când vorbesc cu cineva, să fiu mai deschisă la minte și să-i accept punctul de vedere fără să mă aprind sau să simt nevoia să îi demonstrez că se înșeală. E clar că nu le știu pe toate și că mă pot înșela adesea. Și că dacă ascult pot afla lucruri noi și interesante. Vreau să las omu să se exprime dar nu știu..nu-mi iese mereu. Aș vrea ca pe lângă faptul că-l ascult cu adevărat, să nu judec și să nu mă apuc să dau sfaturi.

Doamne și să încetez cu generalizările când mă aflu într-o particularitate și e vorba doar de două persoane. Lucrurile diferă așa mult de la individ la individ. Nu-mi înțeleg încăpățânarea asta în a compara cu ceea ce știu sau cu ce a fost sau am trăit, văzut, simțit în trecut. Mă blochez în tipare, sabotez adesea lucrurile și detest asta. Îmi plac începuturile dar la ce urmează după..nu mai știu să reacționez. Chiar dau cu piciorul în găleată uneori.

Îmi doresc să nu devin prea ”mimoză” sau prea pretențioasă. Nu mă caracterizează asta. Nu știu ce mă apucă și de ce încerc uneori să pozez în ceva ce nu sunt. Vreau să mă arăt așa cum sunt cu mai mult curaj și asumare. Și să rămân cu picioarele pe Pământ.

Aș vrea să nu mă mai las influențată de temerile celorlalți. My life is my life. Inima mea știe mai bine. Să  nu accept ca gândurile negre sau pesimismul altora, să îmi decidă viața și trăirile. Să nu mă opresc și să-mi urmez calea. Am ochii însetați de frumos și de toate lucrurile pe care le pot descoperi în lume. Am sufletul însetat de momente în natură. De conectare. Vreau să fac lucrurile în modul în care decid eu că e bine pentru mine. Și să-mi păstrez libertatea. Iar libertatea înseamnă pentru mine mereu altceva. La fiecare vârstă are o altă semnificație...

Libertatea omului este partea divină din el.

Gânduri târzii...

Creşti sperând ca încă nu ai făcut marea descoperire, că poate încă nu ai aflat adevărul esenţial, soluţia perfectă a tuturor problemelor, comportamentul adecvat tuturor situaţiilor. Mereu îţi spui că mai ai timp... Chiar şi când vezi că totul devine pe zi ce trece tot mai îndoielnic, lucrurile devin iritante şi plictisitoare, tu tot speri că nu ai ajuns încă...unde trebuia, la miezul lucrurilor. Îţi spui că nu se poate să fie doar atât, totul trebuie să merite, să capete sens. Toţi te-au minţit?

Descoperi că totul e iluzoriu, că nimic nu are de fapt sens sau logică, lucrurile nu au o finalitate potrivită sau cea aşteptată, deznodământul este şi el în ceaţă. Îţi spui că poate sunt o sumedenie de lucruri grozave de care nu ai auzit încă, poate sunt ascunse...sigur faci tu ceva greşit.

Eşti prins într-un val de inerţie. Te mişti , te laşi purtat de vânt, de curent sau ce o mai fi. Constaţi că de fapt, nu ajungi vreodată undeva. Nu ai o traiectorie clară, din puctul A în punctul B. Evoluţie-regres. Dar te bucuri de ce este, de călătorie dacă poţi, încerci să înveţi...

Subconştientul meu are logica lui, nu neapărat uşor de înţeles. Uneori mă doare mintea. Fiecare persoană a crescut şi a  fost educată într-un mediu cu reguli şi concepţii proprii de viaţă. Prin introspecţie, analizezi comportamentul celorlalţi, percepţiile tale, fiind şi o metodă de auto-observare a ta în raport cu ceilalţi.

Observ de exemplu că, sacrificiul şi compromisul stau la baza familiei în societate. O femeie care nu ştie să lupte pentru ce vrea în viaţă sau este în fiecare zi convinsă verbal sau fizic că nu este bună de nimic, că nu ştie diverse, nu va reuşi să se impună în vreun fel, respectul de sine fiind aproape inexistent, se va supune voinţei altora. 

În România se pune foarte puţin accent pe descoperirea de sine sau pe dezvoltare personală, indiferent că eşti bărbat sau femeie. Femeile cu atât mai mult, ar trebui să-şi acorde timp să se cunoască şi să înveţe să fie ele însele înainte de a se arunca în relaţii serioase, mariaje. Să înveţe să iubească, să se iubească pentru ceea ce sunt, ştiu, sau au realizat, să înveţe să scape de prejudecăţi ce nu le lasă să fie fericite şi să-şi bucure sufletul. Ar fi mult mai multă bucurie în jur, mai mulţi oameni frumoşi, armonie, o conştientizare mai limpede a lucrurilor, responsabilizare. Când te umpli de viaţă dăruieşti mai mult. La fine, am trăi cu toţii mai bine.

Dacă eşti într-o relaţie nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi propria identitate, să te pliezi pe nevoile celuilalt, iar de cele personale să uiţi. Să fii preş nu-i de apreciat. La fel cum dacă te căsătoreşti nu înseamnă să renunţi la tine, să te transformi într-o femeie supusă bărbatului, ducând o viaţă anostă de casnică. Roboţi vii în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Să fii gelos şi posesiv nu dovedeşte nimic bun. Şi copiii mici sunt cu jucăriile lor. Scenariul poate fi diferit, totul depinde de alegerea fiecăruia...

Mă irită femeile care nu se străduiesc să îşi depăşească nici măcar un pic condiţia şi în schimb sunt gata mereu de atac şi critică. Fac întotdeauna pe victimele, se dau veşnic neînţelese şi neapreciate just. Au permanentă nevoie de atenţie şi confirmare. Sunt sătulă de femeile care au mereu impresia ca toată lumea are ceva cu ele!

Mă enervează femeile care au impresia că statutul de femeie măritată le rezolvă toate problemele existenţiale. Cerutul în căsătorie şi logodna mi se par aşa nişte clişee. Nişte chestii lipsite de temei, inutile. Un statut ar trebui să-l obţii prin forţe proprii, nu printr-o căsătorie. Astea-s alte probleme de mentalitate şi educaţie... 

Mă irită nesimţirea şi nepăsarea şi femeile care stau cu ochii-n televizor urmărind tot felul de emisiuni sau seriale imbecile, şi nu citesc altceva decât cancanuri şi literatură chick-lit. Mă înfurie cele care se dau culte şi educate doar ca să impresioneze iar când deschid gura demonstrează contrariul. Mă enervează femeile care vorbesc doar ca să nu tacă...

M-am săturat de femeile care cred că le ştiu şi le-au văzut pe toate, care cred tot ce aud sau văd. Nu se justifică niciodată de ce "ele" se cred cele mai cele. Femei prefăcute şi pline de prejudecăţi imbecile.

Mi-aş dori ca în loc de a arăta cu degetul şi a împleti bârfa, să văd mai multe femei demne, cu preocupări ceva mai interesante. Femei cărora le place să citească, să afle, să fie curioase să descopere culturi şi oameni noi şi lucruri interesante ce le pot diversifica conversaţiile şi îmbogăţi bagajul cultural. Mi-as dori ca distractia la noi sa nu insemne multa bautura, gratare, replici obosite si buriceala. 

Mi-as dori sa existe mai multi din cei care traiesc altfel, mi-as dori ca oamenii sa invete sa asculte mai atent, sa invete sa citeasca printre randuri si sa vada dincolo de suprafata. Sa stie ca dragostea poate fi bazata pe o prietenie sincera si de durata, ca se poate si altfel.

Mi-ar plăcea să întâlnesc mai des femei care se respectă şi ştiu să aleagă ce e bine şi potrivit pentru ele. Îmi plac femeile care nu se bazează pe concepţia că viaţa de femeie e incredibil de grea şi presupune o serie de obligaţii, renunţări şi sacrificii, mai puţine bucurii şi momente pentru tine. Un dram de linişte şi răsfăţ. Mulţi nu vor înţelege că nu avem stăpân pe lumea asta, că avem o singură viaţă, un cumul de momente.

Ne cramponăm prea mult de "gura lumii" şi ne scăldăm în ipocrizie şi negare...

Imaginează-ţi că eşti într-o barcă şi se scufundă într-o apă cu rechini. Cum te salvezi?

Răspuns: Te opreşti din imaginat.

Ce am mai învățat...

