Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Gânduri la apus...

Conştientizez că uneori mă gândesc prea mult şi prea în detaliu la prea multe chestii. Tare aş vrea să-mi pot opri mintea uneori.  

Mi-e dor de oameni dragi din trecut, de vremuri trecute când lucrurile aveau o altă savoare, eu eram alta, aveam mai mult entuziasm şi clar mai mult curaj. Mi-e dor de copilul din mine, de vremuri când nu adunasem atâtea vorbe inutile şi nu ştiam aşa multe. Uneori viaţa îmi pare o placă stricată care se tot repetă...

Mi se pare uneori că învăţ din ce în ce mai greu, că timpul nu îmi ajunge şi am senzaţia că mă învârt mereu în cerc. E ca şi cum îmi lipseşte o piesă importantă dintr-un puzzle şi nu îmi dau seama unde e şi ce semnificaţie are.

Citeam acest citat: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt”, şi mă gândeam câte probleme cauzăm numai din negare şi mândrie.

Pentru că nu ştim să apreciem ce avem, adesea nu reuşim să ne potolim setea de frumos. Stăm în ignoranţa  noastră încăpăţânată şi urmăm adesea reguli stupide ale societăţii. Pierdem imens din bogăţia şi frumuseţea vieţii. Pierdem prea mult timp făcând clasificări şi etichetări, şi ne acordăm un răgaz prea scurt pentru a admira.  Ne pierdem în detalii şi de prea multe ori, uităm esenţa. Asistăm la sărăcia culturală a civilizaţiei…

Frumuseţea există peste tot, ne aşteaptă să o descoperim. Depinde de noi totul…

Nu pot să nu mă întreb de ce suntem întotdeauna cruzi cu cei care ne iubesc şi îi tratăm adesea cu nepăsare?...mai târziu vine timpul să plătim pentru această nepăsare, suntem părăsiţi sau alte evenimente deloc plăcute.

Mă gândeam la spusele unei scriitoare că fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit, n-ai simţi nevoia să scrii. Şi, îi cam dau dreptate. Scrisul pentru mine e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi de a-mi lămuri cumva confuzia existenţială. E ca o terapie. Mă gândesc că astfel de nelinişti nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe non-conformiştii cronici, pe cei care nu acceptă fără analiză, convingerile altora.

Simt că nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, nici la şcoală, nici în clasa socială, nici în religie sau societate. Nu am stat prea mult în găşti. Nu am fost constantă în opinii şi alegeri. M-am pierdut adesea în decor. Nu am fost populară pentru că m-am ascuns sau nu am vrut să fiu. Nu simt că fac parte dintr-o comunitate deşi cunosc mulţi oameni, nu îmi găsesc locul mai niciodată. Doar în momente şi pe distanţe scurte.

Am întâmpinat dificultăţi în a accepta şi a înţelege ceea ce altora li se părea normal, firesc. Normalul meu încă nu se potriveşte cu normalul lor, dar am renunţat la ideea de a fi înţeleasă. Recunosc că mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu îmi pasă, nu vroiam să arăt nimic dar am tânjit după foarte multe lucruri, am tânjit în secret după integrare şi sentimentul de apartenenţă, ca fiecare. Nu știu de ce m-am încăpățânat adesea. O revoltă interioară sălbatică constantă.

Cu timpul toate îşi pierd din importanţă, se schimbă. Am învăţat să mă deschid, să-mi recunosc slăbiciunile, să-mi asum dorinţe şi inepţii, şi caut să fiu fericită aici şi acum…

Killer-ul meu sentimental...

El...

Atât de intangibil era omul pe care-l iubeam...

Când eram cu el, parcă îmi răvăşea mintea şi ajungeam să mă îndoiesc până şi de lucrurile de care eram foarte sigură doar cu o clipă în urmă. Toate cuvintele pe care vroiam să i le spun, toate gândurile ce mă frământau până atunci, pur şi simplu nu mai erau acolo, dispăreau toate de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mă răvăşea cu totul...

Nu ştiam că e posibil să mă simt legată de o altă persoană, să mă simt conectată până în adâncurile fiinţei mele, să simt cu atâta intensitate totul, mai mult ca niciodată, dar în acelaşi timp, să existe acea prăpastie între noi, cu el imposibil de distant şi reţinut. Nu ştiu nici acum cum şi de ce?

Erau multe lucruri pe care nu mi le spunea, atât de multe...

