El...

Se uita la el și i se păru că era foarte stăpân pe sine și cumva indiferent la tot și la toate, cu excepția propriilor dorințe. Făcea ceea ce vroia să facă și puțin îi păsa de restul. Poate că asta era.

Privirea lui se oprise asupra ei dar nu putu să citească nimic în ea. Îi stârni curiozitatea chipul lui calm, stăpânea parcă viața, timpul, lumea. E ceva aparte și straniu în modul cum se comportă, ceva foarte masculin și o hotărâre de nezdruncinat. Lângă el se simțea mai vie ca niciodată. Iar asta îl face să se deosebească complet de restul. Parcă totu-i vine natural, spune mereu ce trebuie să spună, face ce are nevoie să facă, mereu neobosit și entuziast. Ea își dorea mereu mai mult...timp cu el. Intensitate de fiecare dată. Sub privirea lui, ea era în afara spațiului, în afara timpului. Trecut, prezent, viitor, se topeau toate. O privea și ei i se făcea cald și bine sub privirea lui. El îi smulgea toate măștile, gesturile, cuvintele, zâmbetele. O golea cumva de toate și știa că-n toți e același vid, aceeași impostură. Ea ar fi vrut să încerce dar...

Îl place dar știe că omu ăsta e tare complex și are drumul lui, încăpățânările lui iar dorințele lor nu coincid decât rareori și atunci e ca un accident cosmic. A lăsat în urmă multe anotimpuri. Întuneric sau lumină...fie ce-o fi. Poate că așa e cel mai bine, habar n-are. Oricum prezentul e mai important și merită celebrat așa cum se cuvine.

Auzise undeva că atunci când iubești un bărbat, fie te enervează îngrozitor, fie te poartă în al nouălea cer. Când erau împreună se înțelegeau de minune. Imediat ce el pleca, devenea altcineva. Acel nemuritor și rece care n-are nevoie de nimeni și de nimic și pe care ea-l enervează. Reapăreau spinii.

Ei parcă mintea îi juca feste în ultimul timp și pur și simplu, nu mai avea nici răbdare nici înțelegere pentru el. Nu-l mai asculta și-l lăsa să se îndepărteze. Pentru că oricum tot ce avea erau incertitudini și clipe suspendate. Simțea frig în inimă. Hello darkness, my old friend.

Și clipa de față avea să se ofilească la fel ca celelalte, se vor pierde fiecare printre amintiri prăfuite și nici nu va mai conta. Stupid. El apărea și dispărea după cum îi tuna. Nicicând sau totdeauna? Chiar și gândurile mor, cuvintele dispar. Sau poate nu îi păsa suficient. Nimeni nu este așa cum credem noi, nu-i așa?

Zâmbete, flecăreli tandre și înțelegere simplă între oameni. Unde dispar lucrurile bune și cine le înghite lacom? Cine le aruncă în uitare și indiferență și după ce criterii?

Ea avea mereu curiozități și dorințe de astâmpărat. Sau poate că pur și simplu nu era una de-a lor, poate că de aia se simțea străină, adormită...

Ea privește cu curiozitate totul. Copacii, păsările, culorile cerului, animalele, marea, soarele, aromele, senzațiile, formele din jur, transformările, lumea întreagă. Năzuințele ei, neliniștile ei îndărătnice, dulceața unor clipe, mirajul altora. Câte îi stârnesc interesul chiar dacă totul e temporar și totul se stinge. Trebuie pur și simplu să simtă că trăiește,  să simtă că lumea e mai mult decât o perindare de imagini fugitive. Mai mult decât trebuie. Să simtă focul ăla lăuntric. Sau poate că ea nu înțelege așa cum trebuie viața. Habar n-are. Căutarea libertății și diversității e sursa fericirii ei.

Încercăm să umplem cumva fiecare clipă a vieții noastre până când nu e prea târziu. Ce ne mai dăm peste cap tot timpul chiar și atunci când avem tot ce ne dorim, chiar sub nasul nostru. Poate că așa e natura umană. Sau poate că nu știm de fapt ce să facem cu noi înșine.

Oamenii se lasă roși de ambiție, roși de ură, de silă sau de ciudă, devin ființe slabe și trădătoare, e ușor să aluneci și să te folosești de scuze, ea îi observă și știe că nu vrea să fie așa. Poate că nu privește corect. Dar ea vrea să-și răspândească lumina interioară și să pună capul liniștită pe pernă.  Fiecare își construiește viața după cum crede, simte. Jocul de-a existența.

Cum ar fi să ne putem închide într-un univers care chiar ne place? Ce înseamnă un om printre atâția oameni? Ce are de fapt importanță? Pentru fiecare, e altul răspunsul. Și totuși, care lucru merită o viață? Orice și-ar dori oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuți.

It may not be easy to see
Because every time I open up, it hurts...
But I’m ready
I need to believe...

Imperfecțiuni...

Nu poți să-ți testezi convingerile decât atunci când treci prin probe de foc...
Nu, trecutul nu se uită: doar că se retrage pe cărări ascunse ale minții, de unde nu poate incomoda, de unde nu poate vicia prezentul. E ca un drum cunoscut pe care nu-l uiți odată parcurs dar alegi să-l ocolesti.

Cu fiecare alegere, chiar si cu cea a neimplicării, e necesar să închidem usa, lăsând loc mai multor posibilități privind viitorul. Nu cred că există sfat mai înțelept decât ceea ce îți dictează propria inimă să faci. Când urmezi instrucțiunile pătimase ale inimii tale, când urmezi nu calea cea usoară, nici pe cea egoistă, ci calea aceea despre care ai stiut de la bun început că este cea corectă, atunci nu poți face decât alegerea cea mai potrivită.
Dragostea e ca și desenul: trebuie să înaintezi sau să dai înapoi. Nu poți rămâne în același loc.

Oare ăsta e secretul: să aluneci pe deasupra lucrurilor cu veselie?

Cum să nu-i admire pe oamenii curajoși?! Să-ți iei pur și simplu zborul de acolo de unde nu-ți mai găsești locul, să-ți iei lumea-n cap, să ai acel curaj măreț care să te ajute să iei totul de la început, să uiți trecutul, să-l tratezi ca pe un timp care nu există, nu are scheletul uitat în propriul tău trup, să te lepezi de bagaje inutile, la fel ca un salt în gol.

Ceea ce-și dorea, mai mult decât orice, era să fie singură, fără planurile sau așteptările nimănui, neîmpovărată și ne-legată de nimeni. Deși îi este dor și focurile din sufletul ei nu sunt așa ușor de stins...știe că oamenii își creează reciproc miraje și iluzii și asta duce mereu la un ocean de neînțelegeri. Nu, nu mai vrea. E mai bine așa.

Știe că întâmplările cosmice nu sunt pe înțelesul tuturor...

A învățat că pentru a percepe lumea, e nevoie să pășești în afara lumii. E nevoie de acea independență în gândire, de scepticitate. De fapt, i se pare că adevărul te separă nu te eliberează. Convențiile societății ascund adevărul și țin mintea încețoșată, ca să nu mai știi ce e real și ce nu. Hilar e că tocmai iluziile fac viața suportabilă.

Uneori e confuză, absorbită de noutate sau de te miri ce lucruri. Are tendința asta stupidă de a complica lucrurile, tocmai de aceea nu acuză oamenii care pleacă. Câți ar putea să suporte adevărurile pe care ea le spune, în totală neglijență față de politețe? Nu credea că putea fi ceva rău în a spune adevărul dar nu mai e sigură de nimic. Vede când e stigmatizată din această pricină. De obicei, părinții își învață copiii: Să spui adevărul! Și apoi, tot ei: De ce ai vorbit așa? Nu trebuia să spui cutare lucru! Normal că totul i se pare derutant...

Lucrurile se estompează, e greu să le dai de capăt. A-ți face loc în lume nu-i la îndemâna oricui. Încearcă să trăiască cu bucurie și să-i învețe și pe alții să se bucure dar și asta devine greu. Nu ai vrea să dezamăgești pe nimeni dar..tot o faci.

Oamenii caută să-și umple golurile în spațiul virtual dar ei văd doar ce vor să vadă. Asta o întristează dar nu încearcă deloc să-i forțeze să vadă altceva. Oamenii nu te suportă oricum, așa că faci compromisuri. Oricum tot ce faci diferit e considerat ciudat, e alegerea ei să privească diferit.

Realizează absurdul realității cotidiene...

Oamenii nu-și dau seama de multe lucruri. Se tem atât de mult! Și sunt mereu ocupați..cu lucrurile lor mărunte și nesemnificative, găsind tot felul de scuze și motivații pentru comportamentul lor. Și se supără mereu pentru lucruri care de fapt nu contează. Ce prostie.

Lucrurile se schimbă mereu, dar noi nu observăm asta decât din când în când. Observăm abia atunci când nu se mai poate altfel, când suntem asediați de schimbare.

Ar fi frumos să existe continuitate...

Azi e altceva. Un nou început. Încotro să se îndrepte? În ce să creadă? Închide ochii și inspiră adânc.

Gânduri târzii...

Creşti sperând ca încă nu ai făcut marea descoperire, că poate încă nu ai aflat adevărul esenţial, soluţia perfectă a tuturor problemelor, comportamentul adecvat tuturor situaţiilor. Mereu îţi spui că mai ai timp... Chiar şi când vezi că totul devine pe zi ce trece tot mai îndoielnic, lucrurile devin iritante şi plictisitoare, tu tot speri că nu ai ajuns încă...unde trebuia, la miezul lucrurilor. Îţi spui că nu se poate să fie doar atât, totul trebuie să merite, să capete sens. Toţi te-au minţit?

Descoperi că totul e iluzoriu, că nimic nu are de fapt sens sau logică, lucrurile nu au o finalitate potrivită sau cea aşteptată, deznodământul este şi el în ceaţă. Îţi spui că poate sunt o sumedenie de lucruri grozave de care nu ai auzit încă, poate sunt ascunse...sigur faci tu ceva greşit.

Eşti prins într-un val de inerţie. Te mişti , te laşi purtat de vânt, de curent sau ce o mai fi. Constaţi că de fapt, nu ajungi vreodată undeva. Nu ai o traiectorie clară, din puctul A în punctul B. Evoluţie-regres. Dar te bucuri de ce este, de călătorie dacă poţi, încerci să înveţi...

Subconştientul meu are logica lui, nu neapărat uşor de înţeles. Uneori mă doare mintea. Fiecare persoană a crescut şi a  fost educată într-un mediu cu reguli şi concepţii proprii de viaţă. Prin introspecţie, analizezi comportamentul celorlalţi, percepţiile tale, fiind şi o metodă de auto-observare a ta în raport cu ceilalţi.

Observ de exemplu că, sacrificiul şi compromisul stau la baza familiei în societate. O femeie care nu ştie să lupte pentru ce vrea în viaţă sau este în fiecare zi convinsă verbal sau fizic că nu este bună de nimic, că nu ştie diverse, nu va reuşi să se impună în vreun fel, respectul de sine fiind aproape inexistent, se va supune voinţei altora. 

În România se pune foarte puţin accent pe descoperirea de sine sau pe dezvoltare personală, indiferent că eşti bărbat sau femeie. Femeile cu atât mai mult, ar trebui să-şi acorde timp să se cunoască şi să înveţe să fie ele însele înainte de a se arunca în relaţii serioase, mariaje. Să înveţe să iubească, să se iubească pentru ceea ce sunt, ştiu, sau au realizat, să înveţe să scape de prejudecăţi ce nu le lasă să fie fericite şi să-şi bucure sufletul. Ar fi mult mai multă bucurie în jur, mai mulţi oameni frumoşi, armonie, o conştientizare mai limpede a lucrurilor, responsabilizare. Când te umpli de viaţă dăruieşti mai mult. La fine, am trăi cu toţii mai bine.