Am învățat că:  

• Frumusețea e o chestiune de atitudine.
• Uneori lucrurile o pot lua razna, că întotdeauna poate fi mai rău dar va trece ca orice furtună și ideal e să înveți din greșeli, să renunți la așteptări și să trăiești clipa;
• Uneori când dispar persoanele nepotrivite din viața ta, lucrurile pot lua o formă frumoasă;
• Dacă fug de lume nu înseamnă că dispar lucrurile care îmi displac și e mai bine să mă confrunt direct cu cei care au ceva de reproșat. Izolarea nu este soluția! Chiar dacă la momentul respectiv nu înțeleg sensul, cu timpul voi înțelege. E mai bine să stau fața în față cu persoana respectivă și înainte să devin iritată, să ascult ce are de spus. Într-adevăr unii nu știu altceva decât să judece, să descurajeze, să comenteze malițios ce au alții de spus dar suntem oameni și nu tăcerea sau fuga e cea mai bună soluție. Uneori pot fi doar niște neînțelegeri la mijloc dar dacă nu vreau să aud nimic, nu voi putea repara/îndrepta lucrurile;
• Pot să le ascult opiniile fără să pun nimic la suflet, fără să însemne ceva pentru mine;
• Dacă vreau ca atitudinea celor din jur să se schimbe, e cazul să mă uit în oglindă și dacă doresc schimbare, ea  să pornească de la mine, eu să devin o variantă mai bună a mea;
• Uneori nu avem parte de alegeri simple în viață dar trebuie să cântărim bine lucrurile și să fim împăcați cu alegerea făcută, să nu ne blocăm;
• Toate sunt vremelnice;
• E important ca tu să îți fii propriul stăpân;
• Există limite autoimpuse în subconștient care pot fi înlăturate dacă îți dorești cu adevărat. Potențialul e acolo în tine;
• Societatea îți complică viața cu regulile și așteptările ei stupide, te vrea prost și ignorant, prejudecățile societății te pot limita foarte mult, pentru că dacă nu te aliniezi cumva, are grijă să te catalogheze ca pe ceva ciudat, greșit, un experiment eșuat și e gata să îți pună toate piedicile necesare ca să te schimbe;
• Vreau să trăiesc cât de liber pot iar asta se poate dovedi a fi foarte greu uneori;
• Mă supăr ba chiar e foarte ușor să mă scoți din sărite dacă faci o afirmație la care nu te-ai gândit prea mult înainte. Mă irită prostia și aroganța;
• Oamenii nu pot fi schimbați și nu e corect să le ceri ce tu nu poți da; și mai ales dacă îi cerți pentru orice și le faci întruna reproșuri, nu vei obține nimic pozitiv;
• Lucrurile nu merg mereu așa cum vrei tu. Acceptă schimbarea;
• Uneori mă judec prea aspru, sunt prea dură cu mine însămi și uit să-mi fiu prietenă;
• Trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce am, ce trăiesc și ce mi se întâmplă; să le iau așa cum vin, cu zâmbetul pe buze;
• Oricât de teamă mi-ar fi, oricâte scenarii mi-aș face, orice aș simți, singurul mod de a obține ce vreau este să acționez, să-mi înfrunt temerile și ce o fi o fi;
• Oamenii au atâta importanță câtă le dai!
• Să cer! Să lupt! Să mă duc și să cer chiar dacă primesc sau nu răspuns direct. Acțiunea are rezultate! Tăcerea și așteptatul nu!
• Nu există persoană care să aibă toate răspunsurile, să aibă tot ce vrea, chiar dacă pare foarte încrezătoare și foarte puternică. Nu te lăsa intimidată fiindcă aparențele înșală!
• Oamenii care abia așteaptă să-ți spună: Ți-am zis eu! de fapt, nu sunt mai presus, nu servesc de model, vor doar să aibă dreptate, să dea vina și să arate cu degetul, deși în viața lor se vede ce alegeri bune au făcut;
• Fiecare persoană este unică și trebuie luată ca atare. Fără comparații și „ar trebui să…”;
• Atunci când simt că frica parcă mă paralizează, să nu mă opresc și să înaintez cu curaj!  E normal să te temi de schimbare, de „nou”, de orice ar putea perturba ritualurile, de orice ar putea modifica rutina. Curajul interior este o resursă prețioasă;
• Să-mi deschid mintea ca să văd oportunitatea dincolo de blocajele emoționale și temeri. Uneori totul este doar în capul meu;
• Orice lucru are două fețe;
• Să nu mai caut mereu vinovați;
• Nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru deciziile mele. Să-mi văd de treaba mea, eu decid cum îmi administrez viața, e dreptul meu să fac ce vreau;
• Să nu mai plâng după trecut, să nu mai regret oameni care m-au abandonat fără nicio remușcare și care nu au contribuit cu nimic la binele meu general. Nu merită;
• De fapt, aceia care nu caută apropierea de mine și nu vor să mă cunoască mai bine, nu îmi simt nici lipsa. Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește;
• Există și excepții de la regulă, și „altfel”;
• A aștepta după alții (sau ca alții să se decidă ce vor de fapt) este pierdere inutilă de timp și energie și doar o amânare a inevitabilului, a ceea ce este clar deja. Pentru lucrurile de care îți pasă cu adevărat, îți faci timp, restul sunt scuze și motive;
• Sunt oameni care te iubesc dar nu știu s-o arate;
• Nu are sens să răscolești în cenușă, îți poți provoca singur dureri de cap;
• Uneori poți strica totul doar într-o clipă, tot ce ai construit greu se poate dărâma ușor. Ar trebui să fim mai atenți la ce ne spunem unii altora;
• Nu poți să placi tuturor, nu poți mulțumi pe toată lumea, dar e în regulă;
• Am învățat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese;
• Oamenii au nevoie de atenție. Lipsa atenției celui iubit îți mutilează sufletul.
• Am învățat să simt, să văd, să conștientizez, să mă bucur, să iert, să trec peste, să mă informez, să meditez, să mă port, să am grijă de mine, să fiu tolerantă, să fiu responsabilă; Am învățat să trăiesc.
• Oricând mai am multe de învățat și de aflat;

