În ceea ce priveşte dragostea...

Dragostea nu înseamnă numai îmbrăţisări şi dulcegării. Cea mai puternică şi cea mai firească manifestare de dragoste este ca, atunci când toate merg prost, să-ţi laşi deoparte propriile griji, frustrări şi temeri, şi să încerci să-ţi ajuţi cât mai mult partenerul, în loc să intri în panică sau să faci crize de isterie, mai mult să înrăutăţeşti lucrurile.

Oamenii pot suporta multe mizerii dacă ştiu că pot conta cu adevărat pe devotamentul cuiva. Este baza unei bune relaţii. Bărbaţii sunt mai sensibili la suferinţă decât se arată, sunt plini de ei, pentru că vor ca tu să crezi că sunt puternici, deloc vulnerabili. Ei vor ca totul să decurgă cât mai firesc, cât mai lipsit de reguli, norme, bătăi de cap pentru ei. Deşi mulţi dintre ei se feresc de angajamente, se tem de implicări durabile, ei tânjesc de fapt, după afecţiune, mângâieri, laude, atingeri uşoare, preludiu.

Este foarte important pentru un bărbat să se simtă apreciat, să simtă că-l doreşti cu adevărat sau că tânjeşti după el. Orgoliul masculin e cam de necombătut, deşi se spune că în dragoste nu e loc pentru orgoliu, dar clar se cere mereu satisfăcut, mângâiat.  

Primul pas în înţelegerea orgoliului masculin este acela de a şti ca acesta poate fi rănit şi poate deveni fragil. Până unde merge orgoliul masculin? Merge foarte departe îţi spun eu... mai departe decât o sa afli tu vreodată...

Se spune că în dragoste şi în razboi este totul posibil...Dar nu în războiul orgoliilor, căci focul dragostei se transformă în incendiul minţii. Orgoliul devine o mască sub care fiecare se ascunde atunci când nu crede că poate să ducă la bun sfârşit investiţia sentimentală.

Aşadar, bărbaţii nu sunt ei cine ştie ce fiinţe complexe, ba chiar aş zice că nu sunt deloc complicaţi, sunt şi ei vulnerabili şi au nevoie de iubire. Ai zice că nu-i mare scofală - la fel e şi cu căţeluşii. Însă cu un căţeluş lucrurile sunt mult mai simple, te descotoroseşti mai repede de el când nu îţi mai place (fără lamentări şi scene jalnice), e şi mai rentabil, şi mai atent, mai loial (nu e trădător din naştere precum bărbatul...care dă vina pe tentaţii, legea firii şi alte scuze patetice), mai onest, mai credincios, etc., şi nu ridică pretenţii.  Dar lăsând gluma la o parte, asta e, aşa e legea firii, natura umană.

În ciuda stereotipurilor cu care sunt etichetaţi, de cele mai multe ori descoperi că realitatea e alta, nu e chiar aşa cum susţin miile de reviste, articole, etc. Procentul bărbaţilor care spun magica expresie : „Te iubesc” pentru a scăpa de discuţiile în contradictoriu, este destul de mare. Dar avem şi noi partea noastră de vină, îi constrângem, ameninţăm, manipulăm, etc.

Bărbaţii sunt mai atraşi de partea cărnoasă a unei relaţii, iar femeile, de licoarea ei. Dar ambele sexe vor să se scoale de la masă complet satisfăcute. Toţi jucăm nişte roluri, unii faţă de alţii, şi fiecare interpretează cum vrea fiecare rol. Suntem cu toţii actori pe scena vieţii. Şi remarc, că în vâltoarea rolurilor, societatea îşi pierde din ce în ce mai mult decenţa. Dar asta e altă poveste...

Apetitul sexual al unui bărbat seamănă cu...apetitul lui pentru hrană. Pentru un bărbat, un orgasm e ca şi cum ar face trei drumuri spre bufet. Cei mai mulţi bărbaţi, nu vor decât să închidă ochii şi să tragă un pui de somn. Câţiva sunt suficient de politicoşi pentru a pretinde că mai vor şi desert. Cred că este echivalentul bărbaţilor pentru mimarea orgasmului. Le place să facă sex cât de mult pot, pentru bărbaţi sexul e ca schimbatul uleiului : se dereglează dacă nu-l primesc regulat. Sexul serveşte multor scopuri, inclusiv comuniunii cu tine, te ajută să te cunoşti mai bine. Practic descătuşezi animalul din tine, pe care societatea îl domesticeşte în fiecare zi. E una din cele mai importante componente din viaţa unui om.

Uneori ni se pare că lucrurile ar putea fi cu totul altfel, mai bune. Vrem un bărbat viguros, încrezător, curajos, romantic, adjectiv şi adjectiv. Vrem o femeie spirituală, cu o inimă mare, fidelă, blândă, adjectiv şi adjectiv. Acel bărbat şi acea femeie poate că sunt reali, undeva. E ca şi cum ar trăi în casa noastră, în vreo cameră căreia nu-i găsim uşa, deşi e atât de aproape încât auzim ecoul vocilor lor. Sau poate că nu avem cheia potrivită ori nu suntem cu adevărat pregătiţi să întâmpinăm acel bărbat ori acea femeie. O lume infinită de posibilităţi.