Atmosfera dintre noi trecea repede de la o extremă la alta, totul devenea rapid un câmp minat al cuvintelor rămase nerostite, al lucrurilor neîmpărtăşite. Apoi începeam să ne pedepsim unul pe altul, să ne întrecem în capcane, şi în ciuda atracţiei dintre noi, nu puteam să distrug zidul acela dintre noi, care se făcea tot mai mare, pe măsură ce îl alimentam cu fel şi fel de motive.

Totuşi, din clipa în care pleca, mi se făcea un dor cumplit de el. Nu voiam să rămână. Dar nu voiam nici să plece. Voiam doar să înţeleagă...să mă înţeleagă. Să asculte cu adevărat ce am să-i spun. Lucru ce s-a dovedit imposibil între noi doi...Mă săturasem atât de tare să fiu o carte deschisă pentru el, în timp ce el îşi ţinea toate secretele sub lacăt. El a fost raiul şi iadul meu...

Uneori aveam impresia că este unicul bărbat din lume care mă poate face să mă simt aşa. Care mă poate face să uit cine sunt. Care atâta timp cât mă atinge, mă face să nu-mi mai pese cine e în jurul nostru sau ce se întâmplă sau de ce. Făcea să dispară totul...Să vreau cu atâta încăpăţânare pe cineva care nu e sigur că mă vrea, pe cineva care nu vrea să rămână...

Şi da fugeam şi eu, şi dădeam înapoi, speriată de atitudinea lui faţă de lucruri şi de persoane, fugeam de tonul lui acuzator şi critic şi, mai ales, de răutatea cuvintelor ce le spusese cu atâta uşurinţă. Devenea dureros de insuportabil să rămân, eram şocată de omul ce se transforma de la o clipă la alta.

Cuvintele lui mă chinuiau până când simţeam că o iau razna şi nu mă mai pot ţine pe picioare. Imaginea lui despre mine mă sfâşia teribil, mă umplea de o furie bolnavă. Toate acele lucruri urâte spuse de tonul lui glaciar, îmi măcinau creierul iar neîncrederea lui simţeam cum mă ardea pe dinăuntru. Pur şi simplu nu înţelegea că el îmi curge în vine şi era atât de prezent în tot şi în toate. Şi când nu era lângă mine, era anestezicul meu, mă bântuia precum o fantomă, o rămăşiţă din trecut. Mereu acolo...El - omul care vine şi pleacă, fără să se uite vreodată înapoi...

La un moment dat, am înţeles. Trebuia să trec peste asta. Să merg mai departe, pentru că îmi ratez prezentul prinsă în trecut, umplându-mă de tristeţe pentru momente, prinsă într-o altfel de capcană. Pe el nu voi putea conta nicicând, nu pot avea încredere. Va fi mereu aşa...gata să plece. Trebuia să mă eliberez, nu era corect faţă de mine însumi să-mi tot fac asta. Trebuia să ies din buclă. Am rămas destul prinsă în poveste...a fost doar o relaţie zbuciumată şi să rezistăm unul lângă celălalt a fost mai greu decât crezusem. Acea scânteie trebuia stinsă, era mai sănătos să stăm la distanţă unul de altul. 

Iubirile se nasc şi mor. Venise momentul să-mi urmez propriile sfaturi şi să-mi văd pur şi simplu de treaba mea. 
Pas cu pas, zi după zi...
Totul trece, îşi pierde din intensitate.

Şi dragostea moare...

Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu desăvârşire. Se presupune că totul se păstrează la sanctuarul memoriei. Ei bine eu nu cred asta, cred că e o altă teorie falsă: anumite evenimente sunt realmente şterse, uitate cu adevărat, fără vreo urmă a lor, ca şi cum nici nu au existat vreodată.

Uneori mi-am obligat inima să amuţească şi mintea să raţioneze, alteori m-am încăpăţânat să uit şi mi-am negat trările, pornirile până au devenit adevărate, umplându-mă de speranţă şi avânt.

Mă întreb: tandreţea şi complicitatea devin esenţiale şi asigură trăinicia relaţiei? Şi când devine prea complicat, un mister dens, dincolo de care speranţa se destramă şi visurile pier, e mai bine să renunţi fără să priveşti în urmă? După celebra replică: M-am dăruit cu plăcere, te părăsesc fără niciun regret?

