Realitatea de zi cu zi...

Tinerii termină facultatea şi nu îşi găsesc de lucru. Bătrânii ajung la pensie şi nu îşi permit financiar mai nimic, economie la sânge, situaţia materială fiind destul de precară. Adulţii n-au timp să viseze - de dimineaţa până seara luptă ca să îşi întreţină familia, să plătească studiile copiiilor, înfruntând la fiecare ceas, realitatea crudă.

Lumea nu a fost nicicând aşa grăbită, aşa fremătată ca acum, crize economice, crize sociale, depresii, stres, degradarea mediului înconjurător, sărăcie. Toţi vor soluţii rapide, ca să rezolve măcar câteva din problemele lumii.

Şi în sufletul meu au loc mari conflicte, care pot dura şi luni de zile, iar clipele în care mă cufund într-o realitate magică, nu ţin, văd că de fapt, totul e de percepţie. Ok, am înţeles de mult că există doar momentul prezent, acum. Însă omului îi este foarte greu să se concentreze asupra prezentului, dincolo de teoriile pozitive şi îndemnurile altora. Întotdeauna se gândeşte la ce face, cum ar putea să facă mai bine, care sunt consecinţele actelor sale, de ce nu a acţionat şi cum trebuia să acţioneze...fie se preocupă de viitor, ce va face mâine, ce măsuri trebuie luate, cum să îşi îndeplinească visele, cum să evite ce nu îşi doreşte, etc. 

Dar live the moment e arareori...O idee ar fi să te împaci cu trecutul, dacă ai greşit să îţi ceri iertare sau să rezolvi cumva lucrurile, să duci lucrurile la bun sfârşit, să conştientizezi că la momentul respectiv ai acţionat cum ai crezut că e mai bine, să dai tot ce ai mai bun şi să poţi merge mai departe, altfel te vor bloca mereu greşelile trecutului. Rezolvă şi nu te mai gândi la ce a fost, cum ar fi fost. Ce e mai bun urmează să vină, nu îţi pune singur piedici în calea fericirii tale. După cum afirmă şi un studiu, cele mai bune lucruri din viaţă sunt gratuite, fericirea nu înseamnă să ai toţi banii dintr-o bancă, maşini rapide şi haine de firmă, ci familie, prieteni şi frumuseţea naturii. În ciuda faptului că oamenii sunt din ce în ce mai materialişti, e ceva să te regăseşti în lucruri simple : să simţi soarele pe faţă, să citeşti o carte bună, să te plimbi pe plajă şi să te culci într-un pat cu aşternutul proaspăt spălat, să priveşti apusul de soare, să răsfoieşti fotografii vechi şi amintiri şi să miroşi iarba proaspăt tunsă sau să asculţi ciripitul păsărilor. Pe mine astea mă fac fericită, printre altele. 

Eu cred că viaţa nu înseamnă numai să alergi după diverse, să te închizi în birouri rigide, cu zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer condiţionat pe fundal, în care faci toate lucrurile pe fugă, dormi în fugă, iubeşti pe fugă, te cerţi pe fugă, munceşti pe fugă, mănânci pe fugă, fără să savurezi ceva sau să înţelegi ceva. Da avem nevoie de bani, avem nevoie de industrie, avem nevoie să muncim, să nu ne cuprindă lenea, să nu ne plafonăm, mai e nevoie şi de compromis, avem nevoie de toate astea, DAR cu măsură, cu cap, îţi poţi face timp şi pentru lucrurile importante pentru tine, dincolo de pretexte şi scuze. 