Nimeni nu poate să-şi dea seama cât de lungă va fi o frază, o poveste până nu ajunge la punct nu-i aşa? Se pare că cineva încearcă să completeze spaţiul gol. Spaţiu. Totul nu e decât o sumedenie de spaţiu de completat. Aşteaptă...

Toţi suntem în şanţ, dar unii dintre noi privesc spre stele.  - Oscar Wilde

Părinţi şi copii...

Asemenea chipului, corpului, sinelui, numele care ne este dat şi în alegerea căruia nu avem niciun amestec, trezeşte în noi sentimente complexe. Numele îţi poate crea un sentiment de inferioritate, poate fi prilej de batjocură, râsete şi porecle.

La fel cum nu cerem noi să venim pe această lume, nu alegem să fim concepuţi ori nu, nu ne alegem părinţii sau rudele. Poate că şi ăsta e un motiv să ne pândească resentimente faţă de ei, cei care ne decid soarta, iau hotărâri în numele nostru şi nu avem cum să ne răzbunăm sau să cerem socoteală. Şi cum nu ne putem lua revanşa...zarurile au fost aruncate!

Unii descoperă când cresc că nici măcar nu au fost doriţi, că mama lor nu a fost altceva decât o toană trecătoare sau că tatăl lor a luat totul ca pe o glumă. Şi atunci, zic eu, copilul nu este părinţii lui dar este etichetat după ei, deci este o sumă a ruşinilor lor combinate.

Dacă stau să ma gândesc nimic nu durează mai mult decât o toană. Iubirile se nasc şi mor, pasiunile se aprind şi se sting, plăcerile la fel, însă rămân uneori drept mărturie publică a nebuniei lor – copiii.

Ceea ce e nedrept şi egoist. Dar sunt atât de multe lucruri îngrozitoare, nedrepte şi continuă să fie, dar şi  lucruri frumoase, întâmplări fericite, veşnica balanţă dintre bine şi rău.

Devenim oglinda propriilor părinţi sau încă un paradox comportamental. Şi frustrant e faptul că, după ce că te-au expus în cruzimea acestei lumi nebune de tot, mai au şi aşteptări, ridică şi ceva pretenţii. Toţi vor să fii un copil uimitor, puternic, inteligent, etc., ca să se poată mândri cu succesele tale. Dar nu orice pui aruncat în gura lupilor devine un erou. Poate că moştenirea cu care ai venit nu e aşa bogată, poate nu eşti înzestrat genetic să faci faţă. 

Toata lumea are aşteptări, faci parte din spectacol fie că vrei fie că nu, mai ales părinţii tăi, eşti creatura lor, caricatura lor. Şi totuşi cât de uşor poţi rătăci calea bună indiferent de origini. Te poţi trezi că ai devenit imaginea schimonosită a unui ideal, silueta deformată a propriei imaginaţii deşi nu ţi-ai propus asta.

Şi totuşi moştenirea genetică e puternică, ideal ar fi să caşti bine ochii, să alegi cu ochii minţii partenerul. Cred că e un fel de consolare faptul că ştii că o să treacă, mâine e o nouă zi. Punct şi de la capăt. Eşti încă supravieţuitor în jungla urbană, cu exemple de frumuseţe morală tot mai rare.

Nu există nenorocire, desigur, care să nu aibă şi micile ei compensaţii, oricât de goale şi teoretice. Universul e plin de lecţii, sunt milioane de lucruri de care habar nu ai, poţi învăţa din legături, din experienţe, din cărţi, din introspecţie, din reverie şi imaginaţie, etc.

În ceea ce priveşte înzestrarea congenitală, ea este bafta fiecăruia, fiecare cu ce are, cu norocul său. Trebuie să rânjim şi să suportăm. Şi ar mai fi situaţia când nu eşti doar tu, mai ai şi fraţi, ceea ce face totul şi mai grozav. 

Spre exemplu, se întâmplă ca doi fraţi să nu aibă altceva în comun decât pântecul care i-a purtat pe amândoi. Sau în fragedă pruncie, când realizezi că sunteţi doi, apare imposibilitatea de a controla acea fiinţă din faţa ta - care se duce în stânga când tu vrei la dreapta, care plânge de foame când tu vrei să dormi, care râde când tu plângi, toate astea urmate de bătăile de joc, şicanele, concurenţa, neîncrederea, antipatia, furia, confruntările, certurile. 

Drept concluzie, nu există ideal, nu există decât o lume imperfectă în care ducem diverse lupte şi avem cruci de purtat, fiecare individual, nu durează nimic şi nu avem nimic, deci nu vă mai lăsaţi înşelaţi de aparenţe.

Şi totuşi, recomand: zâmbiţi florilor şi ierbii, împrieteniţi-vă cu vecinii, cu câinii şi pisicile, păsările, cu oamenii, copacii, cu orice creatură a naturii. Veţi vedea atunci că viaţa va deveni bogată în infinite satisfacţii. În ciuda neajunsului de a te fi născut, poţi găsi un motiv de bucurie în orice. Tu eşti liberul arbitru al vieţii tale, de tine depinde cum alegi să priveşti lucrurile. Viaţa e un film fără subtitrare, în care fiecare înţelege ce vrea.

Ataşamentele...

Primul pas e să le identifici, faci asta doar fiind sincer cu tine însuţi. Nu ai nevoie de lucruri, nu ai nevoie de persoane ca să vezi ce te ţine pe loc sau îţi dăunează.

Nu poţi face loc experienţelor noi decât renunţând la cele vechi, golind locul ocupat. Ştiu foarte bine că unele lucruri sunt făcute să dureze doar câteva momente, sunt doar clipe, însă mintea are obiceiul de a fantasma, de a idealiza anumite experienţe. Oricât de multă bucurie ţi-a creat un moment, oricât de intens l-ai trăit, nu-l mai poţi trăi acum.

Pentru că fiecare experienţă e unică şi cu cât te încăpăţânezi să cauţi să recreezi un moment care a fost plăcut, cu atât ratezi să te bucuri de experienţele din prezent. Să trăieşti în trecut, oricât de frumos a fost, nu e o soluţie pentru că îţi blochează accesul spre altele mai bune, mai minunate. E doar o capcană a minţii prin care nu faci altceva decât să te îndepărtezi de bucuria care ţi-o oferă momentul de acum. Totuşi, fac parte din experienţa umană ataşamentele, nu trebuie să te simţi vinovat, ideea e să ştii ce efecte pot avea acestea, să le conştientizezi.

Ataşamentele duc la suferinţă, trăieşte clipa e un principiu bun, pentru că totul e într-o schimbare permanentă în această realitate. Dacă tu te ataşezi de ceva/cineva iar acel ceva/cineva suferă schimbări, tu eşti dezamăgit, frustrat şi suferi.

Viaţa e scurtă şi e bine să îţi pui problema cum poţi scăpa de acele ataşamente existente, pentru că nu suntem stăpânii a nimic din ce există în această lume şi cu cât ne agăţăm mai mult de lucruri şi oameni, cu atât mai repede le-am putea pierde. De fapt, asta se numeşte frica de abandon.

Libertatea este o miză enormă, majoritatea indivizilor aspiră la ea, dar nu ştiu cum s-o folosească.

Ce haios e faptul că născocim tot felul de motive ca să nu iubim, de teamă că vom suferi, că vom fi părăsiţi într-o bună zi. Şi totuşi cât de tare iubim viaţa, ne agăţăm de ea ca de potul cel mare, deşi ştim că şi ea ne va părăsi într-o bună zi.

Nu trebuie să lipeşti cioburi, ci să trăieşti ce ai de trăit. Nu trebuie să te proiectezi în viitor, nu ai de unde să ştii niciodată ce va urma. Lucrurile nu se petrec niciodată aşa cum am prevăzut noi.  

Numai că toate lucrurile se petrec cu o viteză uluitoare, de aceea, ar fi bine să apreciem ce avem azi, acum.Lăsând ataşamentele, oricum nu poţi opri clipa, bucură-te de greşeli căci greşelile nu contează, contează doar ce trăim. Ne simţim veşnic ataşaţi de părinţi şi e firesc să fie aşa, căci imaginea lor ne urmăreşte o viaţă, însă nu rezolvi nimic dacă îţi acuzi la nesfârşit părinţii sau pe cei din jur pentru toate relele din viaţa ta, îi poţi învinovăţi pentru încercările dureroase, pentru propriile slăbiciuni, pentru propria laşitate, dar, în cele din urmă, eşti doar tu responsabil pentru propria existenţă, devii ceea ce ai hotărât să fii.

Poate că ar fi cazul să nu mai dramatizăm atât şi să ne trăim viaţa aşa cum ştim, cu ce avem, cu ce putem face, să ne păstrăm mereu zâmbetul pe buze, să învăţăm să îi apreciem pe cei din viaţa noastră, căci nu ştim când ne trezim că le ducem dorul şi nu le mai putem adresa o vorbă. Spre exemplu, uneori, părinţii şi copiii au nevoie de ani de zile ca să se întâlnească, ca să se aproprie, iar toţi anii în care şi-au lipsit unii altora nu mai pot fi recuperaţi. Un tată îi mărturiseşte fiicei sale pe patul de moarte cât de mult i-a lipsit şi cât regretă că nu mai poate face nimic ca să recupereze anii pierduţi: „I-am lăsat ca un tâmpit să treacă, fiindcă îmi închipuiam că am obligaţii, că am de jucat un rol, când, de fapt, singurul teatru din viaţa mea era acolo unde te aflai tu.” Degeaba mai regretăm apoi, toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus, dacă timpul lor a apus.

Orice lucru în viaţă ne este necesar, dar în echilibru, cu măsură şi respect. Totul trebuie înţeles, discutat, ajustat.

Etichetări...

Dacă tu înţelegi că fiecare om este expresia lumii în care trăieşte, cu bune şi rele, fiindcă orice lucru îşi lasă amprenta asupra ta, fiecare experienţă, tot ce citeşti, mediul în care trăieşti, oamenii cu care relaţionezi, ceea ce vezi, sunt rezultatul a ceea ce eşti azi, îţi va fi mai uşor să relaţionezi cu cei din jurul tău. 

Pt. a rezolva un conflict, ai nevoie să înţelegi modul de gândire al celuilalt, să te pui în pielea lui ca să poţi vedea natura problemei. În momentul în care un om se simte acceptat şi simte că părerea sa contează şi nu este blamat, lucrurile se schimbă, atmosfera începe să se detensioneze.

