Călătoria spre destinul nostru...

Cărarea unei vieți poate avea multe ocolișuri și întorsături ciudate și nu ajungem întotdeauna acolo unde am pornit. Totuși întotdeauna există o rațiune, deși poate să treacă mult timp până ce vom înțelege.

E plin orașul de fantome...fantomele foștilor iubiți, fantomele vechilor greșeli, fantomele deciziilor luate în grabă sau a celor gândite îndelungat, ale sentimentelor răscolite și a celor renăscute.

Lucrurile se strică, oamenii mor, relațiile se  destramă. Ăsta-i ciclul timpului, mersul lucrurilor. Și atunci, uneori trebuie să tragi adânc aer în piept și să-ți dai un RESET ca la calculatoare. 

La fine, asta suntem: niște mecanisme mai mult sau mai puțin complicate, cu propriile setări. Se poate ca un Refresh să rezolve lucrurile sau să ne ofere noi unghiuri ale problemei. Sau e nevoie de un reboot poate. Uneori se poate ca butonul de refresh să fie la iubitul tău. Dacă l-ai învățat cum să aibă grijă de tine și dacă-l lași să se aproprie de tine suficient de mult, el va fi ști cum și ce să facă în momentele în care ai nevoie. Se întâmplă să avem nevoie de alți oameni, din când în când, ca să funcționăm cum trebuie. 

Suntem niște animale sociale care nu știu să se gândească și să se bucure de energia frumoasă a acestei planete.

Atâtea drumuri, atâtea ocolișuri...atâtea alegeri, atâtea greșeli...nu știm niciodată dacă am ales bine, dacă suntem pe drumul cel bun, dacă semnele nu cumva le-am interpretat greșit?! Atât de multe întrebări...

Uneori am senzația că facem parte dintr-un plan mai mare și că nu cunoaștem decât o mică parte din misterele acestei lumi. Parcă e chestiune de timp să ajungem acolo unde ne este destinat să ajungem. Poate că nici timpul nici distanța nu sunt ce credem. Poate că e doar percepție.

Acum referitor la dragoste: dragostea face lumea un loc mai bun, mai frumos. Ea dă speranță, răstoarnă echilibrul și face ca totul să fie suportabil. Bun. Când vine vorba de relații, nu pot să nu mă întreb: de ce ne certăm?

De ce cu cât știu mai multe unul despre celălalt, și ajung să se cunoască mai bine, descoperă lucruri, ajung să se certe atât de des, din motivele cele mai mărunte? De ce țipă unul la altul și cum se naște avalanșa asta de urlete? Ce se întâmplă, unde dispare toată dragostea și înțelegerea? Unde dispare bucuria de a fi cu celălalt?

A fi într-o relație înseamnă să te pui pe tine însuți pe un raft de păstrare?! Nu e asta ca și cum ai ieși de pe piață, nu mai prezinți interes? Cumva nu mai ai acces la toate noutățile, ți se îngustează aria de manifestare și sincer, devii plictisitoare, previzibilă. Ei bine, și cu adevărata tu cum rămâne? Cumva nu te pierzi pe tine însuți, încercând să ai mereu acceptarea și îndrumarea partenerului? Păpușă ghidată care se supune voinței altora... de ce? Ce face să merite toate astea? Ce te face să tânjești după o căsătorie?

Mă întreb de ce cei care vor să-și mențină burlăcia, să se bucure de toată libertatea și de toată distracția, nu sunt văzuți cu ochi buni de restul lumii?

De ce faptul că ții la tine și la libertatea ta e interpretat ca semn de anormalitate?!

Dacă suntem atât de diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite...de ce este autoimpus acest aranjament numit căsătorie?

De ce trebuie să se căsătorească toată lumea și să facă copii? E așa un clișeu...

De ce nu aud de scenarii diferite? Altceva? Și dacă nu am visat niciodată cum aș arăta în rochia de mireasă și nici nu îmi doresc nuntă mare, ce? Și dacă majoritatea prietenelor mele s-au căsătorit deja, ce? Asta înseamnă că mă aproprii de termenul de expirare și am rămas cumva în urmă? Nu. Înseamnă că am drumul meu și îmi place să stau liniștită și să savurez peisajul vieții. Vreau să am timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi.

Eu nu cred că viața noastră împreună poate fi mai frumoasă decât a fiecăruia separat, referitor la unirea destinelor. Lucrurile trebuie să decurgă de la sine, firesc, lin. Iar teatrul ieftin care se petrece la nunți, previzibil, parcă urmează același desfășurător, mă lasă rece.