Sunt sătulă de patetica scuză: NU AM TIMP (dar pt telenovele şi cancanuri are timp). Avem timp să ne închidem în calculatoare, dar ele nu sunt ferestre în ziduri, de parcă viaţa reală s-a mutat în mediul virtual, ne amăgim ba cu una ba cu alta şi pretindem că ştim, că ne dezvoltăm sau pretindem că suntem fericiţi. Îţi spun eu, e TRIST să te trezeşti la un moment dat, că au trecut anotimpurile vieţii peste tine, şi lucrurile pe care le-ai tot amânat, nu le-ai mai făcut vreodată. AVIZI DE VITEZĂ! Chiar aşa când te-ai detaşat cu adevărat?...lasă-mă cu falsa pauză, vacanţă - 1 săptămână pe nu ştiu unde, fuga de colo colo şi obosiţi, frustraţi, nervoşi pe te miri ce lucru. Când ţi-ai ascultat simţurile, când nu te-ai gândit decât la tine o zi, când ţi-ai închis laptop, telefon, televizor doar SĂ RESPIRI? Când i-ai sunat pe cei dragi, nu pe fugă, nu ca pe un automatism, ci doar de dragul de a-i ASCULTA, animat de conversaţie, nu surd la ce spune? 

Ştii ce observ în jurul meu : oameni prizonieri în propriile lor vieţi, feţe crispate, oameni tot mai înverşunaţi, alergând în sprint de colo colo, roboţi rigizi care pierd esenţa pentru că nu au niciodată timp, oameni ce cară după ei POVARA prejudecăţilor, oameni ce ştiu titlul dar uită povestea. De parcă dacă s-ar opri...pierd trenul vieţii. Nu o să mai ai o a doua viaţă, să ştii, fii măcar tu o faţă zâmbitoare, chiar dacă trebuie să ţii pasul ca nu cumva să rămâi în urmă, trebuie să faci parte din lumea asta şi plăteşti şi tu preţul. Mai bine o oaie rătăcită şi în armonie decât încă una din decor, zic. Caută echilibrul...nici prea prea, nici foarte foarte.

Pot spune că marile lecţii pe care le-am învăţat, au fost când am părăsit zona de confort, şi mai ales, au fost tocmai cele pe care mi le-au predat călătoriile. Călătoriile îţi deschid mintea, îţi trezesc simţurile adormite la viaţă, trezesc spiritul de aventură, de nou, de curiozitate, familiar din copilărie. 

Întotdeauna am fost de părere că, e aiurea să rămâi în acelaşi loc mereu, să te plafonezi într-un loc făcând aceleaşi lucruri, văzând aceiaşi oameni, aceleaşi feţe. Ce se poate întâmpla interesant, diferit?...doar monotonie. Unele din cele mai frumoase amintiri le am din călătorii, din momentele de explorat, schimbat decorul. Şi da, vechiul pretext: Cine are timp şi bani pentru aşa ceva? Ei bine, părerea mea e că, nu e neapărat chestiune de bani, cât de curaj. 

În loc să faci mereu aceleaşi chestii superficiale, ieşit la terase, restaurante, etc, poţi să te urci în tren şi să pleci câteva ore, o zi, două undeva unde nu ai mai fost. Pleacă la munte, du-te la mare, plimbă-te într-un oraş care nu îţi e familiar, observă, ia pulsul altei locaţii, schimbă sezonul, cunoaşte oameni noi, obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, fă ceva last minute. Îndrăzneşte omule, deschide-te unor experienţe noi, încearcă şi altceva!  Întotdeauna te poţi depărta de turmă, să faci şi altceva decât standard, riscă, ai grijă de tine şi de sufletul tău. Revigorează-te, capătă un suflu nou, deschide-te faţă de lume!

Eu cred că e bine să te provoci măcar din când în când, dincolo de rutină, să ieşi din tipare, să-ţi descătuşezi potenţialul. Crede-mă, te poţi întâlni la răscruce cu propriul tău EU, ori tu într-o altă lumină, descoperind lucruri de care habar nu aveai.

Pe lângă faptul că, viaţa noastră e o permanentă călătorie, de la naştere până la moarte, poţi face cea mai importantă călătorie - să te cunoşti pe tine însuţi. De tine depinde. Peisajul se schimbă, sezonul se schimbă, oamenii se schimbă, nevoile se transformă, cu toate astea, trenul merge înainte. Viaţa e trenul, nu gara. 