Când e prea devreme sau prea târziu?
Următoarea staţie…să cobor aici sau la următoarea?Adulmec…dar nu mai simt. Ceva s-a schimbat. Iar. M-am pierdut undeva între trecut şi viitor. Sunt derutată şi flămândă…de altceva. A murit emoţia, freamătul trăirilor şi curiozitatea...

Simt flori de mucegai şi am fiori de gheaţă acum deşi ai fost o rază de soare ce mi-a încălzit inima multă vreme…tu nu-mi poţi ierta nimic, eu trebuie să-ţi iert totul?! S-a produs schimbarea de dinainte să pleci tu. Poate că te-am alungat cu bună ştiinţă de data asta. Te-am privit cum pleci. Nu te-ai uitat nici măcar o dată înapoi! Poate că uneori nu e decât toleranţă şi complacere până devine ideal în mintea noastră. Poate că nu e decât amăgire din prea multă dorinţă de a face lucrurile să meargă…

Iubirea împărtăşită e singura care contează cu adevărat, care merită, singura care ne poate înălţa la percepţii de un ordin diferit, în care individualitatea se fisurează.

Uneori totul îţi pare a fi un vis iar alteori pur şi simplu te afli în derivă…

La un moment dat, poate acceptăm faptul că visul a devenit între timp coşmar şi atunci e trezirea. Oare toate lucrurile bune sunt bune doar la început? De ce timpul estompează totul şi se reduce de la colorat intens la gri morbid? Uneori ne convingem pe noi înşine că e mai bine să nu visăm deloc. Ne ferim de dezamăgiri până ne lovesc din plin. Şi atunci încetăm să mai opunem rezistenţă, să ne împotrivim firescului…până uităm iar. Cât de subiectiv e totul…

De fapt, eşti un mozaic compus din alegerile şi faptele tale, iar amintirile - indiferent cât de mărunte sau de inconsecvente ar fi, sunt paginile care ne definesc.

Fericirea oricum e relativă şi e o prostie să o aştepţi de la alţi oameni.

În ciuda problemelor, în ciuda vieţii şi a lucrurilor ce pot merge prost, adevărata magie, adevăratul vis e să poţi visa. Sunt provocări şi oportunităţi, sunt lecţii şi paşi necesari.

Flash-uri. Emoţii. Trăiri. Fluturi. Zboruri. Căderi. Începuturi ...

Încă cred că secretul unei vieţi frumoase e să iei lucrurile aşa cum sunt, fără să-ţi stabileşti vreo strategie clară şi să savurezi clipele ce ţi se oferă. Cele mai frumoase experienţe au fost cele neplanificate, spontane şi neaşteptate. Cu fiecare pas, cu fiecare zi…

Insomnii...

Cu toții suntem la fel, toți simțim durerea, dezamăgirile. Toți avem haos în viața noastră și ne dăm seama într-o zi cât de aiurea stau lucrurile. Viața poate fi foarte confuză. Cu toții avem nevoie de ceva, de cineva care să ne distragă de la toate relele.

Cred că ne-am speria dacă am ști de la început cât de greu ne va fi să devenim cineva, câte dificultăți vom întâlni și de câtă luptă e nevoie să nu fii o non-persoană, un gol.

Eșuăm, eșuăm, eșuăm în mod constant. Îi dezamăgim pe ceilalți și uneori pe noi înșine. Uneori slăbiciunea ne copleșește, ne sugrumă, ne ia puterea. Totuși, fiecare lecție e prețioasă, are rolul ei.

Let it be...beautiful. Năuca seducție care îți îmbată simțurile...

Ce este un cuplu? Renunțarea la existență și la libertate în schimbul siguranței? Care siguranță?.. faptul că te arunci în necunoscut, fără centură de siguranță, într-o uniune aparent deloc premeditată. Îți desfășori viața în jurul unei singure ființe spre o destinație necunoscută și incertă. Până la următorul stop, sau până la următoarea stație? și dacă nu știi unde și când să cobori? Dacă nu știi când e cazul să renunți, să abandonezi, să te oprești? și faptul că devii dependent de cele mai mici și enervante capricii și fixuri ale partenerului, unde-i distracția? Detest tendința asta de a-l imita pe celălalt, îți sugrumi propria existență, propriile porniri pentru ce? pentru similitudine? 

A iubi înseamnă să-i dai celuilalt, cu propriul tău consimțământ, o putere infinită asupra ta?! Cumva contribuim singuri la propria servitute? Devenim docili, constanți, anoști și ne și place?...și chiar e absolut necesar?

