Răsturnări...

Îmi simt picioarele împotmolite în concret. Nu mai e loc de altceva. Realizez că e doar o gaură neagră care mă tot trage înapoi, e doar încăpăţânare. Ştiu că pot să iubesc orice om de pe planeta asta, sunt liberă să-mi placă oricine indiferent cui nu-i convine ideea. E o alegere. Ştiu că un om trebuie să treacă prin mai multe etape până să-şi împlinească destinul. Până să înţeleagă mesajul şi să vadă lucrurile aşa cum sunt. Deşi, am impresia că sunt înconjurată de multe lucruri care nu au nicio noimă. Dar e ciudat cum se întâmplă lucrurile câteodată...

Suntem actori pe o scenă plină de visuri. Fiecare încearcă să-şi joace rolul cât mai bine, să mascheze ceea ce simte cu adevărat. Adevărul este că în niciun moment nu suntem 100% sinceri. Mereu rămâne ceva nespus, tăinuit.

Nu pot să nu mă întreb de ce oamenii sunt mai interesaţi de partea aparentă, de lucrurile "la vedere" decât de ce se află înăuntru unui om, de cum se simte acel cineva, dincolo de ce pare să fie. Poate că faci tot ce crezi că-i mai bun pe lume în timp ce alţii îşi pierd o groază de timp criticându-te...

De ce nu respectăm intimitatea celor pe care îi iubim? De ce vrem mereu să pretindem totul, să fim la cârmă, să controlăm tot? Nu înţeleg de ce nu ne învăţăm minte că nimic bun nu rezultă din asta? Vrând să ştim totul despre celălalt, stricăm lucrurile, îl sufocăm şi pleacă. În momentul în care ajungem să nu mai fim un mister unul pentru celălalt, relaţia moare, e ca un teritoriu cucerit care nu ne mai satisface, a dispărut emoţia, curiozitatea, ştim prea mult. De ce nu ne dăm libertate reciprocă de manifestare, să facă fiecare ce simte, când simte? Să ne apropriem cu adevărat unul de altul, instinctiv. Către ce ne grăbim?

Ce e viaţa mondenă de fapt? Locuri frecventate de aceleaşi feţe, unde se discută aceleaşi subiecte lipsite de importanţă, vorbesc despre toate dar nu şi despre ce contează, toţi pretind că viaţa lor este interesantă, perfectă, acele locuri unde oamenii îşi ascund cu zâmbete tristeţea sufletului lor. Negare.

Nu pot face această călătorie în prostie şi decid să-i pun capăt. Sufletul meu are nevoie de lucruri bune, profunde. Lucrurile superficiale, laşitatea şi condiţionările îl rănesc.

Uneori plecăm spre spaţii goale, în tăcere, spre un loc unde nu ne mai facem griji, reînviem legătura cu trecutul, în timp ce ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. În timp ce zîmbim tot mai larg, murim puţin câte puţin pe dinăuntru. Societate bolnavă. Nu înţeleg de ce oamenii sunt atât de răi şi indiferenţi unii cu alţii. Contribuie fiecare constant la răul general. Ipocriţi şi ticăloşi deşi se cred cei mai buni şi cei mai luminaţi.

Nu înţeleg ce sens au toate regulile, tradiţiile dacă nu poţi fi tu însuţi indiferent de circumstanţe şi nu poţi face ce doreşti când doreşti?! Eşti mereu prins în limite de comportament, obişnuinţe, legi. În atâta control, în faptul că ne controlăm obsesiv unul pe altul, cum poate fi bine când e rău? Unde-i libertatea? Cum poţi înţelege un altul oarecare dacă nu ştii cum e în locul lui? Cum poţi să condamni când nu simţi cum simte el?

De ce nu avem ochi pentru frumuseţea simplă şi ne lăsăm manipulaţi de ideile altora de frumuseţe? Avem o lăcomie pe care o acceptăm, mereu credem că avem nevoie de mai mult decât avem deja. Nu vedem ce este chiar sub nasul nostru. Dar adevărul este că avem sufletele adormite şi nu ne mai impresionează nimic. Ne complacem în superficialitate.

Puterea este o iluzie. Din când în când, căutăm senzaţia că suntem puternici, că nu ne pasă de nimic, că putem face orice, să mergem oriunde, căutăm confirmări din exterior, arzând amintirile întunecate. 

Adevărul este că nimic nu va mai fi la fel şi ce a fost nu se va mai întoarce. Vedem cu timpul că e mai bine, că toate contribuie la dezvoltarea noastră, la cine suntem astăzi, că toate circumstanţele ne aduc mai aproape de unde trebuie să fim. Şi că totul revine la normal. Ce va veni aşteaptă să fie descoperit...