Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Călătorie în suflet...

Puterea iubirii poate face miracole. Indiferent despre ce iubire e vorba. Fiecare ”te iubesc” și fiecare mângâiere este minunată. Fiecare gest înseamnă ceva. Dragostea poate să facă minunată o viață  pe care alții ar crede-o monotonă sau cenușie. Suntem diferiți. Depinde ce simți tu că e adevărat în inima ta și ce îți încântă sufletul.  Iubirea ne ajută se deschidem ochii și să vedem cu adevărat minunile naturii care ne înconjoară. Trezește în noi emoții plăcute și calme și ne reamintește să ne bucurăm de lucruri mici și să le apreciem.

Un om echilibrat e un om fericit. Sau măcar împăcat cu sine. O persoană echilibrată privește lucrurile la adevărata lor valoare. Ea nu-și minimalizează și nici nu-și exagerează inutil emoțiile. Relațiile cu ceilalți sunt calme, cumva dă și primește simpatie și prietenie. Genul ăsta de persoană încerc să fiu. Și înclin să cred că liniștea și echilibrul se află în tine, în interiorul tău. Știu că nu există perfecțiune și că nu reacționăm întotdeauna cumpătat și înțelept dar măcar să îmi învăț lecțiile de viață la timp și să nu mă lovesc de același bolovan de ”n” ori.

Am învățat că nu merită să dai importanță atacurilor pentru că de multe ori izvorăsc dintr-o neînțelegere, din invidie sau pur și simplu dintr-o proastă educație. Nu poți schimba oamenii sau mentalitățile lor. Nu e nevoie de dramatizare ori lamentare inutilă care nu rezolvă conflictul creat.

E sănătos să știi să te controlezi atunci când situația o cere. E lucru mare să fii amabil și să-ți păstrezi demnitatea și calmul.

Mi-aș dori să dau dovadă de mai mult tact uneori, recunosc. De multe ori trântesc lucruri neplăcute în nas, ascunzându-mă sub pretextul sincerității. Când mă pun în locul lor, văd altfel lucrurile dar na...nu gândesc mereu limpede. Sub scut se ascunde sensibilitate de multe ori. Aș vrea să mă gândesc mai des și la ceilalți și la faptul că le pot răni sentimentele. Aș evita multe neînțelegeri.

Mi-aș dori ca atunci când vorbesc cu cineva, să fiu mai deschisă la minte și să-i accept punctul de vedere fără să mă aprind sau să simt nevoia să îi demonstrez că se înșeală. E clar că nu le știu pe toate și că mă pot înșela adesea. Și că dacă ascult pot afla lucruri noi și interesante. Vreau să las omu să se exprime dar nu știu..nu-mi iese mereu. Aș vrea ca pe lângă faptul că-l ascult cu adevărat, să nu judec și să nu mă apuc să dau sfaturi.

Doamne și să încetez cu generalizările când mă aflu într-o particularitate și e vorba doar de două persoane. Lucrurile diferă așa mult de la individ la individ. Nu-mi înțeleg încăpățânarea asta în a compara cu ceea ce știu sau cu ce a fost sau am trăit, văzut, simțit în trecut. Mă blochez în tipare, sabotez adesea lucrurile și detest asta. Îmi plac începuturile dar la ce urmează după..nu mai știu să reacționez. Chiar dau cu piciorul în găleată uneori.

Îmi doresc să nu devin prea ”mimoză” sau prea pretențioasă. Nu mă caracterizează asta. Nu știu ce mă apucă și de ce încerc uneori să pozez în ceva ce nu sunt. Vreau să mă arăt așa cum sunt cu mai mult curaj și asumare. Și să rămân cu picioarele pe Pământ.

Aș vrea să nu mă mai las influențată de temerile celorlalți. My life is my life. Inima mea știe mai bine. Să  nu accept ca gândurile negre sau pesimismul altora, să îmi decidă viața și trăirile. Să nu mă opresc și să-mi urmez calea. Am ochii însetați de frumos și de toate lucrurile pe care le pot descoperi în lume. Am sufletul însetat de momente în natură. De conectare. Vreau să fac lucrurile în modul în care decid eu că e bine pentru mine. Și să-mi păstrez libertatea. Iar libertatea înseamnă pentru mine mereu altceva. La fiecare vârstă are o altă semnificație...

Libertatea omului este partea divină din el.

Pulbere de speranță...

Tot ceea ce-l face pe om să muncească și să se zbuciume se folosește de speranță.

Omului cotidian nu-i place să stea prea mult pe loc. Dimpotrivă, totul îl îndeamnă să facă ceva, orice, numai să nu stea și dacă se poate pe repede înainte. Poate că au dreptate cei care susțin că nu mai știm să iubim cu adevărat. Nepăsarea ne amorțește în simțiri...

Clădim relații pe care le transformăm în închisori și trăim împreună de parcă am fi legați la ochi. Întărim absurdul cu fiecare pas.

Supradoze de fericire și cădere în gol mă derutează enorm...

Porți cu tine un tablou ce ți s-a părut cândva perfect pictat și nu-i mai lași pe alții să te deseneze. Și nu știi ce te apucă. Vrei să protejezi rainbow splash-ul în culorile lui cele mai vii, și-l închizi într-un sertăraș al sufletului tău căci nu vrei să pățească nimic. Te lupți să-l imortalizezi în condiții perfecte și nu vrei să-l arăți la nimeni, trăiește în tine, în sufletul tău, îți contropește mintea dar timpul își spune cuvântul, intervine uitarea, nuanțele își schimbă forma, observi cum se șterge conturul și inima ți se strânge. Nu ai ce face. Sometimes we just have to let things go... Îți amintești iar că toate-s vremelnice și că fiecare își caută calea în viață și face ce știe mai bine la momentul respectiv.