După ce omul de lângă tine se simte acceptat, el începe să renunţe la opoziţia iniţială, uneori chiar la convingerile pe care le avea înainte de a vorbi cu tine. Dacă ştii să te adresezi unui om, astfel încât să fie pe înţelesul său, să ajungă mesajul care trebuie, el nu îţi va mai respinge orice idee, încercare de a ta. Şi da nu e deloc simplu, ai nevoie de diplomaţie şi multă răbdare pt asta. Totul e să vrei.

Am observat că atunci când pui etichete pe tine sau pe alţii: "ăla e prost, ăla e hoţ, aia e bârfitoare, celălalt e rău", nu faci altceva decât să limitezi gândirea ta despre acei oameni. Pe lângă faptul că ar trebui să ne menţinem atitudinea pozitivă faţă de lucruri, faţă de oameni, ar trebui să conştientizăm că părerile se pot schimba, uneori cu o simplă privire mai îndeaproape, iar etichetările nu ne ajută, ne limitează orizontul. Şi de multe ori, tendinţa noastră de a-l arăta cu degetul pe celălalt, de a-l judeca, ne limitează experienţele sau pierdem ocazia de a cunoaşte oameni minunaţi doar datorită unor etichetări greşite. În ţările civilizate, bârfa şi etichetatul nu îşi mai au locul, acolo fiecare e cu viaţa lui, cu preocupările lui.

Dacă te ghidezi numai după părerile altora, îţi pierzi autonomia, ratezi oportunităţi şi lipseşti de respect capacitatea ta de a gândi. Dacă îndrăzneşti, poţi vedea lucrurile într-o lumină nouă, chiar favorabilă.

Totodată, e recomandabil să înţelegi că un om care s-a comportat prosteşte într-o situaţie, nu e neapărat prost. Oamenii fac greşeli şi e foarte bine aşa pt că fiecare greşeală poartă în ea o lecţie de învăţat, ne ajută să ne dezvoltăm. Sau dacă un om îţi vorbeşte azi urât, se uită la tine chiorâş, nu înseamnă neapărat că are ceva personal cu tine. Poate are o zi proastă, e copleşit de probleme sau altele care nu au nicio legătură cu tine, poate că eşti inexistent pt el în acel moment iar tu îţi consumi energia degeaba întrebându-te de ce?

Ne judecăm semenii la fel cum criticii judecă orice carte, nu după trăsăturile bune pe care le au, ci după cusururile lor.  (Jerome Klapka )

Încetează să mai judeci, aparenţele sunt înşelătoare, nu-i cunoşti motivele, trăirile sau frustrările. Lasă lumea să ţi se descopere în faţa ochilor aşa cum e ea, cu bune şi rele, permite oamenilor să se aproprie de tine dincolo de etichetări. Ştiu, îţi vine să condamni pe cineva pt comportamentul său incorect sau imoral, dar nu e o soluţie, nu îmbunătăţeşte situaţia, nici nu-l schimbă peste noapte. Trebuie să ai înţelepciunea de a accepta ce nu poţi schimba, şi nu uita că de cele mai multe ori, reproşurile care le facem celorlalţi, ni le facem nouă, ne aruncăm frustrările şi nemulţumirile noastre asupra celorlalţi şi ce avem tendinţa de a critica se regăseşte de fapt în noi. Oamenii din jurul nostru nu sunt altceva decât reflexia propriei oglinzi. Lucrează la tine, schimbă ce nu îţi place, lasă-i pe ceilalţi că sunt prea preocupaţi cu propria viaţă, ca şi tine de altfel.

În altă ordine de idei, dacă vrei să schimbi comportamentul oamenilor, trebuie să înţelegi mai întâi nevoia din spatele comportamentului, intenţia. Atitudinea e totul, contează cum reacţionezi tu la tot ceea ce ţi se întâmplă şi numai empatizând cu celălalt, înţelegându-i motivaţia comportamentului, fiindu-i alături poţi avea rezultatele bune. Cu critica nu faci nimic, (numai câteodată e critica constructivă), poate doar cu sprijinul, cu o atitudine pozitivă, corectă. Iar când vezi că ceva nu funcţionează, fă altceva. Nu te poţi aştepta la rezultate diferite când tu faci mereu acelaşi lucru. Cu cât faci mai multe modificări, mai multe adaptări la situaţie, cu atât cresc şansele să îţi atingi obiectivele mai repede. Cu cât un om are gândirea mai flexibilă cu atât e mai sănatos mintal.

Schimbarea e sănătoasă, pt că cine nu se adaptează îmbătrâneşte şi moare înainte de vreme. Şi nu uita că nu atrage pe nimeni un om care îşi plânge de milă. Când viaţa îţi pune piedici, ridică-te şi mergi mai departe.

Vă recomand să citiţi "Oscar şi tanti Roz", piesa asta de teatru ne pune faţă în faţă cu realitatea, ne îndeamnă să fim sinceri cu noi înşine, să ne gândim mai profund la modul cum ne trăim viaţa., prin prisma acestui copil care ne învaţă că mai multe zile dăruite înseamnă să încerci să te bucuri de viaţă, indiferent de cum ţi-e hărăzită - în chip de premiu ori de pedeapsă - fară a uita totuşi să răspândeşti binele în jurul tău.

A te judeca pe tine însuţi este mult mai greu decât a-i judeca pe alţii, dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că eşti într-adevăr un om înţelept.  ( Antoine de Saint Exupery).

Femeia...

Faptele arată că bărbatul fără femeie, nu mai e nimic. Fiecărui bărbat care a ajuns sus îi place să creadă că a reuşit doar prin forţe proprii; iar soţia îi zâmbeşte şi îl lasă să creadă aşa. Asta o ştie fiecare femeie, face parte şi din glumele noastre uzuale. Deşi se spune că femeia e sexul slab, cuminte, cu unpic de sinceritate vedem că lucrurile nu stau chiar aşa. Ele sunt adevăraţii arhitecţi ai societăţii, cocoşul cântă el, dar găina este cea care face ouă. Ştim foarte bine că de la o femeie se aşteaptă să fie gata mereu să cedeze, să fie modestă, să fie diplomată, generoasă, înţelegătoare,etc. Aceasta e imaginea care şi-o face şi femeia, îndoctrinată fiind încă de copilă, nevoită să se supună mereu regulilor, pedepsită ori de cîte ori se exprimă mai liber. Dacă bărbaţii nu ar mai fi aşa dominatori şi ne-ar rupe lanţurile cu care vor totuşi să ne lege cu orice preţ, dacă s-ar mulţumi cu o tovărăşie raţională în locul supunerii sclavigiste, devenind aşa cum e normal, parteneri cu drepturi egale, ar găsi în noi iubite mai loiale, surori mai iubitoare, fiice mai atente, mame mai înţelegătoare sau mai bine zis persoane mai bune.

Până la urmă, ce vrea o femeie e perfect legitim, vrea dreptul ei de a trăi, nu doar de a exista, dreptul ei la viaţa care o face fericită, la soare, muzică şi artă, dreptul la tabieturile ei şi dreptul de a fi o persoană cu trări şi sentimente, cu păreri şi dorinţe dincolo de rolurile care i se atribuie.

Este păcat că în sec. 21 încă se trăieşte rău, femeile sunt maltrate, abuzate, maşini de făcut copii sau parte din mobilier. Este un cerc vicios, temelia vieţii viitoare ţi-o fac părinţii, iar dacă ei nu îşi asumă aşa cum trebuie acest rol, consecinţele sunt grave şi te urmăresc o viaţă întreagă. Părinţii, mai ales mama, trebuie să te înveţe să te respecţi, să ai grijă de tine, să te preţuieşti, nu să pleci capul în jos şi să taci din gură că ai putea deranja. Mama are un rol primordial în educaţia unei fete, pe lângă faptul că ia drept model ce vede acasă, vorbele mamei, sfaturile sale o îndrumă în călătoria vieţii.

Oricum în comparaţie cu trecutul, acum femeile au un cuvânt de spus, au libertatea de a se exprima, de a-şi trăi viaţa aşa cum vor şi de aceea, e păcat să îţi baţi joc de viaţa ta, de femeile care au luptat ca tu azi să ai un cuvânt de spus, să poţi alege. E dezamăgitor să văd că încă se transmit din generaţie în generaţie, lecţii greşite, modele care nu mai funcţionează, norme sociale incorecte, stereotipuri şi superstiţii tâmpite.

Deşi lucrurile evoluează de la o zi la alta, femeile încep să se ridice, încep să îşi impună voinţa şi să îşi atingă scopurile, femeia nouă încă e plină de contradicţii, adeseori îşi impune voinţa dar cu un sentiment de culpabilitate, ea vrea să-i mulţumească pe toţi dar se încurcă printre iţele unor dependenţe. Totuşi, felul de a se concepe pe sine se modifică.

Ea vrea să se impună dar fără a răni pe nimeni; vrea să-şi atingă scopul dar fără a da pe nimeni peste cap; vrea să-şi spună părerea şi să-i convingă pe alţii, dar fără să manipuleze; vrea să fie sigură pe sine dar fără a-i speria pe ceilalţi; ea se sacrifică mereu pt alţii fără să aştepte recunoştiinţă. Dar femeia nu e un robot să le poată face bine pe toate şi nu e corect. Dacă stau să mă gândesc, femeile suferă mai des ca bărbaţii de angoase şi depresii. De ce? Pentru că le-a fost inoculată ideea că trebuie să satisfacă bărbatul, să fie perfecte, să se pună mereu pe locul2. Văd atât de des că femeile vor să-l lege de ele pe bărbat prin faptul că tac, cu înţelegere, şi cedează, se supun şi iau tot ce e incomod pt el. Este atât de greşit, de-aia se ajunge la tot felul de drame. Tiparele acestor tipuri de gândiri sunt nedrepte, nejustificate aş spune chiar iraţionale.

Adeseori, femeile au nişte pretenţii nerealist de mari în ceea ce priveşte propria putere de muncă şi rezistenţa lor la efort.

Exemple de aşa da! sunt dar trebuie să îţi deschizi mintea, să începi să faci cercetări, să fii curioasă şi să fii sinceră cu tine însuţi, să vrei să schimbi. Femeile inteligente s-au decis să îndrăznească ceva, nu se tem de o înfrângere; ele cred în ele, încearcă şi cred în capacitatea lor de a gândi, de a simţi şi cred în competenţele lor. Cu toată viteza înainte!