De ce de ființa cea mai dragă nouă ne temem cel mai mult?

Și toate incertitudinile care te țin treaz în miez de noapte, toate minutele dureroase petrecute întrebându-te asupra enigmei celuilalt, toate suferințele...unde dispar? Cum le estompează mereu timpul de nimeni nu pomenește de astea, de câte ai tras ca să ajungi aici, câte cicatrici s-au adunat și câte suspine ai strâns? De fața cealaltă a omului, de cealaltă față a iubirii și a timpului de ce se menționează atât de puțin și cum ajung să nu mai conteze, să nu îți mai pese? Cum trăiești intens, cum uiți intens? Timpul schimbă totul...

și dacă ești altfel? și dacă crezi doar în tine și în libertatea ta, dacă urăști granițele și constrângerile, unde te încadrezi?!

Ceilalți nu sunt niciodată nici atât de îndrăgostiți, nici atât de indiferenți pe cât îi crezi!

Momente...

Toate lucrurile strălucitoare se sting atât de repede şi nu se mai întorc vreodată...

Sunt unele experienţe ce nu pot fi descrise. Trebuie să le trăieşti ca să le înţelegi, să le simţi autenticitatea...dincolo de limitări, dincolo de raţiune, dincolo de cuvinte...

E o iluzie să crezi că viaţa are vreun sens ce poate fi descifrat, ne consumăm toate energia să ne convingem că există lucruri pentru care merită osteneala, ne luptăm să credem în lucruri care nu există, in ideal, în fantasme create de magnifica minte umană. 

Ne străduim vitejeşte, în fiecare zi, să ne jucăm rolul cât mai bine în această comedie numită viaţă. Ne spunem mereu că data viitoare vom fi mai pregătiţi, că nu ne vom mai lăsa surprinşi, înşelaţi, că vom şti exact cum să procedăm. O altă iluzie...viaţa e un şir de evenimente, întâmplări, timpul nu aşteaptă pe nimeni... there is a time for everything, there will be no next time..

Lumea, aşa cum e ea făcută în vremurile de astăzi, nu e pentru prinţese clar... 

Noi avem tendinţa să nu vedem mai departe de certitudinile noastre, de zona noastră de confort, nu ştim sau ne temem să privim profund în ceilalţi, care nu sunt altceva decât nişte oglinzi permanente ale propriei persoane. E greu să îţi păstrezi mintea limpede...

fool with dreams...totul cu moderaţie, inclusiv moderaţia!

Vremurile se schimbă. Generaţia noastră se confruntă cu un set complet diferit de reguli, pe care le respectăm după ureche şi le stabilim din mers. Divorţul este la modă, superficialitatea, imitaţia. Dragostea adevărată e mai rară ca niciodată. 

Trăim într-o junglă în care trebuie să ne descurcăm. Fiecare cu ce are, cu ce poate. Găsim posibilităţi variate, nelimitate, o inimă frântă nu mai reprezintă sfârşitul, ci poate fi refăcută cu uşurinţă, la infinit. În momentul în care apare o altă persoană care prezintă combinaţia potrivită de înfăţişare, stil şi, dacă avem noroc, bani. El sau ea va avea acel ceva, acel je ne sais quoi şi hocus pocus nu mai avem inima frântă, suntem aţâţaţi şi plini de dorinţă. De fapt, suntem din nou fermecaţi. 

Astăzi, îl căutăm mai degrabă pe Bărbatul Potrivit Acum decât pe Bărbatul Potrivit şi, în acest fel, un număr ameţitor de relaţii ia naştere. Dar, fiecare cu destinul şi norocul lui.

Prin urmare, viaţa nu este un basm dar, să recunoaştem, nu este chiar aşa de rea. Poate că va trebui să sărutăm o mulţime de broscoi înainte a ne găsi prinţul, dar...să săruţi broscoiul potrivit, în locul potrivit, în timp ce savurezi diverse experienţe, poate fi destul de distractiv...

De ce suntem atraşi de unii oameni aşa cum molia este atrasă de flacără, în timp ce alţii, fără un motiv anume, ne lasă la fel de reci ca resturile de mâncare de ieri? Aş vrea să ştiu. Cunoaşterea înseamnă putere. Dacă ştii la ce să te aştepţi, este mult mai uşor să faci faţă. În general, cam aşa e.

Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, iar femeile cu urechile. Dragostea adevărată nu înseamnă inimioare şi floricele, eu nu văd decât respect, loialitate, încredere şi răbdare. Asta îmi doresc. 

