Câteodată, am senzația că port o încărcătură cu dinamită,
iar el sigur lucrează la detonări. E așa de enervant..
Sunt momente în care îmi simt mintea sfâșiată în două.
Momente în care cad pradă unui conflict interior. Mă rătăcesc în cuvinte și renasc culori
pictate adânc în suflet. Și totul e de parcă timpul încremenește iar lucrurile
din jur îți pierd culoarea, se pierd într-un fond monoton. Nici nu simt că mai
sunt vie. Dar ce bine sunt doar pase și trec...mă reechilibrez și îmi reactivez
speranța. Îmi reamintesc să mă uit în jur să observ. Culori, oameni, forme,
stiluri, tipare. Și e minunat că pot face asta.
Recunosc, mă oftică faptul că el se simte în largul lui
oriunde s-ar afla. Tare aș vrea să capăt ca prin minune acea lejeritate, acea
relaxare și adaptabilitate la orice îi iese în cale.
Mi-ar plăcea uneori, să nu mai am suflet. Să nu reușească să mă mai dea ceva sau cineva peste cap. Dar...
Bune sau rele, lucrurile care se întâmplă se cer luate ca
atare. Într-un fel sau altul, toți trecem peste...
Ce mă irită e că îți investești încrederea într-un om,
devii vulnerabil în fața lui și asta îi dă putere să te rănească. Nu mi se pare
corect deloc. Nu poți sta într-o alertă continuă, ridicând întruna ziduri doar
pentru că ai avut niște experiențe nefericite sau niște oameni înainte, au avut
grijă să-ți spulbere credințe. E nevoie să dai șanse. Într-adevăr atunci când
ești atent, controlezi situația...dar pierzi pe alte planuri. Și cât reziști cu
garda sus, ținând la distanță tot ce ar putea să te rănească? Nu..asta nu
funcționează. E doar fugă și lașitate.
Mă enervează lumea asta băgăcioasă și atât de curioasă.
Pe bune, nu e vorba că fac pe misterioasa sau că ascund nu știu ce secrete, dar
pur și simplu nu simt nevoia să împărtășesc cu oricine experiențele mele. Așa
sunt eu. DE CE trebuie să te superi? Dacă aleg să-mi ascund existența comună de
altfel, sub un văl de tăcere, e alegerea mea. De ce insiști?! Pur și simplu
nu-mi place să vorbesc despre mine sau de anumite lucruri. Nu am pur și simplu
chef să vorbesc despre ele. Ce e atât de greu de acceptat? Încerc un rol de
camuflare în societate, nu vreau să atrag atenția cu nimic. Chiar nu înțeleg de
ce nu sunt lăsată în pace din moment ce eu nu deranjez pe nimeni cu nimic, nu
mă interesează viața altora. Lumea vorbește mult...și prost. Și speculează
maxim atunci cînd nu primesc răspunsuri. Ok vorbiți și credeți fix ce vreți dar
nu mai insistați pe lângă mine, vedeți-vă de treabă.
Sau veșnica întrebare ”De ce ...?”..pentru că sunt om,
mai am și perioade în care liniștea mi-e zdruncinată sau mă copleșesc lucruri
care nu-mi plac, care mă dor. Și se tot insistă pe subiect...frate ce poți
spune..când amintirile se întorc ca să te bântuie și te simți obosit, vlăguit,
sau viața ta nu e deloc așa cum ți-ai imaginat și nu-ți dorești decât să fugi?
Și nu am chef să mai discut, cu atât mai puțin cu o persoană care nu știe mai
nimic despre mine sau nu înțelege...wtf
Curiozitatea asta excesivă mă scoate din minți. E viața
mea, trăirile mele, alegerile mele. Tu ce tot vrei?
Oricum pretinzi că nu s-a întâmplat nimic, că ești bine,
pentru a supraviețui...
Și reproșurile, șantajele emoționale mă exasperează...în
niciun caz nu obții ce vrei. Detest presiunea...de orice fel. Daca simt nevoia
să-ți împărtășesc ceva o fac din proprie inițiativă, nu pentru că insiști. Dacă
nu..mă bați la cap degeaba. Nu faci decât să mă îndepărtezi.
Poate că ar trebui să ne scriem fiecare câte un manual de
întrebuințare...dar chiar și așa cu toate instrucțiunile și vorbind cât se
poate de clar, mi s-a întâmplat să fie fail total.
Înveți să citești printre rânduri. Înveți să crezi în oameni ca tine. Înveți să crezi și în bine chiar dacă vezi atâta noroi. Înveți să vezi hotarele dintre noi. Înveți să faci față presiunilor din trecut. Înveți...orice. dacă vrei.
Te extinzi. Te desprinzi. Te descoperi. Te pierzi. Te
regăsești. Și de la capăt...