Dacă eşti într-o relaţie nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi propria identitate, să te pliezi pe nevoile celuilalt, iar de cele personale să uiţi. Să fii preş nu-i de apreciat. La fel cum dacă te căsătoreşti nu înseamnă să renunţi la tine, să te transformi într-o femeie supusă bărbatului, ducând o viaţă anostă de casnică. Roboţi vii în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Să fii gelos şi posesiv nu dovedeşte nimic bun. Şi copiii mici sunt cu jucăriile lor. Scenariul poate fi diferit, totul depinde de alegerea fiecăruia...

Mă irită femeile care nu se străduiesc să îşi depăşească nici măcar un pic condiţia şi în schimb sunt gata mereu de atac şi critică. Fac întotdeauna pe victimele, se dau veşnic neînţelese şi neapreciate just. Au permanentă nevoie de atenţie şi confirmare. Sunt sătulă de femeile care au mereu impresia ca toată lumea are ceva cu ele!

Mă enervează femeile care au impresia că statutul de femeie măritată le rezolvă toate problemele existenţiale. Cerutul în căsătorie şi logodna mi se par aşa nişte clişee. Nişte chestii lipsite de temei, inutile. Un statut ar trebui să-l obţii prin forţe proprii, nu printr-o căsătorie. Astea-s alte probleme de mentalitate şi educaţie... 

Mă irită nesimţirea şi nepăsarea şi femeile care stau cu ochii-n televizor urmărind tot felul de emisiuni sau seriale imbecile, şi nu citesc altceva decât cancanuri şi literatură chick-lit. Mă înfurie cele care se dau culte şi educate doar ca să impresioneze iar când deschid gura demonstrează contrariul. Mă enervează femeile care vorbesc doar ca să nu tacă...

M-am săturat de femeile care cred că le ştiu şi le-au văzut pe toate, care cred tot ce aud sau văd. Nu se justifică niciodată de ce "ele" se cred cele mai cele. Femei prefăcute şi pline de prejudecăţi imbecile.

Mi-aş dori ca în loc de a arăta cu degetul şi a împleti bârfa, să văd mai multe femei demne, cu preocupări ceva mai interesante. Femei cărora le place să citească, să afle, să fie curioase să descopere culturi şi oameni noi şi lucruri interesante ce le pot diversifica conversaţiile şi îmbogăţi bagajul cultural. Mi-as dori ca distractia la noi sa nu insemne multa bautura, gratare, replici obosite si buriceala. 

Mi-as dori sa existe mai multi din cei care traiesc altfel, mi-as dori ca oamenii sa invete sa asculte mai atent, sa invete sa citeasca printre randuri si sa vada dincolo de suprafata. Sa stie ca dragostea poate fi bazata pe o prietenie sincera si de durata, ca se poate si altfel.

Mi-ar plăcea să întâlnesc mai des femei care se respectă şi ştiu să aleagă ce e bine şi potrivit pentru ele. Îmi plac femeile care nu se bazează pe concepţia că viaţa de femeie e incredibil de grea şi presupune o serie de obligaţii, renunţări şi sacrificii, mai puţine bucurii şi momente pentru tine. Un dram de linişte şi răsfăţ. Mulţi nu vor înţelege că nu avem stăpân pe lumea asta, că avem o singură viaţă, un cumul de momente.

Ne cramponăm prea mult de "gura lumii" şi ne scăldăm în ipocrizie şi negare...

Imaginează-ţi că eşti într-o barcă şi se scufundă într-o apă cu rechini. Cum te salvezi?

Răspuns: Te opreşti din imaginat.

Ce am mai învățat...

Am învățat că:  

• Frumusețea e o chestiune de atitudine.
• Uneori lucrurile o pot lua razna, că întotdeauna poate fi mai rău dar va trece ca orice furtună și ideal e să înveți din greșeli, să renunți la așteptări și să trăiești clipa;
• Uneori când dispar persoanele nepotrivite din viața ta, lucrurile pot lua o formă frumoasă;
• Dacă fug de lume nu înseamnă că dispar lucrurile care îmi displac și e mai bine să mă confrunt direct cu cei care au ceva de reproșat. Izolarea nu este soluția! Chiar dacă la momentul respectiv nu înțeleg sensul, cu timpul voi înțelege. E mai bine să stau fața în față cu persoana respectivă și înainte să devin iritată, să ascult ce are de spus. Într-adevăr unii nu știu altceva decât să judece, să descurajeze, să comenteze malițios ce au alții de spus dar suntem oameni și nu tăcerea sau fuga e cea mai bună soluție. Uneori pot fi doar niște neînțelegeri la mijloc dar dacă nu vreau să aud nimic, nu voi putea repara/îndrepta lucrurile;
• Pot să le ascult opiniile fără să pun nimic la suflet, fără să însemne ceva pentru mine;
• Dacă vreau ca atitudinea celor din jur să se schimbe, e cazul să mă uit în oglindă și dacă doresc schimbare, ea  să pornească de la mine, eu să devin o variantă mai bună a mea;
• Uneori nu avem parte de alegeri simple în viață dar trebuie să cântărim bine lucrurile și să fim împăcați cu alegerea făcută, să nu ne blocăm;
• Toate sunt vremelnice;
• E important ca tu să îți fii propriul stăpân;
• Există limite autoimpuse în subconștient care pot fi înlăturate dacă îți dorești cu adevărat. Potențialul e acolo în tine;
• Societatea îți complică viața cu regulile și așteptările ei stupide, te vrea prost și ignorant, prejudecățile societății te pot limita foarte mult, pentru că dacă nu te aliniezi cumva, are grijă să te catalogheze ca pe ceva ciudat, greșit, un experiment eșuat și e gata să îți pună toate piedicile necesare ca să te schimbe;
• Vreau să trăiesc cât de liber pot iar asta se poate dovedi a fi foarte greu uneori;
• Mă supăr ba chiar e foarte ușor să mă scoți din sărite dacă faci o afirmație la care nu te-ai gândit prea mult înainte. Mă irită prostia și aroganța;
• Oamenii nu pot fi schimbați și nu e corect să le ceri ce tu nu poți da; și mai ales dacă îi cerți pentru orice și le faci întruna reproșuri, nu vei obține nimic pozitiv;
• Lucrurile nu merg mereu așa cum vrei tu. Acceptă schimbarea;
• Uneori mă judec prea aspru, sunt prea dură cu mine însămi și uit să-mi fiu prietenă;
• Trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce am, ce trăiesc și ce mi se întâmplă; să le iau așa cum vin, cu zâmbetul pe buze;
• Oricât de teamă mi-ar fi, oricâte scenarii mi-aș face, orice aș simți, singurul mod de a obține ce vreau este să acționez, să-mi înfrunt temerile și ce o fi o fi;
• Oamenii au atâta importanță câtă le dai!
• Să cer! Să lupt! Să mă duc și să cer chiar dacă primesc sau nu răspuns direct. Acțiunea are rezultate! Tăcerea și așteptatul nu!
• Nu există persoană care să aibă toate răspunsurile, să aibă tot ce vrea, chiar dacă pare foarte încrezătoare și foarte puternică. Nu te lăsa intimidată fiindcă aparențele înșală!
• Oamenii care abia așteaptă să-ți spună: Ți-am zis eu! de fapt, nu sunt mai presus, nu servesc de model, vor doar să aibă dreptate, să dea vina și să arate cu degetul, deși în viața lor se vede ce alegeri bune au făcut;
• Fiecare persoană este unică și trebuie luată ca atare. Fără comparații și „ar trebui să…”;
• Atunci când simt că frica parcă mă paralizează, să nu mă opresc și să înaintez cu curaj!  E normal să te temi de schimbare, de „nou”, de orice ar putea perturba ritualurile, de orice ar putea modifica rutina. Curajul interior este o resursă prețioasă;
• Să-mi deschid mintea ca să văd oportunitatea dincolo de blocajele emoționale și temeri. Uneori totul este doar în capul meu;
• Orice lucru are două fețe;
• Să nu mai caut mereu vinovați;
• Nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru deciziile mele. Să-mi văd de treaba mea, eu decid cum îmi administrez viața, e dreptul meu să fac ce vreau;
• Să nu mai plâng după trecut, să nu mai regret oameni care m-au abandonat fără nicio remușcare și care nu au contribuit cu nimic la binele meu general. Nu merită;
• De fapt, aceia care nu caută apropierea de mine și nu vor să mă cunoască mai bine, nu îmi simt nici lipsa. Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește;
• Există și excepții de la regulă, și „altfel”;
• A aștepta după alții (sau ca alții să se decidă ce vor de fapt) este pierdere inutilă de timp și energie și doar o amânare a inevitabilului, a ceea ce este clar deja. Pentru lucrurile de care îți pasă cu adevărat, îți faci timp, restul sunt scuze și motive;
• Sunt oameni care te iubesc dar nu știu s-o arate;
• Nu are sens să răscolești în cenușă, îți poți provoca singur dureri de cap;
• Uneori poți strica totul doar într-o clipă, tot ce ai construit greu se poate dărâma ușor. Ar trebui să fim mai atenți la ce ne spunem unii altora;
• Nu poți să placi tuturor, nu poți mulțumi pe toată lumea, dar e în regulă;
• Am învățat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese;
• Oamenii au nevoie de atenție. Lipsa atenției celui iubit îți mutilează sufletul.
• Am învățat să simt, să văd, să conștientizez, să mă bucur, să iert, să trec peste, să mă informez, să meditez, să mă port, să am grijă de mine, să fiu tolerantă, să fiu responsabilă; Am învățat să trăiesc.
• Oricând mai am multe de învățat și de aflat;

Ninsoare de gânduri...

Am învăţat că atunci când baţi la o uşă care nu se mai deschide pentru tine, e timpul să mergi mai departe, să deschizi alt capitol al vieţii tale. Iei lucrurile ca atare şi îţi continui drumul cu alte vise, în alte locuri, cu alţi oameni. 

Te ataşezi de o persoană şi o crezi specială, diferită de restul şi când te aştepţi mai puţin, îţi demonstrează că e la fel ca toţi. Nimic nu e aşa cum credeai, te-ai lăsat ghidat de ceva fals, ce nu există în realitate. E şi el stricat. Of şi cât detest sindromul de turmă... 

Oamenii sunt dezamăgitori, înveţi să îţi faci scut de protecţie în jurul inimii... Deşi prefer să îmi ascult inima, am învăţat să urmez şi raţiunea, să nu mai primesc cu inima deschisă pe oricine, să nu mă mai pripesc, am învăţat să plec atunci când consider că omul de lângă mine nu mai are nimic bun de oferit şi să păstrez în viaţa mea doar ce merită păstrat. 

Uneori tot ce avem nevoie este o doză de curaj, îndrăzneală şi muzica potrivită. Ori în loc să regretăm ce a fost sau cum putea fi, mai bine să ieşim din casă...plimbăreli,hoinăreli şi promenade ne vor prinde bine. Orice loc pe care nu-l părăseşti devine o închisoare.

M.Bolton avea o melodie în care spunea: ..there’s a time for love & a time for letting go...Life goes on. Unele zile sunt bune, extraordinare, altele mai puţin bune sau mizerabile. Dar trec şi toate la un loc, sunt ok.

Orice în viaţă are la bază improvizaţia, deci vei ştii ce să faci şi cum să faci la momentul oportun. Norocul nu le zâmbeşte niciodată celor care spun mereu nu. Îndrăzneşte! Schimbarea nu e niciodată uşoară dar de cele mai multe ori se dovedeşte a fi benefică, necesară.

Toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii şi uneori îmi spun că cel care cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Prostul e fericit în prostia şi ignoranţa lui. Un fel de: ce nu ştii, nu te deranjează.

Am învăţat că din trecutul meu trebuie să păstrez doar învăţăturile şi amintirile frumoase, fiindcă experienţele nefericite şi regretele îmi vor împovăra sufletul inutil. Orice ceartă degradează sufletul şi nu merită...cuvintele urâte, reproşurile nu servesc la nimic. Acum ştiu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu. Iubirea şi binele nu pot fi oferite cu forţa celor care nu vor. Asta e. Omul rezonabil se adaptează lumii în care trăieşte. Iar mie îmi este destul de clar că nimeni pe lumea asta, niciun străin, nu te poate iubi, ajuta sau ierta precum părinţii tăi. La străini, în spatele bunelor intenţii se ascund interese proprii.

Dar oamenii curaţi la suflet au această dorinţă, de a nu da importanţă tuturor lucrurilor urâte şi rele care-i înconjoară. Ei caută frumosul în lume, caută curcubeul, răsăritul şi aproprierea. Ei văd floarea şi nu spinii, ei văd verdele şi nu le pasă de murdărie,acolo unde alţii văd doar dizgraţie ei văd sensibilitate. Ei ştiu că orice situaţie lipsită de armonie e doar aparentă. Ei nu apreciază coperta unei cărţi ci povestea ei. Ei ştiu că temerile paralizează credinţa şi îşi fac curaj. Ei îi înlătură pe cei care sunt ca nişte umbre şi nu îi lasă să-i priveze de soare pentru nimic în lume. Ei ştiu că marile furtuni scot gunoaiele la suprafaţă.

Întotdeauna vom păstra nostalgia tinereţii. Simţi diferit când te întorci la lucrurile făcute în tinereţe, în studenţie...le resimţi altfel importanţa, intensitatea.

Pe bănciile şcolii toate par posibile, realizabile, ai putea încerca orice, ai tot timpul din lume să te joci, să fii cine vrei să fii, să nu iei nimic în serios. Poţi fi pictor, artist, nonconformist, poţi să fii ce şi cine vrei fără să fii aspru judecat, fără să se aştepte de la tine comportament matur, asumat, responsabil. Nimic nu e prea deplasat cât eşti tânăr, poţi să spui în faţă orice oricui fără teama consecinţelor. Eşti tânăr plin de speranţe, nesăbuit şi naiv. 

Cu trecerea anilor, lucrurile se schimbă, entuziasmul păleşte. Te loveşte viaţa, preocupările, greutăţile te prind din urmă şi toate acele multe opţiuni din timpul şcolii, pur şi simplu nu mai sunt acolo. Cu timpul înveţi să te comporţi conform vârstei. Nu ai încotro. Dacă atunci când eşti tânăr, ai tot timpul din lume să faci orice doreşti, să stai tolănit pe canapea cât e ziua de lungă, să citeşti multe cărţi, să te distrezi fără măsură, îţi permiţi să baţi câmpii, să ai discuţii interesante pe marginea unor teme care te preocupă, a unor idei, ei bine, atunci când eşti adult realizezi că nu mai ai timp de nimic, că opţiunile ţi se îngustează pe zi ce trece, că orice noapte pierdută o plăteşti scump şi nu-ţi mai permiţi luxul lejerităţii, nehotărârii, iresponsabilităţii. 

Unii oameni se îmbătrânesc singuri prin faptul că îşi impun tot felul de restricţii şi îşi reprimă sentimente şi dorinţe, le e frică de judecata semenilor, ori se ruşinează şi refuză să mai înveţe lucruri noi. Fiecare vârstă are frumuseţea ei, sunt etape necesare, iar vârsta cronologică nu are nicio treabă cu vârsta spiritului. Mulţi nu înţeleg asta. Oricum lumea va condamna mereu ceea ce este diferit de tipare şi nu este conform cutumelor societăţii. Dar nu trăieşte nimeni în locul tău, nu te resemna, tu alegi ce şi cum vrei să fii.

Mă întreb unde au dispărut cuvintele frumoase de dragoste, poeziile, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, magia muzicii de calitate, discuţiile despre cărţi bune, interesante, jocurile şi dansurile de societate care apropriau oamenii? Unde au dispărut naivităţile şi naivii, cavalerii şi domniţele cu umbreluţe? Ce-i cu marea asta de clişee, confuzii? Ok, erau alte vremuri,alte obişnuinţe şi nu se mai aplică vremurilor noastre. Fiecare generaţie se confruntă cu alt set de provocări.

Toate visele au preţul lor...

Iubeşte marea, efectul paşilor pe nisip, terapia mării îi încântă simţurile de fiecare dată. "A simţi" o defineşte... Ar veni în fiecare zi aici doar ca să ia suflul mării, să-i ia tensiunea, dispoziţia din ziua aceea....

Marea ne poartă privirea, pământul picioarele, ar admira ore în şir spectacolul naturii, s-ar abandona total peisajului ce freamătă de viaţă, frumuseţea valurilor, albastrul cerului...sunt atât de multe detalii ale naturii ...habita într-un timp mort, într-un dulce abandon...

Astea sunt lucruri simple, uneori puerile, dar nu-i lăsa pe oamenii acriţi sau blazaţi să le denatureze, ele sunt tot atâtea clipe magice pentru acela care ştie să le trăiască. 

Deschide bine ochii şi priveşte în jurul tău. Amintirile frumoase nu trebuie să fie trecătoare. Impregnează-te cu culori şi materii. O parte din arta de-a trăi depinde de capacitatea noastră de a ne combate neputinţa. Asta e ceva greu pentru că neputinţa dă naştere deseori fricii. Ne anihilează reacţiile, inteligenţa, bunul simţ, deschizând uşa slăbiciunii...

Gândeşte, hotărăşte şi acţionează! Să nu ai îndoieli, incapacitatea de a-ţi asuma propriile alegeri dă naştere unui anumit rău de-a trăi. Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi. Fă în aşa fel ca lumea să se mişte, lumea ta!

Însă cel mai frumos lucru pe care ni l-a dat pământul, lucrul care face din noi nişte fiinţe umane, este fericirea de a împărtăşi cu ceilalţi. Cel care nu ştie să împărtăşească cu ceilalţi este un infirm al emoţiilor.

Viaţa este minunată, ne dăm seama însă de asta doar când ea se retrage în vârful picioarelor, dar viaţa se gustă după pofta din fiecare zi.

E o mare chestie să nu-ţi pierzi niciodată sufletul de copil, să nu-ţi uiţi niciodată visele, ele îţi vor fi motorul existenţei, vor alcătui gustul şi mirosul dimineţilor tale. Dacă ştim să respectăm şi să preţuim ce avem vom fi cei mai fericiţi. Uneori iubirea e de ajuns, ea ne defineşte, ea ne face oameni. Daca ea există în viaţa noastră totul devine mai simplu. Să lupti înseamnă să fii uman. Iar visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri.  

Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum. 

Iubirea are un gust minunat, aminteşte-ţi că pentru ca să primeşti, trebuie să dai; aminteşte-ti că pentru ca să poţi iubi, trebuie să fii tu însuţi. Încrede-te în instinctul tău, fii credincios conştiinţei şi emoţiilor tale, trăieşte-ţi viaţa, n-ai decât una. Eşti răspunzător de tine şi de cei pe care-i vei iubi. Fii demn, iubeşte, nu-ţi pierde entuziasmul copilăresc.

Pentru că tocmai când calculezi, când analizezi argumentele pro şi contra, îţi trece viaţa şi nu se petrece nimic. 

Fructele pe care nu le culegem, cele pe care le lăsăm să putrezească pe pământ, nectarul de fericire care nu va fi niciodată băut, din neglijenţă, din obişnuinţă, din certitudine şi îngâmfare. Ce este normal, este adesea irelevant. Mă irită poleiala sofisticării...

Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere şi să fii locatarul ei. Trebuie să-i plăteşti foarte regulat chiria, altfel eşti evacuat foarte repede. – Marc Levy

Putem să facem, cu toţii, un inventar al binecuvântărilor primite în viaţă, mai ales în momentele mai puţin fericite. Şi să mulţumim pentru fiecare dar ce ne-a fost dat. Să învăţăm să apreciem esenţa.

Fiecare are lumea lui. Totul este să ne înfigem rădăcinile în pământul care ne convine. Pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate, şi atunci important este să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are „esenţialul său”.

Suntem doi străini...răsărit si apus. Here I am...nothing else matters...close your eyes, we're here together...