Convingerile care blochează iau naştere sub influenţa unor experienţe din fragedă copilărie, dar vestea bună e că pot fi schimbate, toate acele convingeri limitative nu au o bază logică în realitate, experimentează şi convinge-te, nu eşti neajutorată şi umilă! Când ai îndoieli, desparte-te de alţii dar niciodată de tine însuţi! Mai bine să fii urâtă pentru ceea ce eşti decât iubită pentru ceea ce nu eşti! Respect o femeie care optează pt independenţă, pe cele care încalcă regulile şi stabilesc regulile lor proprii, pe cele care ridică pretenţii, care spun în faţă NU, care nu se tem de critică şi nu vor neapărat să placă, cele care nu se lasă reduse la tăcere, cele care îşi folosesc energia pt scopurile lor, nu ale altora, cele care folosesc un limbaj direct şi nu îşi bat capul cu ceea ce ar putea face sau gândi alţii, cele care cer divorţul atunci când consideră că alături de soţul lor nu mai au nimic frumos de trăit.

Noi am cedat prea multă vreme: atunci când bărbaţii se bat cu pumnul în piept, ei se confruntă adesea cu nişte femei slabe, cu respectul de sine ştirbit. Dragele mele, doar femeia care îşi cunoaşte atuurile are şansa de a opune rezistenţă, de a rămâne conştient pe poziţii. Nu fac aici o diferenţiere între femei şi bărbaţi sau să stabilesc care dintre ei e mai bun. Sunt cazuri şi cazuri oricum şi suntem fiinţe diferite asta e clar. Intenţia mea e aceea de a le învăţa(dacă nu ştiu deja) ce capacităţi şi ce posibilităţi au aceste creaturi minunate ce se numesc “femei”, vreau să înveţe să-şi aprecieze adevărata lor valoare, să aibă poftă de viaţă, vreau să încurajez femeile să treacă la acţiune într-un fel sau altul.

Privind viaţa...

Mă intrigă dorinţa atâtor oameni de a se lega la cap fără să-i doară. Eu chiar cred şi susţin că libertatea e cea mai de preţ comoară şi cred că principala misiune în viaţă ar trebui să fie să avem grijă să ne păstrăm libertatea, autonomia.Unele femei îşi iubesc mai mult copiii, altele mai mult bărbatul sau amantul. Orice femeie măritată se simte sclava bărbatului ei, sclavă supusă ori revoltată, credincioasă sau infidelă, evadată ori părăsită...eu aş spune doar atât: CĂSNICIA are mulţi copii: regretul, discordia, sărăcia, gelozia, boala, plictisul şi dispreţul. Nu înţeleg de ce cu orice mijloace, ne închidem uşor şi sigur, devenim cât mai la dispoziţia celuilalt, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, cât mai dependenţi, cât mai departe de ideea de libertate, intimitate.

Pentru un om cu adevărat inteligent, a minţi este o sforţare, pe care şi-o impune penibil, minciuna contrazicănd raporturile reale din lume, prea clare de altfel şi tiranic impuse minţii inteligente. Încerc să te conving că e gri, dar logica îmi spune că e alb pe negru. De câte ori, din dorinţa de a  aplana un conflict ori o situaţie neplăcută, eşti silit să aprobi, sau să murmuri ceva în care oricum nu crezi? Dar decât să intri într-o serie de contraziceri sau altele, fie o laşi aşa fie înveţi să vorbeşti pe înţelesul fiecăruia, cât mai simplificat. După cum spune şi Garabet Ibrăileanu: "Inteligenţii joacă roluri faţă cu alţii; proştii joacă roluri faţă de ei înşişi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri."

Uneori chiar e bine să te opreşti o vreme, să te limitezi doar la a privi, a observa. Este o subtilă plăcere să fii modest, naiv, prevenitor ori simplu, să ai aerul că înţelegi cât mai puţin sau nimic, dar în acelaşi timp să înţelegi tot şi să priveşti totul cu o dulce detaşare şi cu o liniştită ironie. Spectator mut la scenariul vieţii, rezumându-te doar la a observa. Sunt atât de multe lucruri pe care le poţi înţelege atunci când te detaşezi unpic, o aparentă letargie, însă cât de diferite îţi pot părea lucrurile atunci când te opreşti sau doar asculţi.

Nu cred că e bine să-i asculţi pe "moralişti", pe cei care predică necontenit morala. Acei oameni nesuferiţi, care îţi spun mereu ce e bine sau nu, acei "ştie tot".

1.Nu există o regulă pt nimic. Totul e discutabil, e o perspectivă eventual, o faţetă a problemei nu adevărul absolut.

2. Practica, a demonstrat, că de cele mai multe ori, oamenii care predică întruna morala, habar nu au despre ce vorbesc şi, sunt oameni plini de păcate, greşeli.

3. Dacă ţi s-a întâmplat ţie, nu înseamnă neapărat că o să mi se întâmple şi mie.

Spre exemplu, acei oameni care pretind mereu că ştiu, au tot timpul pregătite vorbe de duh pentru tine, dar ei nu au făcut, nu au dres..oamenii fără de păcat, însă ce îţi tot predică ţie nu are o bază reală. Este în regulă să faci propriile tale greşeli, să tragi propriile tale învăţaturi, să experimentezi, să te bucuri de frumuseţea vieţii dincolo de ce spun unii sau alţii. Frecventează societatea, petrece, glumeşte, joacă-te, împrieteneşte-te cu viaţa, lasă vorbele altora deoparte.

Omul găseşte dintotdeauna cele mai fascinante scuze pentru comportamentul său, pt acţiunile sale egoiste. Dar egoismul zace în fiecare din noi, nu vrem să recunoaştem sau să acceptăm, dar fiecare decizie pe care o luăm, are cel puţin un motiv egoist. Nu există un om ideal, aşa că e în regulă să recunoşti asta, să îţi asumi.

Adevărul e că de cele mai multe ori, sinceritatea deranjează. Dacă devii sincer în orice împrejurare, te poţi trezi ori cu una în cap, ori lumea începe să te evite, de parcă ai răspândi o molimă, uimitor de repede poţi atrage antipatii sau naşte scandaluri. Deci nu te poţi arunca în lume cu diverse precepte, dacă astea deranjează. Ori le dai un înveliş plăcut, ori o laşi baltă cu sinceritatea în orice împrejurare ca să nu fii privit ca un câine turbat.

Sunt oameni care nu învaţă nimic din viaţă, nu îşi fac propriile concepţii, concluzii, unii le împrumută pe ale altora, însă ei nu au mustrări zadarnice. Şi, sunt oameni care trag toate învăţamintele posibile din toate experienţele vieţii, numai că pe toate le trag cu un moment mai târziu decât trebuie.

În lume, observ că prioritatea o are prostia. Un prost care tace nu va plictisi niciodată ca un inteligent care îşi debitează întreaga gândire. E aproape imposibil să ne înţelegem unii pe alţii.

Sunt momente când toate ţi se par zadarnice ori de neînţeles, dar viaţa îşi continuă fluxul indiferent de opiniile tale. Uneori descoperi o floare delicată acolo unde alţii nu văd decât mărăcini. Uneori respingi cu îndârjire dar mâine te poţi trezi că iubeşti pătimaş. Uneori cedezi puţin dar câştigi mai mult. Uneori...

Less is more...

Părerea mea despre relaţii.. nu ştiu ar trebui să dureze atât cât durează romantismul şi chestiile frumoase. Când dispar fluturii, emoţiile şi restul chestiilor unice, ar trebui fiecare să-şi vadă de drum, fără resentimente şi restul...greu cu practica, bărbaţii nu prea acceptă, deşi ar fi o uşurare şi pt ei, libertatea şi spontaneitatea, însă au în sânge termenul de *a poseda*, a fi stăpân. Nouă femeilor, ne place să fim curtate, dacă ei se străduiesc unpic e uşor să ne încânte. E aşteptarea, anticiparea plăcută.

Exemplu : el o invită în oraş, începe s-o placă. Ea e singură, acceptă, se întâlnesc în seara asta. Ea ajunge acasă, dă un search pe google, să vadă ce descoperă despre el. Când o sună el, ea îi spune că ştie cum îl cheamă pe cel mai bun prieten al său şi că ar fi un nume bun pt primul lor copil. Lui i se pare unpic ciudat, şocant dar o ia ca pe o glumă. (Cred că nu a auzit de regula: aşteaptă să fii curtată!). Ea speră ca de data asta să meargă, să nu o mai dea în bară ca celelate dăţi, şi totuşi deja i-a trimis zeci de mesaje, i-a făcut un album foto. Ce semnal îi dă bărbatului?..că e disperată, se străduieşte prea mult, e încă una din acele nebune insistente.

Adică eu merg pe principiul : Iubirea las-o liberă, dacă e a ta stă langă tine, dacă nu, nu a fost şi nu va fi. Sunt enervante acele femei care arată de parcă ar fi posedate, obsedate de control, maniace chiar, care vor să ţină bărbatul cu orice preţ, să-l lege de ele. Denotă lipsă de respect faţă de tine însuţi, NU trebuie să te umileşti în faţa nimănui, nu ai pic de consideraţie faţă de tine, eşti slabă dacă venerezi bărbatul şi nu vezi viaţa fără el. Practica a demonstrat, nimic nu e pt totdeauna, dacă vrea să plece, pleacă orice ai face. Lucrurile se schimbă de la o zi la alta, oricât de disperată ai fi, oricât de cinstită, minunată ai fi, cu cât investeşti mai mult, cu atât pierzi mai mult, suferi mai mult.

Dar... depinde de fiecare, totul e o alegere. Şi apoi cu siguranţă mulţi dintre bărbaţi, când le spui că nu cauţi relaţii serioase, ori te cred curvă, ori că nu eşti in toate minţile. Însă dacă nu stai mai mult decât te simţi bine într-o relaţie, nu înseamnă că tu cauţi doar aventuri, nu iei nimic în serios. Nu asta cauţi, vrei să-şi trăieşti viaţa, să trăieşti cum îţi place, cum simţi. Puţini înţeleg asta. O iau ca pe o anormalitate din păcate.
Oricum eu cred cu tărie că atunci când romantismul şi bucuria relaţiei dispare, e timpul să mergi mai departe. E viaţa ta, de ce să stai într-o relaţie în care nu te mai simţi bine? De ce să te amăgeşti şi să-ţi faci iluzii deşarte, sperând în ceva ce nu va veni? Viaţa e scurtă, mergi mai departe, nu vei mai suferi dacă ştii când să te opreşti, îţi recapeţi libertatea, ai mai învăţat ceva...pleci cu fruntea sus, viaţa e un lung şir de experienţe, nu te limita la ce vor alţii, nu alţii trăiesc în locul tău. Alege scenariul în care te simţi tu cel mai bine, nu alţii, cu atât mai mult atunci când ai de ales. Eu aşa văd lucrurile cel puţin.

