Înstrăinare...

Simt uneori așa o atracție irezistibilă către impulsivitate și risc. Simt nevoia adânc în mine...să pășesc în afara cercului și nu știu de ce sau ce mă apucă. Uneori simt că mă joc cu focul și..îmi place. Nu pot sta liniștită. Nebunie.

Recunoaștem lucrurile bune din viață pentru că avem răul cu care să le comparăm. Dar dacă nu am avea parte și de lucruri rele cum le-am recunoaște pe cele bune? E o luptă continuă ca cea dintre rațiune și simțire, lupta continuă dintre bine și rău, lupta neobosită a contrariilor. Atâta timp cât lucrurile stau în balanță și echilibrează situația mai devreme sau mai târziu, e ok.

În unele zile, mă surprind privind ușor ironic, de la distanță, tot ce mă înconjoară. Capăt acea detașare ce mă face să mă raportez diferit la lucruri, să le percep diferit. E ciudată intensitatea și profunzimea asta a lucrurilor. Cum aceleași lucruri care te fac să vibrezi într-o zi, te lasă rece într-o alta. Cum se schimbă și se transformă unele lucruri. Cum aceleași vorbe dar spuse de persoane diferite au alt impact asupra ta. Cum unele cuvinte te ating,  iar altele deloc. Încă mă uimește complexitatea ființei omenești și ciudățenia înlănțuirii unor evenimente și cauzalități. Mi-e imposibil să descifrez până la capăt..undeva îmi prind urechile sau abandonez jocul.

Am descoperit o expresie în latină care îmi place tare mult: mutatis mutandis care se traduce prin a schimba ce este de schimbat. Esența rămâne aceeași indiferent ce formă șlefuită îi dai.

Mă minunez cum ne-au captivat rețelele astea sociale și ce impact au asupra noastră. Nevoia asta absurdă și neobosită de a atrage atenția, de a fi băgați în seamă, oricând, oricum, oriunde. Dependența de social-media, like-uri,  jocuri, iluzii, lucruri prefabricate ce creeaza o imagine distorsionată a realității. Povești și spălare de creiere. Ce păcat că mintea nu are firewall.

A fi mereu cu cineva înseamnă de multe ori să fii mai singur ca niciodată. Suspendarea reflecției, lipsa posibilității de a fi  singur cu gândurile tale, anihilează individualitatea și independența în mișcare și în gândire. Un individ ce nu e capabil să gândească și să acționeze singur e ușor de manipulat și prostit. Și așa se și vrea. Sub pretextul ”nu-mi place să stau singur/ă” se creează un vid de ființă. Ce să faci singur cu propriile gânduri? De ce să-ți pui întrebări și să chestionezi mediul înconjurător? Mai bine trăiești pe pilot automat și gândesc alții pentru tine. E mai comod și mai sigur, nu?! Observ cât de puțini au curajul singurătății, se feresc ca de ciumă, îi sperie ideea să rămână fie și cateva clipe singuri. Nu au nimic de gândit. 

Au senzația că sunt mereu conectați dar realitatea e că sunt absenți cu ochii și mintea în gadgeturi sau în te miri ce alte părți. Ei au nevoie să fie mereu în legătură cu cineva, care să-i și valideze social, să le valideze eventual orice alegere, orice gând. Supuși orbește la influența unui grup de care trebuie să aparțină. Binențeles există un lider de grup, frumos, de gașcă, în stare să dea tonul în tendințe și în ce e cool, în stare să gândească pentru ei și să vorbească pe înțelesul lor. Schimb finit de idei, lipsă de originalitate, implicare, expresii rudimentare. Au nevoie să fie în grupuri cât mai mari, cât mai zgomotoase, unde se urlă tot soiul de lucruri lipsite de esență sau importanță. Orice numai să nu se tacă. Aa și nici să nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții. Ce importanță are asta? Nu se face. Cine are nevoie de clarificări când EU ȘTIU CEL MAI BINE, EU MĂ PRICEP CEL MAI BINE, EU SUNT CEL MAI..etc.