Inima mea aspiră către mai mult și uneori parcă e în sevraj...

Îți dorești și tu ca fiecare, să colorezi o lume în culorile fanteziei tale și speri să alegi expresiile cele mai frumoase și să picuri soare în suflete...

Ce spun cuvintele atâta timp cât nu spun ceea ce simțim în interior?

Avem tendința să ne împotmolim, să dăm vina pe orice altceva decât pe adevărata problemă, cea care zace în adâncul sufletului nostru și ne roade. Uneori nu-i tocmai ușor să identifici problema și să recunoști lucruri, chiar și față de tine însuți. De multe ori, îngropăm în noi problemele adânc și ne mințim că suntem perfect în regulă, acoperind orice urmă care ne-ar putea da de gol.

Mă simt câteodată ca după o furtună. Mă simt de parcă mă pierd în iluzia nemărginirii mării, în peisajul fără formă fixă, în unduirea valurilor și parcă am senzația uneori că aceste valuri se prăbușesc peste capul meu. Și toate parcă mă trag în jos. Îmi fur timpul știu dar încă n-am învățat cum...

”Chiar și întâlnirile întâmplătoare sunt rezultatul karmei… Lucrurile din viață sunt predestinate de viețile noastre anterioare. Fiindcă, nici în cele mai neînsemnate evenimente nu există coincidențe.” (Haruki Murakami)

Și te-ai dus, dulce fantezie...

Ieri...citeam și mă citeam. Rândurile păreau scrise de mine, desprinse din ce mi s-a întâmplat și ce simt. Când citești despre ce simți, când descoperi scrise trăirile care te încearcă, emoțiile, se mișcă ceva în tine. Nu obosesc să mă caut în adâncuri, să mă pierd în profunzime...

Mi-e dor de tine. Ritmul meu parcă e în valuri. Simt pustiul adânc în mine. Al meu corp se obișnuise cu căldura ta și acum e debusolat că nu te mai găsește. Vreau să îi spun timpului să mai stea. Să topească distanța sau să se piardă în zare. Să dispară tot. M-am rugat și altădată să ne dea timp și răbdare. Sincronizare. Nu a fost să fie. 

Mă sprijin pe o rază a soarelui...

Ridicare a privirii. Conexiune. O mică emoție, un fior mă cuprinde. Mă încrunt a confuzie. Vorbele îmi stau pe limbă aproape să iasă. Mă pierd în tine. Atracția mea e puternică, e dintr-o altă lume. Nu mă pot îndepărta. Este atât de frumos ce văd în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Un ochi de apă limpede în care se joacă lumina. Ascund atâtea mistere, aș avea atâtea să-ți spun. Cuvintelor le-ar lua prea mult ca să-ți transmită ce trebuie și să te întrebe ce mă mistuie... Nu o fac. Ești iluzia mea în culori sau poate...nu mai știu ce ești. Am amorțit privindu-te. Nimic legat de tine n-a pălit, a fost acolo tot timpul ascuns într-unul din cotloanele sufletului meu, oricât aș nega. Tu mi-ai scris pe trup. Mi-ai deschis odată cu lăcașurile de lumină din suflet și pe cele întunecate. Mereu se întâmplă așa. Îndoiala era acolo, doar ai scos-o la suprafață. Mi-am pierdut credința odată cu tine. Măcar la asta ne-am sincronizat. Te-am avertizat că nu vreau să mă ții și să te țin mai strâns decât am putea suporta. Nu m-ai ascultat cu adevărat niciodată. Întunericul tău mi-a acoperit lumina. Nu e doar vina ta, eu nu am fost pregătită. Tânjesc după esența ființei tale dar sper să descopăr o alta mai fascinantă ca tine, să te las în urmă. E grea renovarea. Începuturile încă îmi par tentante...

Miez fragil îmbrăcat în armură tare. Prin sângele meu curge parcă însuși sufletul. Oamenii ajung cu greu la sufletul meu însă când o fac...greu mai ies de acolo. Simt așa de mult și totuși, las așa de puțin să iasă la suprafață. Dacă aș fi fost artistă mi-aș fi revărsat întreg conținutul interior în artă. Viața mea interioară e așa de bogată încât izvorul de inspirație ar fi curs firesc continuu. Poate că aș fi încântat măcar priviri, aș fi redat povești frumoase pentru oameni mari. Freamătul interior poate s-ar fi limpezit în exprimare materială și nu ar mai fi fost momente în care să mă pierd în mine.

Îmi doresc tare mult să cresc frumos, să evoluez spiritual, să-mi depășesc defectele care îmi dau mult de furcă.

De ce sunt oamenii atât de contradictorii?

E o fată bună, e un băiat bun. Clișee. Cine spune? Cine știe adevărul? Nu poți fi într-un singur fel, nu ai cum. Fierbinte și rece, foc și gheață, contexte, situații, variabile.

Mă întristează faptul că mulți dintre noi am înlocuit pasiunea cu raționamentele. Le-am înlocuit cu moliciunea, indiferența și sfântul cult al comodității. Continuăm să stingem originalitatea și să nu fim deloc implicați atunci când celălalt ni se destăinuie. Fericirea e alta pentru fiecare. Asta e. Iar pe oamenii ”altfel” pe care îi ador, îi întâlnesc rar și greu. Aș vrea o resetare. M-aș teleporta pe o insulă pustie uneori...

Îmi place să meditez adâncind aspecte ale vieții de care ceilalți nu sunt conștienți sau nu vor să le răsfoiască. Mă animă găsirea căii în viață, îmi place să pun întrebări și să descopăr.  Și să construiesc pe marginea răspunsurilor. Dar văd cât suntem de diferiți și cât de subiectiv e totul. Și că de fapt, nu știu cum e mai bine și oricum nu-s bune sfaturile pentru cel care nu vrea să audă. Oricum nu îmi plac cei care fac paradă cu informațiile lor și nu vor să ajute ci doar să demonstreze că ei știu și fac mai bine.

Am început să prețuiesc momentele când întâlnesc un tip cu care pot pur și simplu să vorbesc ore în șir, să râd, alături de care mă pot bucura de diverse lucruri. Prețuiesc oamenii care au curaj să spună ce gândesc , cei care sunt în stare să-și dorească lucruri și sunt gata de acțiune. Îmi plac oamenii care sunt ei înșiși, naturali, împăcați.

Și te-ai dus, dulce fantezie, pe al lumii val. Și te-ai cufundat în stele și apoi te-ai ascuns în nori, ai dansat pe o muzică nesfârșită și copleșit te-ai lansat în rătăciri...fluturele meu venit din amintiri.

E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră. - Jules Renard

Nici pe Pământ, nici în aer...

La început era o senzație stranie. De câte ori îl vedeam, ceva dinlăuntrul meu își întindea brațele către el. Simțeam că-l înțeleg perfect deși nu i-o spuneam. Era ca și cum mi-ar fi întins o oglindă: ia-te și privește-te! Știam cum se simte, de ce și ce ar avea nevoie. Știam ce cuvinte așteaptă de la mine dar ele nu vroiau să iasă decât sub forme arțăgoase și șlefuite. Simțeam când avea nevoie de încurajare dar ceva mă bloca. Îi înțelegeam până și critica-atac, teama de refuz și de eșec. Era doar un alt scut...de duritate, construit din teamă. Sunt familiară cu scuturile. Ele sunt ca puzzle-urile...piesă cu piesă ajungi la ceva, vezi ce îți scapă la prima vedere. Fiecare piesă - indiferent cât de mică sau insignifiantă e importantă pentru imaginea de ansamblu.

Totuși, deși simțeam toate astea nu reușeam să găsesc calea...către el. Privind retrospectiv nu știu dacă nu cumva am alergat după o vară veșnică - mincinoasă, atrasă ca de un miraj, fără a vedea semnele.

Trăiam pe culmea unui munte de contradicții...
Am vrut să-mi ţin sufletul să nu se aproprie de al tău, însă nu mi-a ieşit...

Lucrurile despre care nu poți vorbi, pot fi spuse prin tăcere, pot fi simţite. Uneori, lucrurile pe care nu le rostești sunt cele mai grăitoare.

Nu știi niciodată când te trezești mușcat de ceva bine ascuns până atunci sau acel ceva îți macină măruntaiele din tine. Îţi activează vechi răni de care ai uitat şi de acolo tendinţa de a da bir cu fugiţii sau de a blama.

Între noi nu mai era nimic romantic. Ne făceam prea multe scenarii în cap amândoi. Între noi planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tensiune tacită și vinovată ce prevestea sfârșitul... Ne era oarecum teamă să spunem ce gândim. Sau cel puțin amânam momentul.

Poate că ţi-am cerut prea mult şi nu ai ştiut să exprimi..sau ţi-a fost teamă. Dar sunt aşa sătulă de instabilitate şi oameni care nu ştiu de fapt ce vor. Contradicţii. Una spun şi alta fac. Sunt sătulă de ceaţă, am nevoie de lucruri frumoase, clare, asumate. Poate că ai stat prea multă vreme în întuneric şi lumina din mine te-a panicat. Nu ai ştiut să o interpretezi cum trebuie...

Când am început cu aruncatul vinii, vorbele s-au transformat în reproșuri și dispreț. Nu credeam în toate reproșurile pe care ni le aruncam dar...nu ne mai puteam opri. Îmi pierdusem cumpătul și toate vorbele nespuse la timp s-au transformat în otravă.

La finalul zilei, ai fi zis că suntem doi supraviețuitori ai unui duel pătimaș, în care fiecare l-a rănit pe celălalt fără să vrea. Ne aruncam pe amândoi într-o uriașă furtună și apoi suportam consecințele...

Dragostea e roasă de repetiție, obișnuință, saturație...

Să ne acordăm timp, îmi spuneam. Însă cu cât timpul trecea, cu atât parcă greșeam din ce în ce mai mult. Încrederea pe care i-o puteam acorda se topea ușor, odată cu îndoielile...

Este oare cinismul de orice fel o mască pentru neputința de adaptare, o formă de disprețuire, de revoltă?

Capul meu e doldora de întrebări...
Tu asculți cu urechile dragul meu, nu cu inima. Dar inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși. Tu te gândești la tot ce ai putea pierde, eu mă gândesc la intensitate și mă bucur de fiecare zi în parte. Povestea adevărată e cea din sufletul tău.