Ca să fiu sinceră, fără compromis nu prea merg lucrurile. Asta e, nu există soluţii simple la dilemele domestice, de vreme ce amândoi avem dreptul de a trăi sub acelaşi acoperiş în maniera în care ne simţim bine şi cu care ne-am obişnuit. Depinde de buna înţelegere a celor doi, de comunicarea fără oprelişti. Unde e voinţă, se găseşte o cale, ori soluţii la problemele existente.

E aiurea când ajungi în acelaşi punct în care ai mai fost, captiv într-un scenariu cunoscut, când te cerţi în legătură cu cele mai prosteşti lucruri, deşi încerci cu adevărat să nu o faceţi. 

Hm, suntem oameni, it’s complicated...te trezeşti dimineaţa plin de intenţii bune, promiţându-ţi că astăzi nu vor mai avea loc certuri stupide în legătură cu tot felul de prostii, precum cine a uitat să pună telefonul la încărcat, cine a băut ultimul strop de lapte, al cui e rândul să spele vasele, să ducă gunoiul, să deparaziteze pisica şi aşa mai departe. Ştiţi despre ce vorbesc; treburile acelea mărunte, obişnuite, fără importanţă, care nu au nimic de-a face cu adevăratul motiv pentru care vă repeziţi unul la gâtul altuia. Aceste altercaţii copilăreşti erodează bazele legăturii pe care aţi creat-o şi, prin urmare, ajungeţi să vă confruntaţi cu realitatea crudă. Este oare dragoste adevărată? Sau numai o nenorocită de imitaţie destul de reuşită? S-a schimbat ceva, undeva, cumva...triezi lucrurile şi alegi...

My own way...

Nişte gânduri...

Omul înţelept nu încetează să se bucure de ceea ce are, pe motiv că altcineva are altceva. Invidia nu numai că poate face rău gratuit altora dar îţi face şi ţie, devii nefericit şi arţăgos. În loc să apreciezi ce ai, tu nu mai găseşti plăcere pe măsură ce te compari cu alţii şi suferi pentru ce au alţii.

De invidie te poţi lecui delectându-te cu plăcerile ce îţi ies efectiv în cale, făcând treaba pe care ai datoria să o faci, concentrându-te pe lucrurile pe care le poţi face, ferindu-te să faci comparaţii cu cei despre care îţi închipui, poate cu totul greşit, că sunt mai norocoşi ca tine. 

 Leacul potrivit pentru invidie este de fapt, disciplina mentală, armonia cu tine însuţi, deprinderea de a nu te pierde în gânduri fără rost.

Multă lume crede că băutura şi flirtul sunt generatoare de bucurie, extaz, ceea ce explică graba cu care oamenii se îmbată, neluând prea mult aminte la dezgustul pe care-l provoacă astfel partenerilor de petrecere. După cum zicea un înţelept, beţia este precum o sinucidere temporară.

Învăţăm doar ce suntem pregătiţi să învăţăm....

Patru adevăruri pe care ar trebui să învăţăm să le acceptăm:

1. Motivele tale nu sunt atât de altruiste precum îţi par ţie. Morala tradiţională predică un grad de altruism de care firea umană nu prea e capabilă, iar cei care se mândresc cu virtutea lor îşi închipuie doar că întrupează acest ideal de neatins. Hai să fim serioşi. Chiar şi persoanele cele mai nobile au la baza acţiunilor lor motive egoiste.

2. Nu-ţi mai supraestima meritele. Cercetătorii au demonstrat de mai multe ori că adesea oamenii se supraestimează şi au mai multă încredere în ceea ce pot face decât capacitatea lor reală; au tendinţa să creadă că sunt mai talentaţi fizic, mai abili social şi mai pricepuţi în munca lor decât sunt cu adevărat. Este sănătos să ai încredere în forţele proprii, însă să ai prea multă încredere poate duce la performanţă slabă şi la decizii proaste.