Cuvintele și puterea lor...

Nu cred în fericirea bazată pe renunţări şi sacrificii. Nu cred în lucrurile făcute în pripă. Mi-e greu să mă prefac proastă doar ca să evit discuţii în contradictoriu sau certuri. Vreau să-mi spun deschis nemulţumirile, trăirile şi percepţiile oricând doresc sau simt nevoia. Bune sau rele, fiecare ţine de propriile convingeri, nu-i așa?

Mă întreb de ce ne debarasăm aşa greu de mentalităţi, prejudecăţi vechi, moştenite și depăşite ? Greşim când ne închipuim că ajungem să cunoaştem foarte bine pe cineva, când îi judecăm conform unor standarde, conform unor concepţii moştenite din familie sau preluate din filme şi cărţi. Ne jucăm cu toții rolul în piesa „Marea Prefăcătorie”.

Eu sunt de părere că un cuplu trebuie să fie ceva mai experimentat, să aibă termene de comparație, înainte să dorească să se căsătorească. Să-și ofere timp să se cunoască în amănunt, să aibă timp…de toate. Și, mai ales să aibă timp să-și verifice sentimentele. Mi-e greu să înțeleg dorința asta nebună de a da năvală la primărie fără să ai habar de nimic. Să te arunci cu capul înainte și cu mâinile goale.

Perspectivă. Îmi spun:  am nevoie să văd lucrurile în perspectivă. Să privesc problema din alt unghi. Relaxează-te și eliberează-ți mintea.

Nu prea îmi iese…nu îmi pot opri amalgamul de gânduri. Nu pot sta liniștită, nu pot să-mi văd pur și simplu de treaba mea, de viața mea. Poate sunt o copilă dar eu mă agăț…

Mă simt de parcă merg mereu înapoi (doar nu-s degeaba rac). Mă rulez și derulez ca ața de pe mosor. Prinsă mereu între trecut și prezent. Între actual și viitor. Poate că prea le rumeg pe toate dar nu știu cum să ma opresc. Uneori gonesc spre orizonturi noi doar că, atunci când ajung acolo vreau înapoi de unde am plecat. Mi se întâmplă să nu mai știu ce vreau de fapt. Sau să mă caut cu dor aprins ca să dau de mine cea de dinainte, dar nu mai știu să fiu acea persoană…nu mă pot repara la comandă.

Timpul trece repede. Rămân buimacă când realizez cu ce rapiditate îmi trec zilele, nopțile, emoțiile, gândurile. Chiar și iubirile. Totul parcă se schimb prea rapid, prea brusc. Nu apuc să-mi iau rămas bun că sunt și înlocuite…alte zâmbete, alte povești.  Mă debusolează valul de incertitudine.