Nimeni nu completează pe nimeni. Astea sunt poveşti inspirate din filme, cărti romantice. Şi cel mai enervant e că atunci cînd apare *the one*, renunţi la tot ce făceai până atunci, îţi închizi telefonul, nu te mai vezi cu prietenele decât foarte rar, nu mai ieşi decât cu el, începi să vorbeşti tot mai puţin cu lumea, şi multe altele, că a apărut el, eroul tău. Greşit! El nu renunţă la nimic, că ai apărut tu *fata din poveşti*. În fine, alegerea fiecăruia, dacă se face preş şi îşi pune viaţa pe tavă, să facă ce binevoieşte domnul, ce mai contezi tu...Slavă Cerului că mai există şi excepţii, rare ce e drept da bun şi aşa.

Relaţiile sunt doar nişte cuşti emoţionale, din care cuplurile triste privesc printre gratii, la oamenii singuri şi fericiţi, regretând că teama de singurătate i-a făcut să spună *DA*.

Of ce ne mai place să ne minţim, să ne complicăm viaţa, să luăm decizii în grabă...şi să pretindem că totul e în ordine, că e aşa cum am visat..bla bla bla. Când o să înţelegi că fericirea ta nu depinde de celălalt ci doar de tine? Alegi să fii fericit, recunoscător, etc.

Şi da eu cred că eşti mult mai fericit când nu eşti într-o relaţie, legat cumva..nu cred că există omul potrivit, care să fie mereu acolo pentru tine, să ţi se potrivească mănuşă. Sunt doar oameni cu calităţi şi defecte ca şi tine, pasageri prin viaţa ta, care te pot învaţa ceva sau nu, lângă care te poţi simţi bine o vreme. Nu cred că oamenii sunt făcuţi să trăiască în cuplu, să împartă tot, să nu mai aibă secrete, să împartă acelaşi spaţiu, etc. Asta ne face să credem societatea, dar anumite studii, fapte concrete şi propria logică, dincolo de aparenţe, răspunsul e clar, universal. Altfel de ce ar exista atâtea trădări, minciuni, comploturi şi altele mai rele? E natura noastră, dacă nu recunoaştem asta e altă chestie. Ar trebui doar să ne distrăm, ăsta e scopul, să ne simţim bine în călatoria ce se numeşte viaţă. Restul e doar ce vrei să auzi, pure invenţii, bareme sociale,etc.

Nu-ţi faci iluzii, nu ai aşteptări nerealiste, nu eşti dezamăgit, nu suferi. Cauză-efect.

E doar distracţie, simţit bine doar când nu există reguli prestabilite, convenţii. Greu întâlneşti omul care să nu o ia personal, ca pe un atac şi care să înţeleagă că nu e o regulă ce vrea societatea, că poate alege ceva diferit, că poţi schimba, îmbunătăţi oricând, că ţie ţi se potriveşte altceva decât standardul, că libertatea e frumoasă pt ambele părţi, dacă scopul lor e să se simtă bine, lucrurile sunt relaxate. Dar binenţeles că ai nevoie de o doză de curaj şi hotărâre, căci vor fi piedici, oameni care nu înţeleg, familia care condamnă, prietenii care îti vor zice că nu e bine, etc. Dar contează ce vrei tu.

Bărbatul şi femeia trebuie să aibă roluri egale şi nici unul nu are dreptul să-l strângă pe celălalt cu uşa, punându-l să facă lucruri pe care nu vrea să le facă sau în care nu crede!

E o chestie de respect, aşa ar trebui să fie dar puţini aplică principiul ăsta, de cele mai multe ori situaţia e similară cu achiziţionarea unei piese de mobilier.

Asta înseamnă o relaţie, unul vrea mai mult, altul mai puţin, unul e mai stresat, altul e mai relaxat, da e în regulă suntem diferiţi, avem aşteptări diferite, atâta timp cât nu te iau acasă, dar unde mai e plăcerea când trebuie să te supui, să faci compromisuri, certuri pe cele mai neînsemnate lucruri, unul înşeală, apoi se simte vinovat, resentimente, apoi apare un copil, se căsătoresc şi ajung să se urască şi exemple sunt infinite cu direcţia cuplurilor. Întâlnirile sunt mult mai romantice, mai plăcute, fără să te leg de mine, fără să mă ţii scai de tine. Sincer nu înţeleg cum poate să îţi placă ceva care aduce doar nefericire, probleme? Asta fac relaţiile, ştiţi vreun cuplu fericit?...şi da o să îmi săriţi în cap că asta nu e normal, ce spun eu aici. De unde ştim ce e normal sau nu? Şi nu o spun eu, asta e realitatea în care trăim. E felul cum simţi, gîndeşti, ce simţi în legătură cu ceva... Uite un răspuns cinstit la întrebarea ce părere are despre faptul că nu vrei o relaţie: "eu am nevastă, 2 copii, 2 ipoteci, 2 socrii cicălitori, un câine rău şi n-am pic de linişte, deci bravo eşti genială". Cam asta e părerea mea despre relaţii, restul sunt aparenţe, să dea bine sau convenţii. Nu sunt un robot, am dreptul să trăiesc cum vreau, să aleg ce cred că e cel mai bine pt mine, pot fi on top, să am păreri, dincolo de baremele altora.