Încerc să trăiesc momentul, să merg pe principiul aici şi acum. Nu am nevoie de planuri pe 5, 10, 15 ani. Nimeni nu ştie ce va urma, cât stăm pe acest pământ. Învăţ să mă bucur de prezent, de ce am acum, de oportunităţi, fac ce îmi place şi apreciez orice trăiesc. 

Aşa că: nu te subestima, fă ce îţi doreşti, întâlneşte-te cu oamenii pe care îi placi, călătoreşte, informează-te, descoperă, profită de ce e frumos pe lume. Amânarea e hoţul timpului şi s-ar putea să nu mai apuci...Nu nesocoti harurile ce ţi-au fost dăruite. Nu trebuie să te îmbolnăveşti sau să pierzi, ca să apreciezi ce ai, poţi fi recunoscător şi azi, poţi aprecia procesul ăsta ce se numeşte viaţă. Miracolul vieţii este lângă tine, înţelege ce se petrece cu tine, conştientizează şi asumă-ţi. Avem tendinţa să interpretăm toate lucrurile care ni se întâmplă, aşa cum ne dorim, nu aşa cum sunt. Crede-mă că nicio viaţă nu e întreagă fără un dram de nebunie.

Tindem să valorizăm ceea ce vine de departe, fără să recunoaştem vreodată tot frumosul care există în jurul nostru, sub nasul nostru.

I am just fine...

Lume disperată să îşi pună cătuşe înainte de orice, să intre în „rândul lumii”, să o facă şi pe asta şi mai ales la o vârstă cât mai fragedă ca nu cumva să rămână neluaţi. Pe bune?! Uneori ne-o căutăm singuri cu lumânarea...

De ce naiba ne învârtim în jurul cozii, ne ascundem în pseudo-relaţii, pseudo-căsnicii, pseudo-fericiri?  Ok, aşa e lumea construită, se pierde printre atâtea măşti, asta e firea umană poate...Ştii ce ar fi bine să învăţăm? să credem doar în momente...momentul când ţi-a spus că te place, te iubeşte, că eşti ceea ce şi-a dorit. Crede omule în momentul ăla şi atât, dar în secunda în care a ieşit pe uşă ia-ţi gândul! Momentul a fost real...apoi nu mai contează. Secretul e să înveţi să te detaşezi de sentimente, să înţelegi că pierzi ceva, câştigi altele şi de multe ori, ce e mai bun urmează să vină. 

Voi cei care vă plângeţi ba de una ba de alta, voi acceptaţi jumătăţi de măsură şi îmi tulburaţi preţioasa mea libertate şi liniştea cu confesiunile voastre, pe care nu vi le cer, nu vi le smulg. Şi iar începi cu bărbati-miu, omul meu face şi drege...drame închipuite ori reale. Suntem fiinţe nu obiecte, nu ne aparţinem, de câte ori trebuie să mai urlu că detest al meu, a mea... De câte ori să îţi mai explic, că eu nu aparţin nimănui, că nu voi fi vreodată sub papuc, sunt liber arbitru... Şi îmi aparţin doar mie, plăcerilor şi dorinţelor mele, chefurilor mele, că dacă fac ceva e pentru că vreau, nu o să mă supună vreodată un lucru, o nevoie şi cu atât mai puţin un om. Şi aşa ar trebui să fie la toată lumea. Şi iar mă înebuneşti cu cele 101 feluri de mâncare pe care i le prepari soţului tău, de parcă ai câştiga vreun premiu pentru asta, ori e nu ştiu ce realizare.

La naiba, de parcă nu mi-ar fi destul de greu în rahaturile de zi cu zi, în lumea asta a bărbaţilor care văd  femeia ca pe un obiect, care mă văd doar un chip frumos şi atât şi se gândesc numai la jucăria lor din pantaloni. Acum mă seci şi tu cu paranoia ta. Mă faci părtaşă şi la ce nu vreau să fiu. De parcă dacă stai ca fraiera şi te frămânţi, nu o să se întâmple inevitabilul. Ce să îţi fac dacă eşti naivă, pui botul la tot ce îţi spune el şi îţi alimentezi singură nervozităţile? Ai vrut să fii "doamnă" nu?