3. Nu te aştepta ca alţii să manifeste faţă de tine la fel de mult interes cum manifeşti tu însuţi. Deci nu te aştepta la prea mult din partea celorlalţi. Este greşeala pe care eu o mai fac din când în când. Fiind un om bun, corect, crezi că şi ceilalţi sunt la fel, sau cel puţin că observă ce faci tu şi apreciază asta. Ei bine, realitatea e alta! Aşa că e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Şi nici să nu le mai oferi prea multe. Să nu aştepţi să te înţeleagă. Nu-şi vor da silinţa, pentru că nu le pasă. Până la urmă, e greu să te înţelegi chiar tu pe tine….de ce ar face-o ceilalţi ?! Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii.  Într-o lume în care fiecare se gândeşte doar la sine, aproape că uita că exişti atunci când  iau o decizie, indiferent că eşti sau nu, implicat şi tu !

Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri. 

4. Nu îţi închipui că oamenii se gândesc atât de mult la tine încât să dorească să te persecute. Alţii petrec mai puţin timp gândind despre tine decât o faci tu. Mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns tu însuţi şi să nu-ţi pese de ce cred ceilalţi despre tine. Oamenii vin şi pleacă. Unii dispar, alţii revin după o vreme, pentru că îşi dau seama că le era mai bine lângă tine. Însă nu mai sunt la fel cum au plecat. Oamenii se schimbă. Situaţiile îi schimbă. Dezamăgirile, realitatea şi deciziile luate îi schimbă. Oamenii se schimbă unii pe alţii. Şi uite aşa…ajungi să vezi că, deşi de-a lungul timpului cunoşti mulţi oameni şi legi prietenii, la un moment dat tot singur eşti . 

Uneori e mai bine să fii rece, indiferent, distant. Să uiţi ceea ce simţi şi să-ţi aminteşti ceea ce meriţi. Permite-ţi să fii egoist din când în când, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi pese că cineva ar putea fi rănit de indiferenţa ta.

Ştii că după soare vin ploi…

Nu-i adevărat că poţi îngropa trecutul…mai ales acela care a rămas în suspans…Întotdeauna te urmăreşte atunci când nu ai încheiat socotelile, nu ai avut o ultimă discuţie, o ultimă îmbrăţişare…lucrurile nu se rezolvă mereu de la sine. Uneori ignori semnele…le accepţi prin preajmă fără să-ţi baţi capul. Dar le-ai putea preveni dacă ai fi atent la timp. Prea multe poveşti derizorii…unde să mai găseşti ce ai pierdut?

Dragostea…uneori ajung să mă întreb dacă dragostea există sau e numai o minciună care acoperă relaţiile sexuale? Viaţa este viteză, şir de iluzii…

Te temi că nu mai ai pe cine să posezi. Tu erai fericit nu pentru că o iubeai ci pentru că o posedai. A poseda înseamnă control. Control înseamnă putere. Ea este tandră cu alt bărbat iar tu nu poţi controla asta. Îngrozitor! Suferi pentru că vezi că se simte bine cu altcineva. De necrezut! Ea poate fi fericită cu altcineva. Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că tu nu mai ai exclusivitate. Adică nu ai o valoare specială. Dacă ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie de nicio exclusivitate. Tu îţi produci suferinţă singur. Totul e de percepţie, depinde de unghiul din care priveşti şi cum pui problema.

Cu toţii ajungem la acel punct din viaţa noastră când ceva sau cineva nu ne mai mulţumeşte ori nu ne mai face fericiţi, nu ne mai umple sufletul cu aceeaşi cantitate de bucurie, de iubire. Şi toţi trebuie să învăţăm să ne retragem cu demnitate, pur şi simplu să plecăm de acolo de unde simţim că nu mai avem loc. E aiurea să te complaci, o singură viaţă ai, nu trebuie să te mulţumeşti cu firimituri sau bucăţi sparte. Să acceptăm că totul se schimbă, că oamenii se schimbă, că totul trece şi că iubirea şi fericirea sunt atât de relative, fragile şi trecătoare încât s-ar putea să nici nu sesizezi că ele au făcut parte din viaţa ta. Se întâmplă pur şi simplu să te trezeşti într-o dimineaţă şi să simţi că nimic din ce a fost ieri nu mai e la fel. Tu nu mai eşti la fel. Ceva s-a schimbat undeva, cumva. Asta e. Suntem oameni nu roboţi programaţi după placul altora.

Relaţiile dintre oameni sunt atât de diferite şi complicate, încat uneori ai senzaţia că o necuvântătoare te-ar înţelege mai bine decât persoana cu care vorbeşti. Asta e. Suntem oameni...cu calităţi şi defecte. Strângem şi iar strângem numai fantasme…

Un nou început…

Închidem ochii şi visăm la un Făt-Frumos…

Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte... (W.Shakespeare)