De ce să aștepți descompunerea sentimentelor, inevitabilele certuri, înjosiri, de ce să te cobori în mocirlă când poți pune capăt, poți rupe? De ce să aștepți mușcături de șarpe și să nu isprăvești când simți curentul rece?  Viața e prea prețioasă pentru a fi pierdută.

Avem nevoie de puțină nebunie, de un pic de dezordine, de o scânteie care să ne scoată din cotidian, în viața noastră. Asta face totul mai interesant. Plasa de siguranță e doar o frână. Vrei certitudini și nu îndoieli, vrei rezultate și nu experiențe dar...numai din îndoieli se pot naște certitudini și numai din experiențe ai rezultate. Nu cred că există un plan bine judecat, totul este hazard. De ce nu poți accepta lucrurile așa cum sunt prin natura lor, veritabile? 

Sunt tristo-furioasă. Totul este așa complicat în relațiile interumane. Credeam că lumea e un loc minunat, populată de mulți oameni buni, extraordinari, care merită totul. Credeam că omul potrivit e aproape de tine și nu e greu de găsit un partener compatibil cu tine, existând varietate, având de unde alege, poți ușor înlocui pe oricine și poți umple spațiile libere. Oare?! Atunci de ce atâția oameni rămân singuri sau se complac în relații mediocre? Vrem, cerem, râvnim când de fapt avem ”totul”, veșnic nemulțumiți și ingrați. Să nu ne scape nimic. Alergăm tot mai mult după iluzii...

E ușor să devii un pesimist pe care nu-l mai entuziasmează nimic...

Oare dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului? 

Suflet de copil unde te-ai ascuns tiptil-tiptil?...

Soare și miros de liliac...

Primăvara mea miroase a liliac, a flori de cireș, a flori de salcâm și iarbă proaspătă. Ea are miros de zambile, narcise, verde crud și soare. Are gustul renașterii, al reînnoirii.Ador acea veselie a naturii, când totul se trezește la viață, fluturii colorați zburătăcesc nestingheriți, rândunelele se întorc. Superb acest spectacol al naturii. Totuși, dincolo de uimirea și bucuria pe care mi-o produce natura, sunt și altele...


Stau sub cerul liber și totuși nu am aer...Sunt liniștită și totuși nu am liniște. Sunt vie și totuși nu am viață în mine. Simt nisipul sub picioare, merg apăsat... Nu zbor și nici nu plutesc dar nici nu stau locului...Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos. Nu e lume și nici eu nu simt că sunt. Mărăcini de timp mi s-au prins de haine, îi târâi după mine. Unde să găsesc un loc odihnitor pentru sufletul meu? 

Deschid larg fereastra și când ajung acasă, simt cum pătrunde un aer rece dar nu-mi potolește nimic nevoia de aer...Inspir adânc dar nu simt nimic. Aerul rece mă îngheață dar îl las să o facă. Steluțe de gheață îmi cuprind inima. Pe ele le simt adânc în mine...

Zilele îmi par copii perfecte..parcă sunt rătăcită în visul altcuiva. Mă simt captivă și calea de evadare nu o văd încă, nici măcar nu o intuiesc. Îmi lipsesc prea multe cuvinte pentru prea multe din lucruri...

Nu alerg după timp doar îl las să fie, nu îmi mai e teamă că pierd ceva. Să treacă. Nici nu mai știu ce visez sau dacă mai doare ceva...

Când în loc de pretenții ai speranțe...

Să te lupți cu răul din oameni îți consumă toată forța sufletească și îți taie din avânt. Oamenii bolnavi de sine ne mănâncă inutil timpul. E ca atunci când ai ceva de oferit dar nu e nimeni să ți-l primească și ești dat afară pe ușa din dos.

Cât de înșelător e totul...
În interiorul tău se pot prăbuși lumi, se pot topi dorințe precum ceara de lumînare, se pot preface în cenușă focuri ascunse și totuși, pe față să ai un zâmbet larg și o atitudine detașată gen: Nu-i mare lucru, e ok.
Dacă oamenii tac, nimic nu se schimbă. 

Uneori, temeliile lumii din jur se pot cutremura zdravăn și totuși nimic să nu te atingă.

Mă liniștesc spunându-mi că, după un timp, toate par lipsite de importanță iar tulburele începe să se limpezească. Mereu e chestiune de timp, și din proprie experiență, știu că cele mai bune lucruri apar pe neașteptate și te lovesc din plin, schimbându-te puțin câte puțin, desenând curcubee. Nu uit că minții îi place nostalgia și se autocompătimește ori de câte ori are ocazia. Sunt doar momente...

Cuvintele își schimbă culoarea și căldura de la o clipă la alta, sunt trădătoare și au multe oglinzi. Nu întotdeauna un cui scoate pe altul. Uneori, amândouă rămân înăuntru.

*Nu îndulci ceea ce este neplăcut, nu scuza ceea ce merită respingere.*

Sunt oameni pe care-i cunosc și sincer îmi pare că au întârziat o jumătate de viață să reacționeze, pentru că nu au avut curajul și hotărârea să spună: gata ajunge!, și s-au umplut în schimb, de amărăciune și frustrare. Nu se mai așteaptă la nimic bun și nici nu încurajează vreo inițiativă de eliberare.

Sunt oameni cărora nu li se pare nimic atât de defect sau rău încât să renunțe definitiv la el. Încearcă iar și iar să repare și ce nu poate fi reparat. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi, se împiedică de muntele de gunoi de dedesubt. Atunci se văd obligați să se uite la ceea ce au ascuns sau  au negat pentru că realitatea îi izbește în moalele capului. Unii nu fac față adevărului și își creează propriul basm, găsind tot felul de justificări bizare. Când minți, te minți pe tine nu pe altcineva. Dacă nu poți fii onest cu tine însuți, cum să fie alții?

Unii minimizează problemele, alții le interpretează în fel și chip. Masa prostiei este foarte extinsă...

Lumea îmi pare un loc pe care nu-l înțeleg...
Suntem vreodată pregătiți pentru ceea ce urmează să se întâmple?

Dacă aș renunța la zbucium și la împotrivire, aș strânge raze de soare...

Eu mă duc spre departe...

Copilul din noi nu moare niciodată. Vreau să am grijă de copilul interior, să dezvolt o relație armonioasă cu el, să îl înțeleg, să îl ajut să meargă mai departe, să îl las să se dezvolte, să îl fac fericit cu momente ce îmi încântă sufletul, să îl sărbătoresc, să îi ofer liniște și, mai ales, să îl iubesc. Vreau să salvez în mine lumina. Fără emoție m-aș pierde...

Vreau să mai fac lucruri văzute ca ”nepotrivite” vârstei, vreau să mă mai dau în leagăn, să mai construiesc castele de nisip sau să fac forme, să mă amuz și să-mi exprim entuziasmul, vreau să mai înalț un zmeu, să mă cațăr în copaci, să merg înainte fără să mă tem că pot rătăci calea, să văd lumina dincolo de întuneric, vreau să râd și să plâng din toată inima. 

Vreau să călătoresc cât de mult pot. Vreau să mai merg cu cortul, vreau să mă bucur de natură, vreau să mă mai bucur de alte focuri de tabără, să ascult sunetele naturii, vreau să mai stau sub cerul liber și să urmăresc stele căzătoare, nerăbdătoare să-mi pun noi dorințe. Vreau să fiu liberă, vreau să simt totul, vreau să vibrez, să cânt, să dansez, vreau să mă cunosc, să cunosc alți oameni.

Vreau să gust zilele și să încerc să le înțeleg rostul, semnificația. Vreau să pot să mă smulg dintr-un loc atunci când nu mă mai face fericită. Vreau să pot dormi până târziu ori de câte ori vreau, pentru că nu duc grija altei vieți care depinde de mine. Vreau să înfrâng rutina, să mă bucur de lucruri simple, să-mi condimentez viața cum pot și să îi dau frâu liber creativității.

Vreau să am timp pentru mine, să am timp să analizez și pe cât pot, să fac alegeri conștiente.Vreau să merg la petreceri, vreau să mă bucur de o grămadă de activități distractive. Vreau să-mi trăiesc anii, descoperind, încercând, testând, învățând, crescând. Vreau să-mi împărtășesc momentele frumoase și preaplinul sentimentelor, cu cine cred eu că merită, fără să fac paradă cu asta.

Vreau să pot să nu fac curățenie dacă nu vreau, vreau să gătesc doar atunci când vreau, nu fiindcă sunt obligată de împrejurări. Vreau să nu pot răspunde la telefon dacă nu vreau, căci nu depind de nimeni și e dreptul meu să nu aud dacă nu vreau să aud. Vreau să pot să nu las o carte din mână, să mă pierd în poveste, dacă asta îmi doresc. (Ochii care citesc sunt ca ochelarii: îți arată ce nu vezi).

Vreau să scurtcircuitez gândurile și marile întrebări care poate mă chinuie, și să le privesc cu umor și detașare. Vreau să am răspunsuri.  Vreau ca lucrurile să curgă de la sine. 

Vreau ca gustul iubirii, gustul credinței și al speranțelor să fie mai puternic decât gustul fricii și al tristeții.

Vreau să explorez ținuturi și parfumuri locale. Vreau să-mi trăiesc viața cu uimire și încântare, vreau să mă conectez și să mă desprind, vreau să mă bucur de oameni și să mă inspire tot felul de lucruri. Vreau să-mi asum gesturi, vorbe, relații, vise, priviri și dorințe.

Nu vreau să poposesc în tot felul de blocaje, nu vreau să mă condamn la un trai comun, nu știu cât stau pe Pământ. Nu cred că mariajul și făcutul copiilor este menirea și misiunea supremă a femeii. Nu sunt ipocrită și nici oarbă. Nu simt această chemare. Nu vreau să-mi organizez viața după părerile altora. Nu vreau fericirea mea să depindă de o anume persoană. Vreau să am libertatea de a explora frumosul din lume, fără să mă simt vinovată sau legată.

Nu de timp ducem noi lipsă de multe ori, ci de voință. Dincolo de împrejurări, lucrurile depind foarte mult de noi. Tu dorește-ți și acționează; lasă-i pe alții să vorbească și să nu le convină.

Ce am mai învățat...

Am învățat că:  

• Frumusețea e o chestiune de atitudine.
• Uneori lucrurile o pot lua razna, că întotdeauna poate fi mai rău dar va trece ca orice furtună și ideal e să înveți din greșeli, să renunți la așteptări și să trăiești clipa;
• Uneori când dispar persoanele nepotrivite din viața ta, lucrurile pot lua o formă frumoasă;
• Dacă fug de lume nu înseamnă că dispar lucrurile care îmi displac și e mai bine să mă confrunt direct cu cei care au ceva de reproșat. Izolarea nu este soluția! Chiar dacă la momentul respectiv nu înțeleg sensul, cu timpul voi înțelege. E mai bine să stau fața în față cu persoana respectivă și înainte să devin iritată, să ascult ce are de spus. Într-adevăr unii nu știu altceva decât să judece, să descurajeze, să comenteze malițios ce au alții de spus dar suntem oameni și nu tăcerea sau fuga e cea mai bună soluție. Uneori pot fi doar niște neînțelegeri la mijloc dar dacă nu vreau să aud nimic, nu voi putea repara/îndrepta lucrurile;
• Pot să le ascult opiniile fără să pun nimic la suflet, fără să însemne ceva pentru mine;
• Dacă vreau ca atitudinea celor din jur să se schimbe, e cazul să mă uit în oglindă și dacă doresc schimbare, ea  să pornească de la mine, eu să devin o variantă mai bună a mea;
• Uneori nu avem parte de alegeri simple în viață dar trebuie să cântărim bine lucrurile și să fim împăcați cu alegerea făcută, să nu ne blocăm;
• Toate sunt vremelnice;
• E important ca tu să îți fii propriul stăpân;
• Există limite autoimpuse în subconștient care pot fi înlăturate dacă îți dorești cu adevărat. Potențialul e acolo în tine;
• Societatea îți complică viața cu regulile și așteptările ei stupide, te vrea prost și ignorant, prejudecățile societății te pot limita foarte mult, pentru că dacă nu te aliniezi cumva, are grijă să te catalogheze ca pe ceva ciudat, greșit, un experiment eșuat și e gata să îți pună toate piedicile necesare ca să te schimbe;
• Vreau să trăiesc cât de liber pot iar asta se poate dovedi a fi foarte greu uneori;
• Mă supăr ba chiar e foarte ușor să mă scoți din sărite dacă faci o afirmație la care nu te-ai gândit prea mult înainte. Mă irită prostia și aroganța;
• Oamenii nu pot fi schimbați și nu e corect să le ceri ce tu nu poți da; și mai ales dacă îi cerți pentru orice și le faci întruna reproșuri, nu vei obține nimic pozitiv;
• Lucrurile nu merg mereu așa cum vrei tu. Acceptă schimbarea;
• Uneori mă judec prea aspru, sunt prea dură cu mine însămi și uit să-mi fiu prietenă;
• Trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce am, ce trăiesc și ce mi se întâmplă; să le iau așa cum vin, cu zâmbetul pe buze;
• Oricât de teamă mi-ar fi, oricâte scenarii mi-aș face, orice aș simți, singurul mod de a obține ce vreau este să acționez, să-mi înfrunt temerile și ce o fi o fi;
• Oamenii au atâta importanță câtă le dai!
• Să cer! Să lupt! Să mă duc și să cer chiar dacă primesc sau nu răspuns direct. Acțiunea are rezultate! Tăcerea și așteptatul nu!
• Nu există persoană care să aibă toate răspunsurile, să aibă tot ce vrea, chiar dacă pare foarte încrezătoare și foarte puternică. Nu te lăsa intimidată fiindcă aparențele înșală!
• Oamenii care abia așteaptă să-ți spună: Ți-am zis eu! de fapt, nu sunt mai presus, nu servesc de model, vor doar să aibă dreptate, să dea vina și să arate cu degetul, deși în viața lor se vede ce alegeri bune au făcut;
• Fiecare persoană este unică și trebuie luată ca atare. Fără comparații și „ar trebui să…”;
• Atunci când simt că frica parcă mă paralizează, să nu mă opresc și să înaintez cu curaj!  E normal să te temi de schimbare, de „nou”, de orice ar putea perturba ritualurile, de orice ar putea modifica rutina. Curajul interior este o resursă prețioasă;
• Să-mi deschid mintea ca să văd oportunitatea dincolo de blocajele emoționale și temeri. Uneori totul este doar în capul meu;
• Orice lucru are două fețe;
• Să nu mai caut mereu vinovați;
• Nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru deciziile mele. Să-mi văd de treaba mea, eu decid cum îmi administrez viața, e dreptul meu să fac ce vreau;
• Să nu mai plâng după trecut, să nu mai regret oameni care m-au abandonat fără nicio remușcare și care nu au contribuit cu nimic la binele meu general. Nu merită;
• De fapt, aceia care nu caută apropierea de mine și nu vor să mă cunoască mai bine, nu îmi simt nici lipsa. Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește;
• Există și excepții de la regulă, și „altfel”;
• A aștepta după alții (sau ca alții să se decidă ce vor de fapt) este pierdere inutilă de timp și energie și doar o amânare a inevitabilului, a ceea ce este clar deja. Pentru lucrurile de care îți pasă cu adevărat, îți faci timp, restul sunt scuze și motive;
• Sunt oameni care te iubesc dar nu știu s-o arate;
• Nu are sens să răscolești în cenușă, îți poți provoca singur dureri de cap;
• Uneori poți strica totul doar într-o clipă, tot ce ai construit greu se poate dărâma ușor. Ar trebui să fim mai atenți la ce ne spunem unii altora;
• Nu poți să placi tuturor, nu poți mulțumi pe toată lumea, dar e în regulă;
• Am învățat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese;
• Oamenii au nevoie de atenție. Lipsa atenției celui iubit îți mutilează sufletul.
• Am învățat să simt, să văd, să conștientizez, să mă bucur, să iert, să trec peste, să mă informez, să meditez, să mă port, să am grijă de mine, să fiu tolerantă, să fiu responsabilă; Am învățat să trăiesc.
• Oricând mai am multe de învățat și de aflat;

Gânduri la apus...

Conştientizez că uneori mă gândesc prea mult şi prea în detaliu la prea multe chestii. Tare aş vrea să-mi pot opri mintea uneori.  

Mi-e dor de oameni dragi din trecut, de vremuri trecute când lucrurile aveau o altă savoare, eu eram alta, aveam mai mult entuziasm şi clar mai mult curaj. Mi-e dor de copilul din mine, de vremuri când nu adunasem atâtea vorbe inutile şi nu ştiam aşa multe. Uneori viaţa îmi pare o placă stricată care se tot repetă...

Mi se pare uneori că învăţ din ce în ce mai greu, că timpul nu îmi ajunge şi am senzaţia că mă învârt mereu în cerc. E ca şi cum îmi lipseşte o piesă importantă dintr-un puzzle şi nu îmi dau seama unde e şi ce semnificaţie are.

Citeam acest citat: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt”, şi mă gândeam câte probleme cauzăm numai din negare şi mândrie.

Pentru că nu ştim să apreciem ce avem, adesea nu reuşim să ne potolim setea de frumos. Stăm în ignoranţa  noastră încăpăţânată şi urmăm adesea reguli stupide ale societăţii. Pierdem imens din bogăţia şi frumuseţea vieţii. Pierdem prea mult timp făcând clasificări şi etichetări, şi ne acordăm un răgaz prea scurt pentru a admira.  Ne pierdem în detalii şi de prea multe ori, uităm esenţa. Asistăm la sărăcia culturală a civilizaţiei…

Frumuseţea există peste tot, ne aşteaptă să o descoperim. Depinde de noi totul…

Nu pot să nu mă întreb de ce suntem întotdeauna cruzi cu cei care ne iubesc şi îi tratăm adesea cu nepăsare?...mai târziu vine timpul să plătim pentru această nepăsare, suntem părăsiţi sau alte evenimente deloc plăcute.

Mă gândeam la spusele unei scriitoare că fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit, n-ai simţi nevoia să scrii. Şi, îi cam dau dreptate. Scrisul pentru mine e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi de a-mi lămuri cumva confuzia existenţială. E ca o terapie. Mă gândesc că astfel de nelinişti nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe non-conformiştii cronici, pe cei care nu acceptă fără analiză, convingerile altora.

Simt că nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, nici la şcoală, nici în clasa socială, nici în religie sau societate. Nu am stat prea mult în găşti. Nu am fost constantă în opinii şi alegeri. M-am pierdut adesea în decor. Nu am fost populară pentru că m-am ascuns sau nu am vrut să fiu. Nu simt că fac parte dintr-o comunitate deşi cunosc mulţi oameni, nu îmi găsesc locul mai niciodată. Doar în momente şi pe distanţe scurte.

Am întâmpinat dificultăţi în a accepta şi a înţelege ceea ce altora li se părea normal, firesc. Normalul meu încă nu se potriveşte cu normalul lor, dar am renunţat la ideea de a fi înţeleasă. Recunosc că mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu îmi pasă, nu vroiam să arăt nimic dar am tânjit după foarte multe lucruri, am tânjit în secret după integrare şi sentimentul de apartenenţă, ca fiecare. Nu știu de ce m-am încăpățânat adesea. O revoltă interioară sălbatică constantă.

Cu timpul toate îşi pierd din importanţă, se schimbă. Am învăţat să mă deschid, să-mi recunosc slăbiciunile, să-mi asum dorinţe şi inepţii, şi caut să fiu fericită aici şi acum…

Cuvintele și puterea lor...

Nu cred în fericirea bazată pe renunţări şi sacrificii. Nu cred în lucrurile făcute în pripă. Mi-e greu să mă prefac proastă doar ca să evit discuţii în contradictoriu sau certuri. Vreau să-mi spun deschis nemulţumirile, trăirile şi percepţiile oricând doresc sau simt nevoia. Bune sau rele, fiecare ţine de propriile convingeri, nu-i așa?

Mă întreb de ce ne debarasăm aşa greu de mentalităţi, prejudecăţi vechi, moştenite și depăşite ? Greşim când ne închipuim că ajungem să cunoaştem foarte bine pe cineva, când îi judecăm conform unor standarde, conform unor concepţii moştenite din familie sau preluate din filme şi cărţi. Ne jucăm cu toții rolul în piesa „Marea Prefăcătorie”.

Eu sunt de părere că un cuplu trebuie să fie ceva mai experimentat, să aibă termene de comparație, înainte să dorească să se căsătorească. Să-și ofere timp să se cunoască în amănunt, să aibă timp…de toate. Și, mai ales să aibă timp să-și verifice sentimentele. Mi-e greu să înțeleg dorința asta nebună de a da năvală la primărie fără să ai habar de nimic. Să te arunci cu capul înainte și cu mâinile goale.

Perspectivă. Îmi spun:  am nevoie să văd lucrurile în perspectivă. Să privesc problema din alt unghi. Relaxează-te și eliberează-ți mintea.

Nu prea îmi iese…nu îmi pot opri amalgamul de gânduri. Nu pot sta liniștită, nu pot să-mi văd pur și simplu de treaba mea, de viața mea. Poate sunt o copilă dar eu mă agăț…

Mă simt de parcă merg mereu înapoi (doar nu-s degeaba rac). Mă rulez și derulez ca ața de pe mosor. Prinsă mereu între trecut și prezent. Între actual și viitor. Poate că prea le rumeg pe toate dar nu știu cum să ma opresc. Uneori gonesc spre orizonturi noi doar că, atunci când ajung acolo vreau înapoi de unde am plecat. Mi se întâmplă să nu mai știu ce vreau de fapt. Sau să mă caut cu dor aprins ca să dau de mine cea de dinainte, dar nu mai știu să fiu acea persoană…nu mă pot repara la comandă.

Timpul trece repede. Rămân buimacă când realizez cu ce rapiditate îmi trec zilele, nopțile, emoțiile, gândurile. Chiar și iubirile. Totul parcă se schimb prea rapid, prea brusc. Nu apuc să-mi iau rămas bun că sunt și înlocuite…alte zâmbete, alte povești.  Mă debusolează valul de incertitudine.

Aleg să...aleg. Caut un sens al cuvintelor din capul meu, caut un înțeles al stărilor mele sufletești și al altora…Într-un fel sau altul mă las prinsă de miraje, intru lucidă în labirint și ies cu mințile rătăcite. Și o iau iar de la capăt. Lumea îmi spune că prea le analizez pe toate.  Că le iau prea personal, că ar trebui să urmez exemplul celorlalți și să fac mereu ce e mai bine pentru mine. Că lucrurile pe care mi le doresc sunt prostii lipsite de importanță. Că e chestiune de timp până ajung scârbită, obosită de tot și atunci o să mă schimb. Când o să-mi ajungă cuțitul la os, atitudinea mea față de toate se va schimba. Eu mă voi schimba și nu îmi voi mai bate capul. Voi învăța să triez lucrurile. Poate că au dreptate, poate că nu… nu trăiește nimeni în papucii mei ca să știe, nu prevăd viitorul…doar presupun niște chestii. Asta e astăzi, așa le resimte cea de azi, nu știu să fiu altfel oricât mi-aș dori să mă protejez, mâine...habar nu am. E și mâine o zi…

Unii o cheamă imaturitate dar eu încă alerg după fluturi…

Tu şi eu. Pulbere de stele...

Nu ştii niciodată ce se ascunde în spatele uşilor închise, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla până când nu încerci…

Noi toţi avem potenţialul pentru a face lucruri frumoase, pentru a aduce magia în lumea în care trăim.

Am împărţit îmbrăţişări strânse, pătimaşe. Am împărţit aceleaşi ceşti, aceeaşi farfurie, aceleaşi cărţi, filme, piese, trăiri, am împărţit lucruri în doi.

Am râs de atâtea ori cu o poftă nebună de-au răsunat pereţii, am urlat, am stat ore în beznă tăcând, ore întregi făcând..nimic.

Am rupt haine, am stricat lucruri, ne-am dezlănţuit liber...

Am găsit luminişuri, am cutreierat dealuri, câmpii, păduri şi pajişti, zburătăcind nestingheriţi.

Am umblat desculţi pe iarba sărutată de rouă, ne-am lăsat urma în nisip, am luat pulsul mării, ne-am jucat cu zăpada proaspăt aşternută,  am fost creativi, naturali,  am fost spectatori dar şi actori şi am colorat vise ţinându-ne de mână.

Ne-am împărtăşit viziuni, ne-am avântat cu elan în neprevăzut, ne-am mângâiat sufletele şi privirile. Ne-am certat şi împăcat, ne-am rănit şi ne-am vindecat, am zdrenţuit speranţe şi ne-am făcut altele noi. Ne-am completat dar am fost şi în competiţie unul cu altul.

Ne-am fugărit şi ne-am aşteptat unul pe altul. Am împărţit zile şi nopţi, ne-am răcit şi rătăcit la fel de intens. Ne-am lipit de ziduri, ne-am consolat unul pe altul, am orbecăit în beznă, ne-am comportat haotic. Ne-am împărtăşit temeri, taine şi plăceri.

Am gustat din nectarul dulceag al vieţii. Am murit şi am înviat. Am zburat ore-n şir neîntrerupt, am căutat cu lumînarea în pustiu, am fost ca-n transă. Am urmărit forme desenate-n întuneric şi ne-am lăsat intrigaţi. Am atras priviri oriunde am mers, am sclipit ca nişte licurici în întuneric, călăuzindu-ne unul pe celălalt.

Pe vânt şi nori, soare şi ploi, uneori ne-am zâmbit, alteori ne-am minţit. Noi, încă tineri, încă fără griji, încă entuziaşti ne-am tot jucat, ne-am iubit ca nişte copii într-o poveste.

Ne-am prins în capcane şi...ne-am eliberat altfel. Am urcat pe scara profunzimii. Tu ai fost ca un cadou vrăjit în care emoţia descoperirii te copleşeşte, îţi îmbată simţurile, te aprinde şi totuşi...nu descoperi exact ce conţine, de unde provine şi ce vei face cu el...

Toate aceste nimicuri mi-au colorat zilele, toate lucrurile simple, toată bucuria mărunţişurilor care naşte emoţie, face ca totul să merite. Nu vreau să iau nimic înapoi.

Oare ce o să se întâmple...?

Nu ştiu, pentru că niciodată nu ştiu dinainte şi, undeva în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nici nu contează. Ăsta e farmecul lui nu ştiu, al spontaneităţii, imprevizibilului. Nu te menţine pe linia de plutire vreo garanţie sau vreo răsplată, ci infinitatea de posibilităţi...Călătoria

Şi poate, poate c-o să se întâmple...

We are star dust, reaching out to the universe.