Ştii că după soare vin ploi…

Nu-i adevărat că poţi îngropa trecutul…mai ales acela care a rămas în suspans…Întotdeauna te urmăreşte atunci când nu ai încheiat socotelile, nu ai avut o ultimă discuţie, o ultimă îmbrăţişare…lucrurile nu se rezolvă mereu de la sine. Uneori ignori semnele…le accepţi prin preajmă fără să-ţi baţi capul. Dar le-ai putea preveni dacă ai fi atent la timp. Prea multe poveşti derizorii…unde să mai găseşti ce ai pierdut?

Dragostea…uneori ajung să mă întreb dacă dragostea există sau e numai o minciună care acoperă relaţiile sexuale? Viaţa este viteză, şir de iluzii…

Te temi că nu mai ai pe cine să posezi. Tu erai fericit nu pentru că o iubeai ci pentru că o posedai. A poseda înseamnă control. Control înseamnă putere. Ea este tandră cu alt bărbat iar tu nu poţi controla asta. Îngrozitor! Suferi pentru că vezi că se simte bine cu altcineva. De necrezut! Ea poate fi fericită cu altcineva. Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că tu nu mai ai exclusivitate. Adică nu ai o valoare specială. Dacă ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie de nicio exclusivitate. Tu îţi produci suferinţă singur. Totul e de percepţie, depinde de unghiul din care priveşti şi cum pui problema.

Cu toţii ajungem la acel punct din viaţa noastră când ceva sau cineva nu ne mai mulţumeşte ori nu ne mai face fericiţi, nu ne mai umple sufletul cu aceeaşi cantitate de bucurie, de iubire. Şi toţi trebuie să învăţăm să ne retragem cu demnitate, pur şi simplu să plecăm de acolo de unde simţim că nu mai avem loc. E aiurea să te complaci, o singură viaţă ai, nu trebuie să te mulţumeşti cu firimituri sau bucăţi sparte. Să acceptăm că totul se schimbă, că oamenii se schimbă, că totul trece şi că iubirea şi fericirea sunt atât de relative, fragile şi trecătoare încât s-ar putea să nici nu sesizezi că ele au făcut parte din viaţa ta. Se întâmplă pur şi simplu să te trezeşti într-o dimineaţă şi să simţi că nimic din ce a fost ieri nu mai e la fel. Tu nu mai eşti la fel. Ceva s-a schimbat undeva, cumva. Asta e. Suntem oameni nu roboţi programaţi după placul altora.

Relaţiile dintre oameni sunt atât de diferite şi complicate, încat uneori ai senzaţia că o necuvântătoare te-ar înţelege mai bine decât persoana cu care vorbeşti. Asta e. Suntem oameni...cu calităţi şi defecte. Strângem şi iar strângem numai fantasme…

Un nou început…

Închidem ochii şi visăm la un Făt-Frumos…

Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte... (W.Shakespeare)

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film, este atât de bine realizat încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Habar nu am. Ceea ce el gândeşte, tu gândeşti. Ceea ce vede el, tu vezi. Trăirile lui devin trăirile tale. Sinele crede că este Eul. Uită de propria sa natură, vrăjit de frumuseţea sau dramatismul Creaţiei. A rupe această vrajă este ca şi cum rupi o legătură. Dar orice carte, orice film, orice piesă de teatru ajunge la final. Când un bărbat şi o femeie iau decizia de despărţire, nu înseamnă că e un eveniment neapărat trist. Despărţirea poate fi începutul unei vieţi mai adevărate, mai autentice.

Iubirea care cere încontinuu se transformă treptat într-o închisoare cu pereţi transparenţi. Lumea asta e plină de cerşetori, de oameni care îşi cerşesc iubire unii altora. Dacă suferi, suferi din ignoranţă. Nu există suferinţă acolo unde este iubire necondiţionată. Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea e inexistentă. Ceea ce există în schimb este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, frică, dependenţă. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă să fie cineva în direcţia ei.

Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu un deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde se aşteaptă să fie iubiţi. Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni care să îi simtă mirosul. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă si se poate bucura. De fapt, floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jurul său. Cam aşa e şi cu iubirea.

Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare frumos decorată, pe care societatea o recomandă cu ardoare şi ai cărei rezidenţi sunt oarecum recompensaţi. Dacă există iubire de ce mai e nevoie de căsătorie? De ce trebuie să-mi ”asigur” dragostea ta printr-un contract legal? Da ce e căsătoria ca un contract de asigurare? Ok toată lumea o face la un moment dat. De ce? …Parcă suntem precum două maşini cu rezervoarele pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie.

A nu face altuia ce ţie nu îţi place e o formă de a te proteja pe tine însuţi. Câteodată ne oglindim în sufletul altcuiva pentru că încetăm să mai fugim…chiar de noi înşine. Uneori lucrurile care ne produc suferinţă ne educă. Câteodată liniştea vorbeşte şi atitudinea ta faţă de evenimente influenţează rezultatele. Observ cât de multe ai de învăţat de la oricine dacă te opreşti să asculţi cu adevărat, să auzi ce vrea să îţi transmită omul ăla, fiindcă în goana asta nebună ratăm atât de multe, spune cât mai multe, acoperă pe oricine şi mai ales tu să ai ultimul cuvânt dar nu neapărat ceea ce ai tu de zis e mai important ori ştii mai bine. La fine nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, nu-i aşa?

Observarea este non-interferenţă…să fii martor. Este ca şi cum ai sta pe malul unui râu, urmărindu-i atent curgerea, fără a încerca în mod stupid să reţii o anumită bucată de apă. În câmpul acesta de observare pură, detaşată şi liniştită, miracolele încep să se producă.

Momentele cruciale din viaţa noastră nu sunt nicicând planificate. Sunt aleatorii, spontane. Firea de iepure a unora nu e neapărat de blamat…aşa de precaut, aşa de discret. Sub învelişul lui drăguţ, adorabil, se ascunde o voinţă puternică şi o încredere de sine aproape individualistă. Şi totuşi, iepurele ţopăie întotdeauna peste obstacole şi năpaste şi aterizează mereu în picioare. Aşa că firea de iepure a unora e la fine, un model de a te descurca în diverse situaţii, de a-ţi depăşi limitele.

Iar sentimentele negative eu cred că dispar atunci când nu le mai opui rezistenţă. Nu mai lupţi cu ele, nu le mai negi existenţa ci înveţi să le accepţi, să le ignori. La fel e şi cu grijile, ele cresc precum copiii dacă le hrăneşti. Tu îţi alimentezi grijile prin energia pe care o investeşti în lupta ta. Dar cum viaţa e un flux, dacă le conştientizezi, le laşi să fie (îţi vine să urli – urlă, îţi vine să plângi – plângi, nimeni nu e de fier), nu mai au acelaşi impact, sunt înlocuite de altceva. Nimic nu durează.

Ochiul vede ce vrea să vadă, frumosul sau urâtul din jurul său dar dacă noi dăm toate straturile astea de aparenţe la o parte, vom simţi dincolo de ticăloşenia unora, mierea acestei vieţi.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor.