Răsturnări...

Îmi simt picioarele împotmolite în concret. Nu mai e loc de altceva. Realizez că e doar o gaură neagră care mă tot trage înapoi, e doar încăpăţânare. Ştiu că pot să iubesc orice om de pe planeta asta, sunt liberă să-mi placă oricine indiferent cui nu-i convine ideea. E o alegere. Ştiu că un om trebuie să treacă prin mai multe etape până să-şi împlinească destinul. Până să înţeleagă mesajul şi să vadă lucrurile aşa cum sunt. Deşi, am impresia că sunt înconjurată de multe lucruri care nu au nicio noimă. Dar e ciudat cum se întâmplă lucrurile câteodată...

Suntem actori pe o scenă plină de visuri. Fiecare încearcă să-şi joace rolul cât mai bine, să mascheze ceea ce simte cu adevărat. Adevărul este că în niciun moment nu suntem 100% sinceri. Mereu rămâne ceva nespus, tăinuit.

Nu pot să nu mă întreb de ce oamenii sunt mai interesaţi de partea aparentă, de lucrurile "la vedere" decât de ce se află înăuntru unui om, de cum se simte acel cineva, dincolo de ce pare să fie. Poate că faci tot ce crezi că-i mai bun pe lume în timp ce alţii îşi pierd o groază de timp criticându-te...

De ce nu respectăm intimitatea celor pe care îi iubim? De ce vrem mereu să pretindem totul, să fim la cârmă, să controlăm tot? Nu înţeleg de ce nu ne învăţăm minte că nimic bun nu rezultă din asta? Vrând să ştim totul despre celălalt, stricăm lucrurile, îl sufocăm şi pleacă. În momentul în care ajungem să nu mai fim un mister unul pentru celălalt, relaţia moare, e ca un teritoriu cucerit care nu ne mai satisface, a dispărut emoţia, curiozitatea, ştim prea mult. De ce nu ne dăm libertate reciprocă de manifestare, să facă fiecare ce simte, când simte? Să ne apropriem cu adevărat unul de altul, instinctiv. Către ce ne grăbim?

Ce e viaţa mondenă de fapt? Locuri frecventate de aceleaşi feţe, unde se discută aceleaşi subiecte lipsite de importanţă, vorbesc despre toate dar nu şi despre ce contează, toţi pretind că viaţa lor este interesantă, perfectă, acele locuri unde oamenii îşi ascund cu zâmbete tristeţea sufletului lor. Negare.

Nu pot face această călătorie în prostie şi decid să-i pun capăt. Sufletul meu are nevoie de lucruri bune, profunde. Lucrurile superficiale, laşitatea şi condiţionările îl rănesc.

Uneori plecăm spre spaţii goale, în tăcere, spre un loc unde nu ne mai facem griji, reînviem legătura cu trecutul, în timp ce ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. În timp ce zîmbim tot mai larg, murim puţin câte puţin pe dinăuntru. Societate bolnavă. Nu înţeleg de ce oamenii sunt atât de răi şi indiferenţi unii cu alţii. Contribuie fiecare constant la răul general. Ipocriţi şi ticăloşi deşi se cred cei mai buni şi cei mai luminaţi.

Nu înţeleg ce sens au toate regulile, tradiţiile dacă nu poţi fi tu însuţi indiferent de circumstanţe şi nu poţi face ce doreşti când doreşti?! Eşti mereu prins în limite de comportament, obişnuinţe, legi. În atâta control, în faptul că ne controlăm obsesiv unul pe altul, cum poate fi bine când e rău? Unde-i libertatea? Cum poţi înţelege un altul oarecare dacă nu ştii cum e în locul lui? Cum poţi să condamni când nu simţi cum simte el?