Relațiile se reduc la o superficialitate maximă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. Aceleași gusturi, gesturi, expresii, haine trase la indigo, aceleași excursii, vacanțe, aceleași locuri de vizitat, același gen de distracție, aceeași muzică, aceleași lucruri facil de comunicat. De suprafață. Sindrom de turmă și comportament plastic. Totul prefabricat, anticipat, previzibil. Pf ce rețele de socializare. Aparențe pe care vor să le transmită, lucruri care vor să le creadă ceilalți, poze reușite, cadrul perfect, viața perfectă, bârfă, laude, minciună. Singurătate țipătoare și stridentă. Asta-i tot ce văd.

Deci să ciripim banalități zic. Să nu ne obosim prea tare. Să trăim din reflex și să gândim automat.

Gânduri la apus...

Conştientizez că uneori mă gândesc prea mult şi prea în detaliu la prea multe chestii. Tare aş vrea să-mi pot opri mintea uneori.  

Mi-e dor de oameni dragi din trecut, de vremuri trecute când lucrurile aveau o altă savoare, eu eram alta, aveam mai mult entuziasm şi clar mai mult curaj. Mi-e dor de copilul din mine, de vremuri când nu adunasem atâtea vorbe inutile şi nu ştiam aşa multe. Uneori viaţa îmi pare o placă stricată care se tot repetă...

Mi se pare uneori că învăţ din ce în ce mai greu, că timpul nu îmi ajunge şi am senzaţia că mă învârt mereu în cerc. E ca şi cum îmi lipseşte o piesă importantă dintr-un puzzle şi nu îmi dau seama unde e şi ce semnificaţie are.

Citeam acest citat: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt”, şi mă gândeam câte probleme cauzăm numai din negare şi mândrie.

Pentru că nu ştim să apreciem ce avem, adesea nu reuşim să ne potolim setea de frumos. Stăm în ignoranţa  noastră încăpăţânată şi urmăm adesea reguli stupide ale societăţii. Pierdem imens din bogăţia şi frumuseţea vieţii. Pierdem prea mult timp făcând clasificări şi etichetări, şi ne acordăm un răgaz prea scurt pentru a admira.  Ne pierdem în detalii şi de prea multe ori, uităm esenţa. Asistăm la sărăcia culturală a civilizaţiei…

Frumuseţea există peste tot, ne aşteaptă să o descoperim. Depinde de noi totul…

Nu pot să nu mă întreb de ce suntem întotdeauna cruzi cu cei care ne iubesc şi îi tratăm adesea cu nepăsare?...mai târziu vine timpul să plătim pentru această nepăsare, suntem părăsiţi sau alte evenimente deloc plăcute.

Mă gândeam la spusele unei scriitoare că fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit, n-ai simţi nevoia să scrii. Şi, îi cam dau dreptate. Scrisul pentru mine e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi de a-mi lămuri cumva confuzia existenţială. E ca o terapie. Mă gândesc că astfel de nelinişti nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe non-conformiştii cronici, pe cei care nu acceptă fără analiză, convingerile altora.

Simt că nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, nici la şcoală, nici în clasa socială, nici în religie sau societate. Nu am stat prea mult în găşti. Nu am fost constantă în opinii şi alegeri. M-am pierdut adesea în decor. Nu am fost populară pentru că m-am ascuns sau nu am vrut să fiu. Nu simt că fac parte dintr-o comunitate deşi cunosc mulţi oameni, nu îmi găsesc locul mai niciodată. Doar în momente şi pe distanţe scurte.

Am întâmpinat dificultăţi în a accepta şi a înţelege ceea ce altora li se părea normal, firesc. Normalul meu încă nu se potriveşte cu normalul lor, dar am renunţat la ideea de a fi înţeleasă. Recunosc că mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu îmi pasă, nu vroiam să arăt nimic dar am tânjit după foarte multe lucruri, am tânjit în secret după integrare şi sentimentul de apartenenţă, ca fiecare. Nu știu de ce m-am încăpățânat adesea. O revoltă interioară sălbatică constantă.

Cu timpul toate îşi pierd din importanţă, se schimbă. Am învăţat să mă deschid, să-mi recunosc slăbiciunile, să-mi asum dorinţe şi inepţii, şi caut să fiu fericită aici şi acum…

Salată de gânduri...