Dacă iubirea stă doar în „cu cine ai fost?”, de ce ai întârziat? sau alte câteva mii de dc-uri imbecile... Atunci mă lasă rece. Suntem pasageri prin viaţa asta, nu deţinem nimic, totul ţine fix o clipă, un moment, nu-l poţi lega de tine că aşa vrei tu, nu sunteţi siamezi, îţi tot repet. Nu e nici măcar vina lui, că NU SIMTE când e ceva în neregulă, că nu ştie niciodată să întrebe, să pună întrebarea potrivită. Aşa e construit, nu e robot construit după dorinţele tale, aşa era şi înainte de a-l lua acasă. Dacă tu nu îţi asumi realitatea şi nu eşti conştientă, e doar vina ta că ai aşteptări nerealiste. Şi iar îmi sari în cap că nu înţelegi reticenţa mea în privinţa relaţiilor, mă faci nebună şi nestatornică. Şi iar începi cu negarea. Nu înţelegi fato că sunt sătulă de atâtea cazuri, de atâtea confesiuni, că ştiu şi ce nu vroiam să ştiu şi că nu mai cred...Că de fapt, sunt conştientă de cât de grea e viaţa de familie şi nu vreau asta pentru mine.

Când ţi-am arătat joaca vrăbiilor, acea furnică muncitoare, acel apus de soare minunat, te-ai uitat chiorâş la mine, mi-ai zis că am luat-o razna. Ok, dacă să te bucuri de lucrurile simple, frumoase, dacă să observi ce e în jurul tău înseamnă să o iei razna...atunci ce să îţi spun, mai bine stai şi plânge-ţi de milă şi fă un infarct de grija soţului. Nu înţelegi tu femeie frumoasă, că nu trebuie să laşi pe nimeni să îţi ia bucuria de a trăi?..să te bucuri de oameni, de muzică, de natură, de ieşiri şi să iei totul aşa cum vine, fără să alergi, fără să forţezi, fără să tânjeşti după cai verzi pe pereţi...Nu înţelegi că dacă îţi arunci frustrările asupra mea nu se schimbă nimic? Nu înţelegi că nu ascult de trebuie-urile, bine-urile şi musai-urile altora? Drama nu e la mine aşa cum spui, eu sunt liberă şi ştiu că dramă e să te resemnezi, să te dai bătut, cum o faci tu, puţin câte puţin, în fiecare zi. 

Eu am înţeles deja că relaţiile se deteriorează în timp, se consumă, se deşiră ca puloverul tău preferat, pe care l-ai purtat mai mult decât merita... Totul nu e decât o mare minciună. Ne minţim, negăm realitatea, ne ascundem şi agravăm boala sufletului. Când naiba o să înţelegi că liniştea şi fericirea ta nu depind de nimeni, că vine din interiorul tău şi din alegerile tale? Liniştea vine din detaşare şi conştientizare, nu celălalt te ridică, nu citatele, nu mesajele inspiraţionale, nu buddhismele, nici pozele, nici video-urile. Nimic din toate astea, toate vin din tine, tu trebuie să le înţelegi, tu trebuie să te iubeşti, să apreciezi, tu tu tu...degeaba le cauţi în lumea exterioară, nu ţin, sunt doar iluzii.

Viaţa e plină de frumuseţe. Observ-o. Observă albinele, copiii, feţele zâmbitoare. Miroase ploaia şi simte vântul. Trăieşte-ţi viaţa la întregul ei potenţial, şi luptă pentru visele tale. – Ashlay Smith

Lumea...