De ce nu avem ochi pentru frumuseţea simplă şi ne lăsăm manipulaţi de ideile altora de frumuseţe? Avem o lăcomie pe care o acceptăm, mereu credem că avem nevoie de mai mult decât avem deja. Nu vedem ce este chiar sub nasul nostru. Dar adevărul este că avem sufletele adormite şi nu ne mai impresionează nimic. Ne complacem în superficialitate.

Puterea este o iluzie. Din când în când, căutăm senzaţia că suntem puternici, că nu ne pasă de nimic, că putem face orice, să mergem oriunde, căutăm confirmări din exterior, arzând amintirile întunecate. 

Adevărul este că nimic nu va mai fi la fel şi ce a fost nu se va mai întoarce. Vedem cu timpul că e mai bine, că toate contribuie la dezvoltarea noastră, la cine suntem astăzi, că toate circumstanţele ne aduc mai aproape de unde trebuie să fim. Şi că totul revine la normal. Ce va veni aşteaptă să fie descoperit...

Şi dragostea moare...

Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu desăvârşire. Se presupune că totul se păstrează la sanctuarul memoriei. Ei bine eu nu cred asta, cred că e o altă teorie falsă: anumite evenimente sunt realmente şterse, uitate cu adevărat, fără vreo urmă a lor, ca şi cum nici nu au existat vreodată.

Uneori mi-am obligat inima să amuţească şi mintea să raţioneze, alteori m-am încăpăţânat să uit şi mi-am negat trările, pornirile până au devenit adevărate, umplându-mă de speranţă şi avânt.

Mă întreb: tandreţea şi complicitatea devin esenţiale şi asigură trăinicia relaţiei? Şi când devine prea complicat, un mister dens, dincolo de care speranţa se destramă şi visurile pier, e mai bine să renunţi fără să priveşti în urmă? După celebra replică: M-am dăruit cu plăcere, te părăsesc fără niciun regret?

Când e prea devreme sau prea târziu?
Următoarea staţie…să cobor aici sau la următoarea?Adulmec…dar nu mai simt. Ceva s-a schimbat. Iar. M-am pierdut undeva între trecut şi viitor. Sunt derutată şi flămândă…de altceva. A murit emoţia, freamătul trăirilor şi curiozitatea...

Simt flori de mucegai şi am fiori de gheaţă acum deşi ai fost o rază de soare ce mi-a încălzit inima multă vreme…tu nu-mi poţi ierta nimic, eu trebuie să-ţi iert totul?! S-a produs schimbarea de dinainte să pleci tu. Poate că te-am alungat cu bună ştiinţă de data asta. Te-am privit cum pleci. Nu te-ai uitat nici măcar o dată înapoi! Poate că uneori nu e decât toleranţă şi complacere până devine ideal în mintea noastră. Poate că nu e decât amăgire din prea multă dorinţă de a face lucrurile să meargă…

Iubirea împărtăşită e singura care contează cu adevărat, care merită, singura care ne poate înălţa la percepţii de un ordin diferit, în care individualitatea se fisurează.

Uneori totul îţi pare a fi un vis iar alteori pur şi simplu te afli în derivă…

La un moment dat, poate acceptăm faptul că visul a devenit între timp coşmar şi atunci e trezirea. Oare toate lucrurile bune sunt bune doar la început? De ce timpul estompează totul şi se reduce de la colorat intens la gri morbid? Uneori ne convingem pe noi înşine că e mai bine să nu visăm deloc. Ne ferim de dezamăgiri până ne lovesc din plin. Şi atunci încetăm să mai opunem rezistenţă, să ne împotrivim firescului…până uităm iar. Cât de subiectiv e totul…

De fapt, eşti un mozaic compus din alegerile şi faptele tale, iar amintirile - indiferent cât de mărunte sau de inconsecvente ar fi, sunt paginile care ne definesc.

Fericirea oricum e relativă şi e o prostie să o aştepţi de la alţi oameni.

În ciuda problemelor, în ciuda vieţii şi a lucrurilor ce pot merge prost, adevărata magie, adevăratul vis e să poţi visa. Sunt provocări şi oportunităţi, sunt lecţii şi paşi necesari.

Flash-uri. Emoţii. Trăiri. Fluturi. Zboruri. Căderi. Începuturi ...

Încă cred că secretul unei vieţi frumoase e să iei lucrurile aşa cum sunt, fără să-ţi stabileşti vreo strategie clară şi să savurezi clipele ce ţi se oferă. Cele mai frumoase experienţe au fost cele neplanificate, spontane şi neaşteptate. Cu fiecare pas, cu fiecare zi…

Tăinuiri în iubiri...

Regretele sunt cele mai urâte sentimente...dar a greşi e totuşi omeneşte. Şi apoi e uşor să dai sfaturi, să scrii, să gândeşti, să ştii ce vrei dar e mult mai greu să pui asta în practică. Mereu apar răsturnări de situaţie, chestii inevitabile, neplanificate.

Oamenii greşesc. Nu pentru că vor neapărat, nu pentru că asta şi-au propus din capul locului, nu pentru că sunt răi, nu pentru că nu iubesc. Ei fac uneori alegeri greşite, determinate de tot felul de conjuncturi ori slăbiciuni personale. Uneori amânăm prea mult pentru a ne mărturisi nişte greşeli şi pentru a ne cere iertare, ajungând în nişte situaţii neplăcute, ingrate. Iar asta duce negreşit la alte greşeli, la alte tăinuiri, punând distanţă între noi şi oameni dragi nouă. Mărturisirea unei greşeli eliberează sufletul de povara vinovăţiei indiferent dacă suntem iertaţi ori ba. 
Una din greşelile fundamentale în orice relaţie este lipsa comunicării. 

Atunci când nu comunică deschis unul faţă de celălalt, onest şi încep să-şi ascundă lucruri. E un fel de sfârşit anunţat pentru că lucrurile tăinuite sunt foarte corozive pentru suflet. Asta clar.

Cel mai mult greşim atunci când îi lăsăm pe alţii să ia decizii în locul nostru. Când asistăm indiferenţi dar indiferenţa se plăteşte. La fel şi nehotărârea, are consecinţe, urmări. Iar părerile de rău nu vindecă răni, nu şterg cu buretele...Pentru că meriţi tot ce e mai bun, nu trebuie să te mulţumeşti cu nimicuri, cu ce vor alţii să-ţi dea, ci să lupţi pentru ce îţi place, pentru idealuri, pentru vise şi să te protejezi. E de datoria ta să te respecţi şi să încerci indiferent de rezultat.

Uneori se întâmplă să judecăm oamenii după aparenţe şi false valori fără a înţelege intenţiile lor, fără a-i aprecia în vreun fel. Şi trist e că de multe ori dispar din viaţa noastră, rămân cuvinte nerostite, o tăcere apăsătoare...Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare gest frumos, pentru fiecare atenţie, pentru orice ni se dăruieşte, fiindcă nu obiectul în sine descrie calitatea omului, ci intenţia lui. În spatele unor lucruri şi gesturi aparent neînsemnate, lipsite de valoare, se pot ascunde intenţii şi sentimente extraordinare, pline de bunăvoinţă. Şi cum totul e trecător, firav...poţi pierde totul într-o secundă.

Nu trebuie să lăsăm dezamăgirile, trădările, suferinţele să ne transforme în nişte persoane reci, nesigure, suspicioase, care împroaşcă cu venin în jur. Nu merită. Rolul de victimă, de neputiinţă, de laşitate, nu aduce nimic bun.

Urăsc faptul că se pierd adevăratele valori, că sunt prost înţelese atât de multe lucruri şi că mulţi dintre ei nu ştiu să trăiască frumos, se irosesc inutil, detest faptul că preferă să se înstrăineze în loc să se aproprie şi că se ataşează mai mult de lucruri decât de oameni, se despart cu prea multă uşurinţă de orice şi oricine, se îndepărtează de esenţial. Toţi merităm o viaţă frumoasă, nu ar trebui atât să alergăm, să forţăm, să grăbim...furaţi de tumultul vieţii cotidiene pierdem naturaleţea, spontaneitatea şi firescul.
 

Ar trebui să ne regăsim în lucrurile pe care le facem, să credem în magia clipelor şi mai ales să nu uităm să  fim noi înşine, aşa cum ne simţim cel mai bine. Să înaintăm cu paşi hotărâţi spre ceea ce ne dorim, spre ceea ce ne face fericiţi. Adevărul eliberează.

Şi cum spiritele libere, oamenii sinceri, fără inhibiţii, calzi şi profunzi, sunt tot mai greu de găsit, ar fi bine să le arătăm că ne pasă, să-i apreciem şi să le mulţumim că ne fac lumea mai bună, mai reală, atunci când ne însoţesc pe drumul nostru indiferent cat poposesc. Lansăm cu prea multă uşurinţă vorbe grele, arătăm cu degetul, creăm prea multe probleme, complicaţii fără logică, uneori din egoism, frica, neatenţie, alteori din frustrări personale. Nedrept, nejustificat. 

Câteodată îţi pare rău că ai aşteptat prea mult şi nu ai făcut un lucru pe care l-ai fi putut face (cu uşurinţă cândva), dar acum nu mai poţi...

Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi, buni. Iubirea chiar e cel mai frumos sentiment, ea ne înalţă, ea ne face să vibrăm. Eu cred că iubind nu pierdem, chiar dacă nu primeşti cu aceeaşi măsură înapoi, ea te ajută să devii ceea ce eşti azi ori cel de mâine, te ajută să te cunoşti mai bine şi să descoperi limitele tale. În zona de confort nu se întâmplă nimic interesant, dacă nu eşti provocat, aţâţat, e în van. Noi trebuie să ne continuăm drumul personal, să ajungem în deplinătatea cunoaşterii de sine indiferent... Iubind trăim, învăţăm, devenim mai puternici, mai umani, mai frumoşi. Trecem de bariere şi ziduri. Dar cum e mai uşor să renunţi decât să lupţi...

Dă-le celor pe care îi iubeşti aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne.

„E o mare diferență între plăcere și iubire. Dacă îți place o floare o rupi, și o iei cu tine, dacă o iubești o uzi și o îngrijești o viață întreagă.” ( Kristiano Loshi )

Momente...

Toate lucrurile strălucitoare se sting atât de repede şi nu se mai întorc vreodată...

Sunt unele experienţe ce nu pot fi descrise. Trebuie să le trăieşti ca să le înţelegi, să le simţi autenticitatea...dincolo de limitări, dincolo de raţiune, dincolo de cuvinte...

E o iluzie să crezi că viaţa are vreun sens ce poate fi descifrat, ne consumăm toate energia să ne convingem că există lucruri pentru care merită osteneala, ne luptăm să credem în lucruri care nu există, in ideal, în fantasme create de magnifica minte umană. 

Ne străduim vitejeşte, în fiecare zi, să ne jucăm rolul cât mai bine în această comedie numită viaţă. Ne spunem mereu că data viitoare vom fi mai pregătiţi, că nu ne vom mai lăsa surprinşi, înşelaţi, că vom şti exact cum să procedăm. O altă iluzie...viaţa e un şir de evenimente, întâmplări, timpul nu aşteaptă pe nimeni... there is a time for everything, there will be no next time..

Lumea, aşa cum e ea făcută în vremurile de astăzi, nu e pentru prinţese clar... 

Noi avem tendinţa să nu vedem mai departe de certitudinile noastre, de zona noastră de confort, nu ştim sau ne temem să privim profund în ceilalţi, care nu sunt altceva decât nişte oglinzi permanente ale propriei persoane. E greu să îţi păstrezi mintea limpede...

fool with dreams...totul cu moderaţie, inclusiv moderaţia!