Aleg să...aleg. Caut un sens al cuvintelor din capul meu, caut un înțeles al stărilor mele sufletești și al altora…Într-un fel sau altul mă las prinsă de miraje, intru lucidă în labirint și ies cu mințile rătăcite. Și o iau iar de la capăt. Lumea îmi spune că prea le analizez pe toate.  Că le iau prea personal, că ar trebui să urmez exemplul celorlalți și să fac mereu ce e mai bine pentru mine. Că lucrurile pe care mi le doresc sunt prostii lipsite de importanță. Că e chestiune de timp până ajung scârbită, obosită de tot și atunci o să mă schimb. Când o să-mi ajungă cuțitul la os, atitudinea mea față de toate se va schimba. Eu mă voi schimba și nu îmi voi mai bate capul. Voi învăța să triez lucrurile. Poate că au dreptate, poate că nu… nu trăiește nimeni în papucii mei ca să știe, nu prevăd viitorul…doar presupun niște chestii. Asta e astăzi, așa le resimte cea de azi, nu știu să fiu altfel oricât mi-aș dori să mă protejez, mâine...habar nu am. E și mâine o zi…

Unii o cheamă imaturitate dar eu încă alerg după fluturi…

People help the people...

Mi-e dor să întâlnesc oameni minunați ca cei care m-au emoționat profund, acei oameni care împrăștie în jurul lor o aură a înțelepciunii și bunătății, deși au suferit mult la viața lor. Au rămas suflete bune chiar dacă au experimentat multe suișuri și coborîșuri. Mi-e dor de ei. Mă întreb cum de greutățile nu i-au făcut mai răi, mai neîndurători, ci mai frumoși și mai puternici. Care e secretul să reușești să duci o viață armonioasă, dispoziția ta să strălucească și să aducă bucurie celor din jur? Cum pot face asta?

Sunt momente în care mă cert că umbresc frumusețea clipei prezente cu o tristețe inexplicabilă, apărută din senin. Poate că nu știm să apreciem pe deplin momentele de bucurie, poate că nu știm să le captăm energia, s-o înmagazinăm și să o purtăm cu noi și în momentele mai puțin bune.  Când greutățile apar, uităm de lucrurile bune din viața noastră, toate pălesc. Ni se pare normal să fie acolo. Dar nu e așa. Viața e fragilă. Fiecare zi e un miracol.

Ne temem de atât de multe lucruri deși nu am recunoaște în ruptul capului, ne este frică de sentimentele noastre, de noi înșine, ne este frică chiar și de ce este frumos în noi. Nu mai vrem să păsim în necunoscut, nu mai vrem uimire ca pe vremea când încă eram copii. Ne este frică de suferință și ținem garda sus, mereu gata să ne apărăm, să ripostăm. Dar uităm că suferința face parte din viață, ne ajută să ne maturizăm sau să înțelegem evenimentele din viața noastră. Ne este necesară așa cum avem nevoie să simțim că trăim.

Dacă am avea mai multă încredere în momentele frumoase alături de alți oameni și mai puțin în cele care ne provoacă suferință, lucrurile ar fi mai frumoase, mai pozitive pentru noi. Nu vreau să încetez să caut binele în lume, îl voi vâna mereu cu sufletul flămând. La fine, fricile sunt doar proiecții ale minții, sunt doar imaginație.

Cred cu tărie că având o atitudine pozitivă, vei reuși să apreciezi tot ce se întâmplă în jurul tău, pentru că toate sunt experiențe de viață. Poți transforma rănile și fricile în înțelepciune, suntem aici ca să învățăm ceva nou în fiecare zi. Suferința nu te lasă să te bucuri de clipa prezentă, de ușile ce se deschid în fața ta. Viața e mai frumoasă când zâmbești, amintește-ți că lucrurile bune nu se întâmplă neapărat peste noapte. Marile realizări au nevoie de timp, cu răbdare, încet-încet poți să atingi toate lucrurile la care ai visat.

Nu suntem în această viață pentru a trăi după așteptările pe care ceilalți le au față de noi. Trebuie să crezi în tine și în ceea ce îți dorești să atingi evoluând. Oamenii sunt trecători, ai puterea în mâinile tale. Niciodată să nu rămâi obsesiv cu gândul la o persoană din obișnuință, crezând că nu o să găsești ceva mai bun, doar pentru că e calea ce mai ușoară. Mereu o să apară altcineva. E important să știi că poți să o iei de la capăt, să știi că meriți mai mult. NU MERITĂ SĂ JOCI MIMA ÎN PROPRIA VIAȚĂ!

Pe zi ce trece, îmi este mai clar ce vreau și ce nu vreau pentru mine. De pildă, nu vreau să fiu în relații în care să ne scoatem mereu ochii, cu insulte deghizate în glume, cu dat ochii peste cap și dispute de tot felul. Nu vreau să mă complac într-o serie de compromisuri, în care ”da dragule, bine dragule” se presupune a fi înțelegere și armonie. Nu vreau să suport acel monstru morăcănos ori de câte ori nu i se face pe plac! Chiar dacă sunt condamnată eu știu că am dreptate să nu mă leg inutil. Nu vreau să fie bine și atât, vreau să fie grozav, pentru că am dreptul să duc o viață extraordinară. Nu vreau să mă umplu de ură, deznădejde și frică, ascunse bine de ceilalți.

Am învățat un lucru: să nu las durerea și supărarea să mă facă să mă simt neajutorată, neputincioasă. Soluțiile mereu apar, trebuie să ai răbdare si să respiri adânc.

It is what it is... 

Unele cuvinte sunt mai bune nespuse. Unele păsări nu au ce căuta în colivie. Trebuie lăsate să zboare libere, ca să le poți admira frumusețea aripilor lor...

Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.

Umbre și lumini...

Vreau un coșuleț cum e acela de picnic. Vreau să pun înăuntru, ca niște licurici în întuneric, lucrurile bune care mi-au traversat viața, toate amintirile frumoase, toate inimile calde. Luminițele de la capătul tunelului, prieteniile magice și experiențele ce mi-au atins inima. Să mă amuz de toate visurile prostești pe care le-am avut, de toți fluturașii din stomac, de toată naivitatea și agonia iubirii. Aș vrea să mă pot întoarce în copilărie, acolo unde nu cunoșteam  goana asta nebună, lumea asta plină de trădări, acolo unde cuvintele nu erau contrazise de timp. Aș vrea un moment de liniște, de detașare totală. Coșulețul meu magic, plin de chestii prețioase.

Și fug din nou de tot ce m-a rănit vreodată și încerc să peticesc speranța zdrențuită de incertitudinea lor, de lașitatea lor. Încerc în continuare să nu las viclenia și neîncrederea să câștige. Poate că totuși nimic nu e la voia întâmplării, avem un destin. Voi vedea alt răsărit, alte orizonturi, voi dansa în ploaie din nou. Va fi mereu un nou început. Poate că îmi plac începuturile, ideea unei file  goale ce așteaptă să fie umplută...

Poate că trebuie să învăț să țin ascuns bisturiul adevărului, să le spun doar ce vor să audă. Utopie...de ce le pasă altora de încercările mele de a atinge iubirea? și dacă sunt dezamăgită ce? Şi dacă sunt minţită ce? O să-mi treacă. Nu vreau să fiu obosită și resemnată doar urmărind, comentând, judecând spectacolul vieții altora. Poate că trebuie să mă conving singură de adevăr și minciună. E dreptul meu să mă revolt împotriva prostiei, prejudecăților și conformismului. Poate că nu vreau să trăiesc în frică, în neputință, în lașitate și prostie. Poate că vreau să simt gustul lumii în care trăiesc, poate că vreau să fiu colorată şi intensă, nu doar banală. Poate că nu vreau să stau cuminte în banca mea și să fac ce se cuvine, poate vreau să fac altceva. De ce deranjează asta așa mult pe toată lumea?!

Poate că vreau să fiu precum iubirile noi - care sunt pline de spaime, nu au niciun loc în lume şi nu au o destinaţie stabilită. E adevărat uneori se răcesc, se rătăcesc, uneori dispar în neant...alteori renasc mai puternice ca niciodată, iau o altă formă.   

Tocmai asta le face atât de unice şi speciale. Poate că nu vreau să fiu o altă vită din turmă. E viaţa mea, e alegerea mea cum vreau să trăiesc.

Eu cred că fiecare om are propriile lui sentimente, propriile lui percepţii asupra lumii în care trăieşte. Ne diferenţiază atât de multe. De ce e aşa greu de acceptat asta?

Cred că, dacă nu îţi place ceva, trebuie să spui de ce nu îţi place în loc să te forţezi să-ţi placă, în loc să te complaci. Altfel e viaţă mimată nu trăită. Mă enervează la culme oamenii care cred ei că ştiu ce trebuie să facă fiecare om în parte, la o anumită vârstă, într-o anume perioadă. Eu nu cred în limitări de genul, nu cred în anii cronologici ci în vârsta spirituală, în felul cum te simţi în pielea ta, cum te simţi în interior.  Nu doar să orbecăi ca prostul, să nu ai pentru ce trăi, să nu ai vise, idealuri, valori. Nu îi înghit pe ăştia superficiali, pe cei care copiază tot ce văd în jur şi se cred tari.

În general, oamenii cu ceva în cap au tendinţa să-şi simplifice viaţa, nu să şi-o încarce inutil. O persoană cu principii şi valori, nu atacă, nu jigneşte şi nu-şi pierde timpul cu bârfa ci caută să vorbească deschis, la obiect, vrea să spună ce gândeşte faţă în faţă nu prin intermediari sau mesaje, și apoi își vede de ale lui. Cei care îi împroaşcă cu noroi pe alţii şi îi condamnă, nu dau dovadă decât de laşitate, falsitate şi imaturitate. Pentru că dacă eşti capabil de sentimente frumoase, pure, nu ai cum să fii altfel, indiferent că eşti rănit, suferi, etc.

Mă uit cu atenţie la oamenii din jurul meu. Urmăresc scene, în special persoane despre care nu ştiu nimic. Mă las furată de peisaj, mă desprind. Oameni supăraţi, apăsaţi, trişti majoritatea. Dar mai ales, bombănitori. Mereu există câte ceva de care se pot plânge. Văd resemnare întipărită pe chipurile lor. E un peisaj dezolant, griul din oameni e greu de privit. Rar mai prind câte un zâmbet  fugar...fiecare este în lumea lui, cât mai departe de aici, cât mai departe de ce se întâmplă în jur.

Doar din când în când, văd un grup de şcolari veseli, puşi pe şotii ori câte un el şi o ea care par că sfidează viaţa şi se uită unul în ochii celuilalt şi zâmbesc larg, trâindu-şi iubirea în văzul tuturor. Dar ceilalţi se uită ciudat la cei doi, îi condamnă din priviri căci fac notă discordantă cu peisajul. Zâmbetele lor largi nu au ce căuta în acest peisaj. Ei ştiu încă să se bucure. 

Şi mai sunt acei oameni, care parcă ar fi goi pe dinăuntru, nu mai simt nici bucurie, nici supărare. Nicio emoţie, nicio inițiativă. Asta e pierderea lor...E alegerea fiecăruia până la urmă. Noi alegem ce şi cum vrem să fim. Noi alegem dacă construim sau distrugem, dacă înflorim sau ne veştejim, dacă vibrăm sau stăm indiferenţi și bosumflați.

Tăinuiri în iubiri...

Regretele sunt cele mai urâte sentimente...dar a greşi e totuşi omeneşte. Şi apoi e uşor să dai sfaturi, să scrii, să gândeşti, să ştii ce vrei dar e mult mai greu să pui asta în practică. Mereu apar răsturnări de situaţie, chestii inevitabile, neplanificate.

Oamenii greşesc. Nu pentru că vor neapărat, nu pentru că asta şi-au propus din capul locului, nu pentru că sunt răi, nu pentru că nu iubesc. Ei fac uneori alegeri greşite, determinate de tot felul de conjuncturi ori slăbiciuni personale. Uneori amânăm prea mult pentru a ne mărturisi nişte greşeli şi pentru a ne cere iertare, ajungând în nişte situaţii neplăcute, ingrate. Iar asta duce negreşit la alte greşeli, la alte tăinuiri, punând distanţă între noi şi oameni dragi nouă. Mărturisirea unei greşeli eliberează sufletul de povara vinovăţiei indiferent dacă suntem iertaţi ori ba. 
Una din greşelile fundamentale în orice relaţie este lipsa comunicării. 

Atunci când nu comunică deschis unul faţă de celălalt, onest şi încep să-şi ascundă lucruri. E un fel de sfârşit anunţat pentru că lucrurile tăinuite sunt foarte corozive pentru suflet. Asta clar.

Cel mai mult greşim atunci când îi lăsăm pe alţii să ia decizii în locul nostru. Când asistăm indiferenţi dar indiferenţa se plăteşte. La fel şi nehotărârea, are consecinţe, urmări. Iar părerile de rău nu vindecă răni, nu şterg cu buretele...Pentru că meriţi tot ce e mai bun, nu trebuie să te mulţumeşti cu nimicuri, cu ce vor alţii să-ţi dea, ci să lupţi pentru ce îţi place, pentru idealuri, pentru vise şi să te protejezi. E de datoria ta să te respecţi şi să încerci indiferent de rezultat.

Uneori se întâmplă să judecăm oamenii după aparenţe şi false valori fără a înţelege intenţiile lor, fără a-i aprecia în vreun fel. Şi trist e că de multe ori dispar din viaţa noastră, rămân cuvinte nerostite, o tăcere apăsătoare...Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare gest frumos, pentru fiecare atenţie, pentru orice ni se dăruieşte, fiindcă nu obiectul în sine descrie calitatea omului, ci intenţia lui. În spatele unor lucruri şi gesturi aparent neînsemnate, lipsite de valoare, se pot ascunde intenţii şi sentimente extraordinare, pline de bunăvoinţă. Şi cum totul e trecător, firav...poţi pierde totul într-o secundă.

Nu trebuie să lăsăm dezamăgirile, trădările, suferinţele să ne transforme în nişte persoane reci, nesigure, suspicioase, care împroaşcă cu venin în jur. Nu merită. Rolul de victimă, de neputiinţă, de laşitate, nu aduce nimic bun.

Urăsc faptul că se pierd adevăratele valori, că sunt prost înţelese atât de multe lucruri şi că mulţi dintre ei nu ştiu să trăiască frumos, se irosesc inutil, detest faptul că preferă să se înstrăineze în loc să se aproprie şi că se ataşează mai mult de lucruri decât de oameni, se despart cu prea multă uşurinţă de orice şi oricine, se îndepărtează de esenţial. Toţi merităm o viaţă frumoasă, nu ar trebui atât să alergăm, să forţăm, să grăbim...furaţi de tumultul vieţii cotidiene pierdem naturaleţea, spontaneitatea şi firescul.
 

Ar trebui să ne regăsim în lucrurile pe care le facem, să credem în magia clipelor şi mai ales să nu uităm să  fim noi înşine, aşa cum ne simţim cel mai bine. Să înaintăm cu paşi hotărâţi spre ceea ce ne dorim, spre ceea ce ne face fericiţi. Adevărul eliberează.

Şi cum spiritele libere, oamenii sinceri, fără inhibiţii, calzi şi profunzi, sunt tot mai greu de găsit, ar fi bine să le arătăm că ne pasă, să-i apreciem şi să le mulţumim că ne fac lumea mai bună, mai reală, atunci când ne însoţesc pe drumul nostru indiferent cat poposesc. Lansăm cu prea multă uşurinţă vorbe grele, arătăm cu degetul, creăm prea multe probleme, complicaţii fără logică, uneori din egoism, frica, neatenţie, alteori din frustrări personale. Nedrept, nejustificat. 

Câteodată îţi pare rău că ai aşteptat prea mult şi nu ai făcut un lucru pe care l-ai fi putut face (cu uşurinţă cândva), dar acum nu mai poţi...

Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi, buni. Iubirea chiar e cel mai frumos sentiment, ea ne înalţă, ea ne face să vibrăm. Eu cred că iubind nu pierdem, chiar dacă nu primeşti cu aceeaşi măsură înapoi, ea te ajută să devii ceea ce eşti azi ori cel de mâine, te ajută să te cunoşti mai bine şi să descoperi limitele tale. În zona de confort nu se întâmplă nimic interesant, dacă nu eşti provocat, aţâţat, e în van. Noi trebuie să ne continuăm drumul personal, să ajungem în deplinătatea cunoaşterii de sine indiferent... Iubind trăim, învăţăm, devenim mai puternici, mai umani, mai frumoşi. Trecem de bariere şi ziduri. Dar cum e mai uşor să renunţi decât să lupţi...

Dă-le celor pe care îi iubeşti aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne.

„E o mare diferență între plăcere și iubire. Dacă îți place o floare o rupi, și o iei cu tine, dacă o iubești o uzi și o îngrijești o viață întreagă.” ( Kristiano Loshi )