E o nebunie ce se întâmplă de sărbători : toată agitaţia, tone de cumpărături, prea multă gălăgie, prea multe politeţuri false...toate se umflă extra (mai ales burţile) parcă stau să explodeze. Nu înţeleg de ce nu profităm de timpul liber ca să ne bucurăm de linişte, să ne regăsim şi să ne petrecem timpul cu cei dragi. Să facem ceva pentru sufletul nostru. Gospodine încuiate în bucătărie, curăţenia de Paşti (nebunie generală), de parcă faci curat numai de sărbători...femei gata să-şi dea sufletul, transpirate şi muncite ca să arate cât mai wow. Sărbătoarea mâncării...Tradiţii, convenţii...Iar mă întreb ce o fi în capul unora?

Sărbătorile pot fi groaznice. Credeţi-mă este greu să facem faţă consecinţelor sociale ale aparenţelor, e greu să facem faţă eşecurilor pe linie.

Suntem animale sociale – infernul sunt ceilalţi. Când încercăm să adunăm informaţii despre lumea înconjurătoare, tindem să ne lăsăm călăuziţi de structura noastră biologică şi atenţia ni se orientează cu mare uşurinţă spre senzaţional, diferit şi nu atât de mult asupra relevantului.

Favorizăm ceea ce este senzaţional şi foarte vizibil. Acest lucru afectează modul în care judecăm realitatea sau „eroii”.  Nu rămân mult în memoria şi atenţia noastră dacă nu ne furnizează rezultate vizibile, dacă nu aduc constant dovezi ale activităţii lor. Trăim iluzia propriilor percepţii. Unele adevăruri le apar numai copiilor – adulţii sunt prea prinşi în viaţa de zi cu zi, în detaliile practice şi trebuie să-şi facă griji cu privire la „problemele serioase”, şi sunt sceptici ori încăpăţânaţi, abandonează aceste adevăruri pentru chestiuni aparent mai relevante. Şi totuşi, poţi vedea multe lucruri dacă te uiţi pur şi simplu. Nu fiţi înguşti la minte.

Lumea este dizgraţios administrată şi nici măcar nu ştii cui să te plângi. Varsă-ţi inepţiile...cui? Oricum sunt robotizaţi, absenţi, tot mai surzi şi mai orbi. Taci şi înghiţi. Le ţii pentru tine. Tu şi dialogurile interioare, oricum cleveteala şi frustrarea nu ajută pe nimeni, nu schimbă nimic. Cum dai o replică mai acidă, cum faci o remarcă realist de răutăcioasă, cum dau bir cu fugiţii, se uită chiorâş şi îţi mai şi aruncă vini ascunse. De parcă ei ar fi făcuţi din alt aluat, desprinşi dintr-o altă realitate. Laşitate. Pură resemnare, pură negare. Asta e tot. Mergi mai departe. Te gândeşti că toate au un sfârşit şi fiecare e liber să creadă si să facă ce vrea. Îmi vine în minte vorba unui dramaturg suedez care spunea că îi dispreţuieşte pe cei care au câini, pentru că el crede că sunt nişte laşi, care nu au curajul să îi muşte ei singuri pe ceilalţi. :))

Preţuiesc enorm libertatea, independenţa însă ştiu că nu ai şanse de libertate totală, pentru că cenzura te domesticeşte, iar dacă te opui domesticirii la care societatea te supune..nu prea ai de ales de fapt, ai muri de foame, ai deveni pustnic iar noi suntem animale sociale, avem nevoie de entertain. Chiar dacă asta înseamnă oameni bombănitori, răi sau buni, oameni gata să-ţi frângă aripile fără menajamente, cu sau fără motiv : Nu visa! Fii cuminte! Crezi că e aşa simplu?! Poartă-te frumos! Nu ai nicio şansă! Nu e bine, nu e corect, nu e etic, nu e, nu e...Şezi blând în lesă! Ai aşteptări prea mari, eşti prea pretenţioasă, eşti prea , eşti prea...