Vremurile se schimbă. Generaţia noastră se confruntă cu un set complet diferit de reguli, pe care le respectăm după ureche şi le stabilim din mers. Divorţul este la modă, superficialitatea, imitaţia. Dragostea adevărată e mai rară ca niciodată. 

Trăim într-o junglă în care trebuie să ne descurcăm. Fiecare cu ce are, cu ce poate. Găsim posibilităţi variate, nelimitate, o inimă frântă nu mai reprezintă sfârşitul, ci poate fi refăcută cu uşurinţă, la infinit. În momentul în care apare o altă persoană care prezintă combinaţia potrivită de înfăţişare, stil şi, dacă avem noroc, bani. El sau ea va avea acel ceva, acel je ne sais quoi şi hocus pocus nu mai avem inima frântă, suntem aţâţaţi şi plini de dorinţă. De fapt, suntem din nou fermecaţi. 

Astăzi, îl căutăm mai degrabă pe Bărbatul Potrivit Acum decât pe Bărbatul Potrivit şi, în acest fel, un număr ameţitor de relaţii ia naştere. Dar, fiecare cu destinul şi norocul lui.

Prin urmare, viaţa nu este un basm dar, să recunoaştem, nu este chiar aşa de rea. Poate că va trebui să sărutăm o mulţime de broscoi înainte a ne găsi prinţul, dar...să săruţi broscoiul potrivit, în locul potrivit, în timp ce savurezi diverse experienţe, poate fi destul de distractiv...

De ce suntem atraşi de unii oameni aşa cum molia este atrasă de flacără, în timp ce alţii, fără un motiv anume, ne lasă la fel de reci ca resturile de mâncare de ieri? Aş vrea să ştiu. Cunoaşterea înseamnă putere. Dacă ştii la ce să te aştepţi, este mult mai uşor să faci faţă. În general, cam aşa e.

Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, iar femeile cu urechile. Dragostea adevărată nu înseamnă inimioare şi floricele, eu nu văd decât respect, loialitate, încredere şi răbdare. Asta îmi doresc. 

Ca să fiu sinceră, fără compromis nu prea merg lucrurile. Asta e, nu există soluţii simple la dilemele domestice, de vreme ce amândoi avem dreptul de a trăi sub acelaşi acoperiş în maniera în care ne simţim bine şi cu care ne-am obişnuit. Depinde de buna înţelegere a celor doi, de comunicarea fără oprelişti. Unde e voinţă, se găseşte o cale, ori soluţii la problemele existente.

E aiurea când ajungi în acelaşi punct în care ai mai fost, captiv într-un scenariu cunoscut, când te cerţi în legătură cu cele mai prosteşti lucruri, deşi încerci cu adevărat să nu o faceţi. 

Hm, suntem oameni, it’s complicated...te trezeşti dimineaţa plin de intenţii bune, promiţându-ţi că astăzi nu vor mai avea loc certuri stupide în legătură cu tot felul de prostii, precum cine a uitat să pună telefonul la încărcat, cine a băut ultimul strop de lapte, al cui e rândul să spele vasele, să ducă gunoiul, să deparaziteze pisica şi aşa mai departe. Ştiţi despre ce vorbesc; treburile acelea mărunte, obişnuite, fără importanţă, care nu au nimic de-a face cu adevăratul motiv pentru care vă repeziţi unul la gâtul altuia. Aceste altercaţii copilăreşti erodează bazele legăturii pe care aţi creat-o şi, prin urmare, ajungeţi să vă confruntaţi cu realitatea crudă. Este oare dragoste adevărată? Sau numai o nenorocită de imitaţie destul de reuşită? S-a schimbat ceva, undeva, cumva...triezi lucrurile şi alegi...

My own way...