A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. (O. Paler)

vineri, 4 septembrie 2015

Valurile vieții...



Ne place să privim valurile mării cum se duc. Acel du-te vino continuu al mării asemănător cu valurile vieții. Ne place să nu ne gândim prea mult.

De obicei nu știi să apreciezi ceea ce ai până când nu pierzi acel ceva. Sau până când acel lucru îți este luat de cineva. Avem impresia că toate durează la nesfârșit, că toate ni se cuvin sau că avem vreun drept asupra lor. Luăm lucrurile de bune și uităm să ne arătăm recunoștiința față de ele. Uităm de prezența lor dar dacă cineva îți fură acel privilegiu, pun pariu că îl vei aprecia de zece ori mai mult și îl vrei înapoi. Așa-i firea asta umană. Nu tocmai corectă, nu tocmai conștientă.

Şi eu care credeam că am învăţat până acum că cei în care îţi pui încrederea vor ajunge mereu să te trădeze, iar cei pe care nu dai doi bani și nu te-ai aștepta vreodată la ceva bun din partea lor, îți vor întinde o mână de ajutor și vor fi acolo pentru tine. Poate că sunt eu sentimentală dar tare ciudată e lumea în care trăim...

E ciudat cum o singură persoană te poate face să trăiești sute de senzații diferite...

Mi-am propus să încetez să-mi irosesc timpul cu pseudo-iubiri sortite din start eșecului. Să nu mai dau atâtea șanse și să încetez să le mai găsesc scuze oamenilor atunci când mă rănesc.

Câte minciuni sunt în jur...

Tare aș vrea să încetez să îi înzestrez în mintea mea pe oamenii cu care mă intersectez, cu calități pe care nu le au de fapt. Să-i văd exact așa cum sunt. Lași, imaturi, egocentrici, nehotărâți, narcisiști, goi sau cu nevoi exagerate de independență. Și eu, în loc să accept realitatea, mă mint aiurea singură că poate... Și mai zic de alții că-s imaturi. 

Visele mi se amestecă cu realitatea câteodată...

Nu există viață perfectă dar există momente frumoase, clipe de neuitat. Greu de redat în cuvinte. Poți să trăiești câteva ore atât de deplin ca pentru o viață întreagă. Poți să ai orice vârstă dar să nu fi trăit nici măcar o clipă cu adevărat. Căci nu ți-ai permis să-ți dai frâu liber, fără să-ți fie teamă de ce s-ar putea întâmpla. Poți să treci prin viață dar să nu simți niciun moment la adevărata lui intensitate. Să nu poți sau să nu știi să te bucuri de deplinătatea momentului. Sunt fericită că pot să simt și să mă bucur autentic.

Se întâmplă totuși, să mai ai și momente în care să te simți precum o fantomă ce rătăcește în visul altcuiva. Senzația aceea că zilele zboară pe lângă tine și tu ești doar un personaj. 


Momentele acelea în care ești pasiv și de care se alege praful, căci nu vezi cum trebuie.

Nobody knows what the hell they're doing.
Și oricum, cum poți omorî cuvintele?