Şi uite aşa, la fiecare pas, libertatea de exprimare îţi e făcută afiş, că nu mai ştii ce e real şi ce nu, ce e bine sau nu. În fine, ideea e că trebuie să te adaptezi, aşa cum atunci când şofezi, adaptezi maşina condiţiilor de vreme, dar totodată să îţi vezi de drumul tău, de visele tale. Nimeni pe lumea asta nu ştie mai bine ca tine ce îţi doreşti, de ce eşti capabil ori ce vrei de la viaţa ta. 

Revenind, să fim liberi cică...păi asta costă cam mult..costă slujbe, prietenii, costă renunţarea la carduri, la asigurare, la pensie şi mai ales renunţarea la până când moartea ne va despărţi. Şi binenţeles, anihilarea socială...out of system. Deci nu ne convine. Aşa că pentru fiecare compromis, pentru fiecare renunţare poţi găsi o alinare, un refugiu sau altceva...a sweet cake. La schimb. Speli puntea şi e din nou senin. Revii la ce îţi place. Apoi înapoi la ce trebuie. Uneori devii confuz, nici nu mai ştii ce te animă...Atâţia de ce te zăpăcesc..de ce, de ce, familia de ce? 

Atâtea poveşti derizorii..sau poate sunt eu prea analitică, prea mă agăţ de cauze pierdute, prea multe întrebări existenţiale. Inutilitate, miciime...o mare vrăjeală. Întorci spatele...apoi te întorci tu, stai că parcă...să trăieşti în prezent, sfatul veşnic, nimic altceva nu merită ţinut minte şi totuşi...caut să găsesc, caut să regăsesc, caut să trăiesc, caut să retrăiesc, caut să înţeleg, caut răspunsuri care nu mi-au fost date, caut clipele în care nu am ştiut să spun ce era esenţial, caut toate lucrurile neîncheiate, care nu au avut rămas bun, toate vorbele nespuse, toate inexplicabilităţile aparente. Şi mă trezesc iar captivă, în acelaşi scenariu prost, din care nu înţeleg mai nimic. Mă uit captivată de acelaşi film vechi, pe care l-am tot revăzut şi căruia îi ştiu deja finalul. O să mă întreb iar ce caut eu aici? Cine e străinul care mă aşteaptă, care era povestea? Când a apărut iar prăpastia uriaşă dintre noi? Lipseşte emoţia, lipseşte surpriza...

Non sens general...Chiar dacă concediez personajele, le înlocuiesc, chiar dacă schimb locul, chiar dacă încerc să pun lucrurile la locul lor, să aplic lecţiile învăţate...descopăr din nou că e acelaşi scenariu penibil, cu aceeaşi traiectorie, banala normalitate. Tone de discursuri, direcţii infinite, pledoarii, spuse toate de parcă ar conta pentru totdeauna. Păcăleală, spălare continuă a creierelor, aceeaşi teamă că nu mai e timp, tentative de prietenii, tentative de relaţii, tentative de bărbaţi ori femei, tentative de vieţi trăite armonios ...cursă contra cronometru. Ceva de genul : I am so busy being busy...

Tired...

...Aş vrea să nu mai îmi pese, să devin o egoistă nemernică care îşi vede de drumul ei...poate că încă sunt prea umană. Sunt obosită de toate scuzele patetice, de toate promisiunile şi trădările altora, de toată victimizarea, de toate momentele în care am înţeles că şi tăcerea e un răspuns. Da, mă simt obosită de toate palmele vieţii care m-au trezit la realitate, de toate jurămintele de credinţă care nici bine nu au fost rostite că au şi fost încălcate. Primăvară mincinoasă...Aş vrea să treacă toate pe lângă mine ca pe lângă un surd, să nu le mai aud..Who cares?...iluzii, dezamăgiri, măşti, trădări...spectacol tâmpit, prost înţeles.

Obosită de toate iubirile false, de toată lipsa de autenticitate ori spontaneitate. La naiba cu toate! ...Toate sunt construite pe nisipuri mişcătoare, apar şi dispar, se nasc şi mor, vine valu şi le ia de parcă nici nu au existat vreodată.

Iubire necondiţionată...ce poveste frumos ambalată pentru proşti şi cât de ireală ori inexistentă. Fericire prefăcută ce se prăbuşeşte peste un munte de minciuni. Te joci, forţezi limite, profiţi şi vine vremea când dai şi socoteală..reversul medaliei. Trebuie să fii pregătit să plăteşti pentru că ţi-ai încălcat promisiunile, că ai trădat încrederea sau ai mânjit confesiuni...

Rămăşiţe de vise...Cine e mai vinovat ca altul?...cei care mint cu neruşinare? Cei care te strâng la pieptul lor binevoitor ca în secunda următoare să îţi tragă preşul de sub picioare? Cei care pretind că îţi sunt prieteni? Cei care pretind că te iubesc dar poposesc prin paturile altora? Ori aceia care dispar fără vreun cuvânt din viaţa ta, ca mai apoi, după ceva vreme, să reapară ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi se aşteaptă ca lucrurile să fie aşa cum le-au lăsat? Sau persoanele dragi care te trădează fără nicio remuşcare şi îţi întorc spatele când ai nevoie? Whatever...

Să fii deşteaptă e totuşi un handicap...bărbaţii preferă proastele, pe cele dispuse la orice pentru plăcerea bărbatului, doar aşa pot avea supremaţia. Cu cât vorbeşti mai puţin cu atât eşti mai apreciată. Parcă întreg universul conspiră să te facă nefericită, să te facă să te legi la cap fără să te doară...părinţi, prieteni, cunoştiinţe, media, reţele sociale etc. Femeile măritate te condamnă pentru libertatea ta, pentru curajul tău de a nu te supune, încearcă să te convingă că au luat cele mai bune decizii, să îţi garanteze că viaţa de cuplu e plină de satisfacţii, parcă nu mai termină în complimentat şi ipocrizii, de parcă e îndrăgostită de un înger. 

TOATE aceste sfaturi, inclusiv cele: nu e bine să ridici atâtea pretenţii, trebuie să faci compromisuri, să devii femeia-obiect, asta e misiunea ta, de dragul copiiilor, de dragul lui sau de dragul unor vieţi pierdute. O femeie trebuie să treacă cu vederea unele infidelităţi ale soţului ori nu ştiu ce porcării...Pe bune? Eu dacă aş aplica acelaşi comportament ca al lui..m-ar da la rechini. Scutiţi-mă! Sunt sătulă de femei care devin pe zi ce trece tot mai idioate, mai comprovirusate. El e un măgar şi să îl mai şi ador pentru asta, pentru ce naiba să-l apreciez? Pentru faptul că mă vrea cât mai umilă şi tâmpită?..şi mi se mai şi spune: Ei lasă că o să înţelegi tu mai târziu, într-o zi o să îţi schimbi viziunea, omul pe care îl iubeşti bla bla..Serios? Ghiciţi în stele sau se schimbă realitatea peste noapte şi o să trăim ca în basme? 

Whatever, vreau să rămân imună la astfel de sfaturi şi să fac cu viaţa mea ce vreau eu, nu ce „se cade”, decât să trăiesc cu o asemenea resemnare...Cum naiba să iubesc lipsa lor de atenţie, lipsa lor de intuiţie ori înţelegere? Nu, nu e timp pentru asta, nu e timp să fiu tristă, timpul e un dar preţios. Ok, trădarea e la tot pasul, e umană, trădarea ta, trădarea propriilor vise, aşteptări, experienţe, doruri, speranţe. Dar ştii că o să treci peste..merită mai mult sau mai puţin dar trece...de fiecare dată, iluzia unui nou început vindecă acolo unde au rănit alţii, se umple spaţiu gol, uităm... Îndârjirea de a supravieţui, speranţa nepieritoare şi bucuria clipei...Toate sunt etape, lecţii. La început toate ni se par grele. Apoi devin tot mai uşoare pe măsură ce ne învăţăm lecţiile. Viaţa e plină de urcuşuri şi coborâşuri. Ăsta e farmecul.