Înstrăinare...

Simt uneori așa o atracție irezistibilă către impulsivitate și risc. Simt nevoia adânc în mine...să pășesc în afara cercului și nu știu de ce sau ce mă apucă. Uneori simt că mă joc cu focul și..îmi place. Nu pot sta liniștită. Nebunie.

Recunoaștem lucrurile bune din viață pentru că avem răul cu care să le comparăm. Dar dacă nu am avea parte și de lucruri rele cum le-am recunoaște pe cele bune? E o luptă continuă ca cea dintre rațiune și simțire, lupta continuă dintre bine și rău, lupta neobosită a contrariilor. Atâta timp cât lucrurile stau în balanță și echilibrează situația mai devreme sau mai târziu, e ok.

În unele zile, mă surprind privind ușor ironic, de la distanță, tot ce mă înconjoară. Capăt acea detașare ce mă face să mă raportez diferit la lucruri, să le percep diferit. E ciudată intensitatea și profunzimea asta a lucrurilor. Cum aceleași lucruri care te fac să vibrezi într-o zi, te lasă rece într-o alta. Cum se schimbă și se transformă unele lucruri. Cum aceleași vorbe dar spuse de persoane diferite au alt impact asupra ta. Cum unele cuvinte te ating,  iar altele deloc. Încă mă uimește complexitatea ființei omenești și ciudățenia înlănțuirii unor evenimente și cauzalități. Mi-e imposibil să descifrez până la capăt..undeva îmi prind urechile sau abandonez jocul.

Am descoperit o expresie în latină care îmi place tare mult: mutatis mutandis care se traduce prin a schimba ce este de schimbat. Esența rămâne aceeași indiferent ce formă șlefuită îi dai.

Mă minunez cum ne-au captivat rețelele astea sociale și ce impact au asupra noastră. Nevoia asta absurdă și neobosită de a atrage atenția, de a fi băgați în seamă, oricând, oricum, oriunde. Dependența de social-media, like-uri,  jocuri, iluzii, lucruri prefabricate ce creeaza o imagine distorsionată a realității. Povești și spălare de creiere. Ce păcat că mintea nu are firewall.

A fi mereu cu cineva înseamnă de multe ori să fii mai singur ca niciodată. Suspendarea reflecției, lipsa posibilității de a fi  singur cu gândurile tale, anihilează individualitatea și independența în mișcare și în gândire. Un individ ce nu e capabil să gândească și să acționeze singur e ușor de manipulat și prostit. Și așa se și vrea. Sub pretextul ”nu-mi place să stau singur/ă” se creează un vid de ființă. Ce să faci singur cu propriile gânduri? De ce să-ți pui întrebări și să chestionezi mediul înconjurător? Mai bine trăiești pe pilot automat și gândesc alții pentru tine. E mai comod și mai sigur, nu?! Observ cât de puțini au curajul singurătății, se feresc ca de ciumă, îi sperie ideea să rămână fie și cateva clipe singuri. Nu au nimic de gândit. 

Au senzația că sunt mereu conectați dar realitatea e că sunt absenți cu ochii și mintea în gadgeturi sau în te miri ce alte părți. Ei au nevoie să fie mereu în legătură cu cineva, care să-i și valideze social, să le valideze eventual orice alegere, orice gând. Supuși orbește la influența unui grup de care trebuie să aparțină. Binențeles există un lider de grup, frumos, de gașcă, în stare să dea tonul în tendințe și în ce e cool, în stare să gândească pentru ei și să vorbească pe înțelesul lor. Schimb finit de idei, lipsă de originalitate, implicare, expresii rudimentare. Au nevoie să fie în grupuri cât mai mari, cât mai zgomotoase, unde se urlă tot soiul de lucruri lipsite de esență sau importanță. Orice numai să nu se tacă. Aa și nici să nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții. Ce importanță are asta? Nu se face. Cine are nevoie de clarificări când EU ȘTIU CEL MAI BINE, EU MĂ PRICEP CEL MAI BINE, EU SUNT CEL MAI..etc.

Relațiile se reduc la o superficialitate maximă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. Aceleași gusturi, gesturi, expresii, haine trase la indigo, aceleași excursii, vacanțe, aceleași locuri de vizitat, același gen de distracție, aceeași muzică, aceleași lucruri facil de comunicat. De suprafață. Sindrom de turmă și comportament plastic. Totul prefabricat, anticipat, previzibil. Pf ce rețele de socializare. Aparențe pe care vor să le transmită, lucruri care vor să le creadă ceilalți, poze reușite, cadrul perfect, viața perfectă, bârfă, laude, minciună. Singurătate țipătoare și stridentă. Asta-i tot ce văd.

Deci să ciripim banalități zic. Să nu ne obosim prea tare. Să trăim din reflex și să gândim automat.