Inutilitate. Stagnarea, lenea paralizantă transformă oamenii vii în obiecte, în umbre. Existenţe fantomatice...de la o zi la alta, li se stinge pofta de viaţă, sclipirea şi entuziasmul ca într-un somn prelungit. Devin străini... 

A trăi e în sine un nonsens? Şi totuşi, ne integrăm în lipsa de sens a vieţii şi astfel ne dobândim o linişte trecătoare.

E ca un continuu flux şi reflux, gest de desprindere, de deschidere şi de retragere, în încercarea de a fi util.

Mă gândesc şi la ceea ce se petrece în toate relaţiile – o anumită răceală intervenită după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, începutul unei înstrăinări, a unei lipse de interes faţă de preocupările partenerului, o atenuare a dragostei.

Sărutările de dimineaţă, plimbările în doi, lecturile comune, privirile îndelungi şi complice, prinderile de mână şi restul, de ce se răresc sau dispar cu totul? Ok intervine rutina, monotonia dar cum de ne scade interesul atât de tare? Unde dispar dovezile de dragoste înfocată? Ce se întâmplă de îi iau locul curiozităţii, dezinvolturii şi emoţiei - o atmosferă de doliu, de plictis şi iritare, în schimb?

Dar remediul, antidotul ori calea de salvare pentru toate astea, unde poate fi găsit?

De ce lucrurile care te atrag la început ajung să te scoată din minţi apoi? Iar pe cele care-l făceau adorabil ajungi să le urăşti cel mai mult?

Poate că ne-am obişnuit să nu fim liberi, să transmitem din generaţie în generaţie aceleaşi învăţături şi obiceiuri proaste, poate că de la atâta ipocrizie, astea sunt consecinţele.

Poate că ne place să fim aşa...dependenţi. Poate că de aceea, ne lăsăm mereu călăuziţi de altcineva. Pentru că aşa putem arunca întreaga responsabilitate pe umerii altcuiva, să existe mereu cineva pe care poţi da vina şi cui să-i scoţi ochii.

Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb: cât de inteligent eşti dacă mereu te laşi ghidat de altcineva, dacă mereu încerci să mulţumeşti pe careva? Cred că oamenii înţelepţi şi de succes au înţeles anumite lucruri şi au învăţat să-şi asume responsabilitatea şi să accepte lucrurile aşa cum sunt, nu cum ar vrea să fie. Au ajuns la starea aceea de putere interioară şi au încredere în propria judecată.

Ne sperie provocarea responsabilităţii şi de aceea alegem calea uşoară sau la îndemână? Cum poţi să-ţi găsesti drumul tău dacă nici nu-l cauţi?! Cum poţi accepta viaţa cu toate problemele ei, dacă fugi de responsabilitate, asumare a lucrurilor? Şi de ce e atât de greu de realizat lucrul ăsta?

Mă întreb: de ce e aşa greu de acceptat că el nu e ca tine? Suntem diferiţi, avem lumi, trăiri şi percepţii diferite...de ce încercăm să cosmetizăm totul  şi ne creăm idealuri false? De unde dorinţa asta de a "repara" tot, când totul e perfect aşa cum e, prin simpla natură?

Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.

Umbre și lumini...

Vreau un coșuleț cum e acela de picnic. Vreau să pun înăuntru, ca niște licurici în întuneric, lucrurile bune care mi-au traversat viața, toate amintirile frumoase, toate inimile calde. Luminițele de la capătul tunelului, prieteniile magice și experiențele ce mi-au atins inima. Să mă amuz de toate visurile prostești pe care le-am avut, de toți fluturașii din stomac, de toată naivitatea și agonia iubirii. Aș vrea să mă pot întoarce în copilărie, acolo unde nu cunoșteam  goana asta nebună, lumea asta plină de trădări, acolo unde cuvintele nu erau contrazise de timp. Aș vrea un moment de liniște, de detașare totală. Coșulețul meu magic, plin de chestii prețioase.

Și fug din nou de tot ce m-a rănit vreodată și încerc să peticesc speranța zdrențuită de incertitudinea lor, de lașitatea lor. Încerc în continuare să nu las viclenia și neîncrederea să câștige. Poate că totuși nimic nu e la voia întâmplării, avem un destin. Voi vedea alt răsărit, alte orizonturi, voi dansa în ploaie din nou. Va fi mereu un nou început. Poate că îmi plac începuturile, ideea unei file  goale ce așteaptă să fie umplută...

Poate că trebuie să învăț să țin ascuns bisturiul adevărului, să le spun doar ce vor să audă. Utopie...de ce le pasă altora de încercările mele de a atinge iubirea? și dacă sunt dezamăgită ce? Şi dacă sunt minţită ce? O să-mi treacă. Nu vreau să fiu obosită și resemnată doar urmărind, comentând, judecând spectacolul vieții altora. Poate că trebuie să mă conving singură de adevăr și minciună. E dreptul meu să mă revolt împotriva prostiei, prejudecăților și conformismului. Poate că nu vreau să trăiesc în frică, în neputință, în lașitate și prostie. Poate că vreau să simt gustul lumii în care trăiesc, poate că vreau să fiu colorată şi intensă, nu doar banală. Poate că nu vreau să stau cuminte în banca mea și să fac ce se cuvine, poate vreau să fac altceva. De ce deranjează asta așa mult pe toată lumea?!

Poate că vreau să fiu precum iubirile noi - care sunt pline de spaime, nu au niciun loc în lume şi nu au o destinaţie stabilită. E adevărat uneori se răcesc, se rătăcesc, uneori dispar în neant...alteori renasc mai puternice ca niciodată, iau o altă formă.   

Tocmai asta le face atât de unice şi speciale. Poate că nu vreau să fiu o altă vită din turmă. E viaţa mea, e alegerea mea cum vreau să trăiesc.

Eu cred că fiecare om are propriile lui sentimente, propriile lui percepţii asupra lumii în care trăieşte. Ne diferenţiază atât de multe. De ce e aşa greu de acceptat asta?

Cred că, dacă nu îţi place ceva, trebuie să spui de ce nu îţi place în loc să te forţezi să-ţi placă, în loc să te complaci. Altfel e viaţă mimată nu trăită. Mă enervează la culme oamenii care cred ei că ştiu ce trebuie să facă fiecare om în parte, la o anumită vârstă, într-o anume perioadă. Eu nu cred în limitări de genul, nu cred în anii cronologici ci în vârsta spirituală, în felul cum te simţi în pielea ta, cum te simţi în interior.  Nu doar să orbecăi ca prostul, să nu ai pentru ce trăi, să nu ai vise, idealuri, valori. Nu îi înghit pe ăştia superficiali, pe cei care copiază tot ce văd în jur şi se cred tari.

În general, oamenii cu ceva în cap au tendinţa să-şi simplifice viaţa, nu să şi-o încarce inutil. O persoană cu principii şi valori, nu atacă, nu jigneşte şi nu-şi pierde timpul cu bârfa ci caută să vorbească deschis, la obiect, vrea să spună ce gândeşte faţă în faţă nu prin intermediari sau mesaje, și apoi își vede de ale lui. Cei care îi împroaşcă cu noroi pe alţii şi îi condamnă, nu dau dovadă decât de laşitate, falsitate şi imaturitate. Pentru că dacă eşti capabil de sentimente frumoase, pure, nu ai cum să fii altfel, indiferent că eşti rănit, suferi, etc.

Mă uit cu atenţie la oamenii din jurul meu. Urmăresc scene, în special persoane despre care nu ştiu nimic. Mă las furată de peisaj, mă desprind. Oameni supăraţi, apăsaţi, trişti majoritatea. Dar mai ales, bombănitori. Mereu există câte ceva de care se pot plânge. Văd resemnare întipărită pe chipurile lor. E un peisaj dezolant, griul din oameni e greu de privit. Rar mai prind câte un zâmbet  fugar...fiecare este în lumea lui, cât mai departe de aici, cât mai departe de ce se întâmplă în jur.

Doar din când în când, văd un grup de şcolari veseli, puşi pe şotii ori câte un el şi o ea care par că sfidează viaţa şi se uită unul în ochii celuilalt şi zâmbesc larg, trâindu-şi iubirea în văzul tuturor. Dar ceilalţi se uită ciudat la cei doi, îi condamnă din priviri căci fac notă discordantă cu peisajul. Zâmbetele lor largi nu au ce căuta în acest peisaj. Ei ştiu încă să se bucure. 

Şi mai sunt acei oameni, care parcă ar fi goi pe dinăuntru, nu mai simt nici bucurie, nici supărare. Nicio emoţie, nicio inițiativă. Asta e pierderea lor...E alegerea fiecăruia până la urmă. Noi alegem ce şi cum vrem să fim. Noi alegem dacă construim sau distrugem, dacă înflorim sau ne veştejim, dacă vibrăm sau stăm indiferenţi și bosumflați.

Relaţii interumane, trăiri...

Toată povestea este ca un tort imens: fiecare e conştient de felia pe care o mănâncă şi doar cofetarul e singurul la curent cu întregul. Luminiţe sunt peste tot...nu mai ştim noi să iubim, să vedem, să apreciem. Privesc în gol...

Dragostea e o floare fragilă. Trebuie să fie protejată, trebuie să fie călită, trebuie să fie udată. Numai atunci devine puternică, specială.

Fiinţa umană este o maimuţă. Oamenii nu fac decât să repete. Oamenii sunt imitatori. Repeţi comportamentul mamei şi al tatălui tău. Rămâi deformat dacă nu renunţi să faci asta, dacă nu capeţi individualitate, dincolo de opiniile şi trăirile lor.            

Da ştiu, fiecare părinte vrea tot ce mai bun pentru copilul său, îi vrea binele dar numai simplul fapt că îţi doreşti ceva nu înseamnă că o să se şi întâmple. Nu te-au rănit cu bună ştiinţă dar fiecare acţiune, fiecare discuţie aprinsă, fiecare judecată emisă greşit, lasă urme, consecinţe. Ajungi şi tu un robot, o maşină ca şi ei, un suflet rece, pasiv, te surprinzi făcând aceleaşi lucruri, spunând aceleaşi vorbe ca şi ei, pe care odinioară le detestai, spuneai că tu nu o să faci, nu o să dregi. Viaţa asta e dată naibii, totul e atât de subiectiv, de fragil.

Oamenii devin nişte falsuri, nişte prefăcuţi. Nu înţelegem că nu avem niciun drept să pretindem nimic de la nimeni. Pentru nişte nimicuri, oamenii distrug toate posibilităţile de a exista dragoste, afecţiune. Nimeni nu are vreo obligaţie să te iubească, dacă renunţi la pretenţii, încetezi să mai închizi uşi. Nu te aştepta la nimic. Dacă ţi se iveşte ceva în cale, fii recunoscător. Dacă nu se iveşte nimic, atunci nu este nevoie să se ivească.

Îi urmăresc pe oameni şi văd cum se tratează unii pe alţii ca şi cum ar avea obligaţii reciproce. Nu mai zic când deschizi tv-ul la un post de ştiri ce grozăvii auzi.De câte sunt capabili unii oameni. Cum ar putea creşte dragostea când nu există climat de gratitudine, de mulţumire? Oamenii sunt mult mai preocupaţi cum să apuce şi să ia. Pe toţi îi interesează să primească şi se pare că nimănui nu îi face plăcere să dea.

O relaţie nu este ca o afacere dar mulţi dintre noi exact ca nişte parteneri de afaceri ne comportăm. Dar de exemplu: vine o pasăre la uşa ta şi începe să ciripească un cântec însă nu îţi cere diplomă de merit ori vreun semn de apreciere. Cântă cântecul şi apoi pleacă fericită în altă parte. La fel şi dragostea. Vine după propria voinţă, nu este nevoie să o chemi.

Sădeşti o tufă de trandafiri, o uzi, îi pui îngrăşământ, o protejezi. Apoi, din senin, într-o bună zi, apare un trandafir superb şi casa ta se umple de parfumul lui. Aşa se întâmplă şi cu dragostea. Şi ca orice trandafir, se trece, se schimbă sezonul. Dar te-a încântat o perioadă, ţi-a înfrumuseţat existenţa. De ce trebuie să stricăm asta, să împroşcăm cu noroi în loc să apreciem unicitatea momentelor? Suntem atât de ingraţi şi de nedrepţi uneori...

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film, este atât de bine realizat încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Habar nu am. Ceea ce el gândeşte, tu gândeşti. Ceea ce vede el, tu vezi. Trăirile lui devin trăirile tale. Sinele crede că este Eul. Uită de propria sa natură, vrăjit de frumuseţea sau dramatismul Creaţiei. A rupe această vrajă este ca şi cum rupi o legătură. Dar orice carte, orice film, orice piesă de teatru ajunge la final. Când un bărbat şi o femeie iau decizia de despărţire, nu înseamnă că e un eveniment neapărat trist. Despărţirea poate fi începutul unei vieţi mai adevărate, mai autentice.

Iubirea care cere încontinuu se transformă treptat într-o închisoare cu pereţi transparenţi. Lumea asta e plină de cerşetori, de oameni care îşi cerşesc iubire unii altora. Dacă suferi, suferi din ignoranţă. Nu există suferinţă acolo unde este iubire necondiţionată. Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea e inexistentă. Ceea ce există în schimb este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, frică, dependenţă. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă să fie cineva în direcţia ei.

Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu un deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde se aşteaptă să fie iubiţi. Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni care să îi simtă mirosul. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă si se poate bucura. De fapt, floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jurul său. Cam aşa e şi cu iubirea.

Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare frumos decorată, pe care societatea o recomandă cu ardoare şi ai cărei rezidenţi sunt oarecum recompensaţi. Dacă există iubire de ce mai e nevoie de căsătorie? De ce trebuie să-mi ”asigur” dragostea ta printr-un contract legal? Da ce e căsătoria ca un contract de asigurare? Ok toată lumea o face la un moment dat. De ce? …Parcă suntem precum două maşini cu rezervoarele pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie.

A nu face altuia ce ţie nu îţi place e o formă de a te proteja pe tine însuţi. Câteodată ne oglindim în sufletul altcuiva pentru că încetăm să mai fugim…chiar de noi înşine. Uneori lucrurile care ne produc suferinţă ne educă. Câteodată liniştea vorbeşte şi atitudinea ta faţă de evenimente influenţează rezultatele. Observ cât de multe ai de învăţat de la oricine dacă te opreşti să asculţi cu adevărat, să auzi ce vrea să îţi transmită omul ăla, fiindcă în goana asta nebună ratăm atât de multe, spune cât mai multe, acoperă pe oricine şi mai ales tu să ai ultimul cuvânt dar nu neapărat ceea ce ai tu de zis e mai important ori ştii mai bine. La fine nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, nu-i aşa?

Observarea este non-interferenţă…să fii martor. Este ca şi cum ai sta pe malul unui râu, urmărindu-i atent curgerea, fără a încerca în mod stupid să reţii o anumită bucată de apă. În câmpul acesta de observare pură, detaşată şi liniştită, miracolele încep să se producă.

Momentele cruciale din viaţa noastră nu sunt nicicând planificate. Sunt aleatorii, spontane. Firea de iepure a unora nu e neapărat de blamat…aşa de precaut, aşa de discret. Sub învelişul lui drăguţ, adorabil, se ascunde o voinţă puternică şi o încredere de sine aproape individualistă. Şi totuşi, iepurele ţopăie întotdeauna peste obstacole şi năpaste şi aterizează mereu în picioare. Aşa că firea de iepure a unora e la fine, un model de a te descurca în diverse situaţii, de a-ţi depăşi limitele.

Iar sentimentele negative eu cred că dispar atunci când nu le mai opui rezistenţă. Nu mai lupţi cu ele, nu le mai negi existenţa ci înveţi să le accepţi, să le ignori. La fel e şi cu grijile, ele cresc precum copiii dacă le hrăneşti. Tu îţi alimentezi grijile prin energia pe care o investeşti în lupta ta. Dar cum viaţa e un flux, dacă le conştientizezi, le laşi să fie (îţi vine să urli – urlă, îţi vine să plângi – plângi, nimeni nu e de fier), nu mai au acelaşi impact, sunt înlocuite de altceva. Nimic nu durează.

Ochiul vede ce vrea să vadă, frumosul sau urâtul din jurul său dar dacă noi dăm toate straturile astea de aparenţe la o parte, vom simţi dincolo de ticăloşenia unora, mierea acestei vieţi.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor.