Acoperă-mi inima cu ceva...

The rainbow comes and goes,

            And lovely is the rose…

          

Dacă o poveste nu-l priveşte pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Pe oameni îi interesează numai ceea ce îi priveşte personal. Restul sunt mimări.

Omul este un animal care are sentimentul vinovăţiei. Asta complică situaţii. Ne temem de lucrurile simple, de ceea ce obţinem prea uşor. Mi se pare că prea mulţi dintre noi ne lăsăm conduşi de credinţe şi tradiţii. Ne e frică de noutate, de judecata celorlalţi, de drumuri nebătătorite de alţii. Mulţi dintre noi au impresia că viaţa se termină cu o singură înfrângere. A trăi înseamnă a experimenta, înseamnă să ieşi din zona de confort, a nu te da bătut, nu a sta să te gândeşti la sensul vieţii şi logica lucrurilor.

Durerea scurtă a adevărului poate să treacă, dar agonia lentă, mistuitoare, a unei minciuni poate să nu dispară niciodată. E precum o rană deschisă, purulentă.

Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora…

Aproape oricine pe lumea asta are gusturi şi impulsuri, emoţii, insule de egoism, pofte carnale, patimi. Dar fiecare dintre noi facem alegeri, chiar şi când pretindem că nu am avut de ales, există opţiuni. Fiecare ascunde în sine un mic iad în timp ce în public pretinde că nu există. Din varii motive, frământările trăiesc în noi. Mi-a fost atât de greu să-mi iau rămas bun de la tine…să nu te mai caut, să nu mai aştept…nimic. Să înţeleg şi să accept. Dar întotdeauna e chestiune de timp.

Mă intrigă cum un om te poate copleși acum cu ardoare plină de pasiune, pentru ca în clipa următoare să fie la fel de glacial ca un urs polar?

Am uitat să-ţi şoptesc că niciun cuvânt nu e rostit în van. Cuvintele atrag realul. Totul se păstrează undeva chiar dacă timpul curge…

Uneori simt că nu mai am cuvinte, că s-a spus deja totul şi oricum nu ar putea reda ce aş trăi cu adevărat, uneori îmi pare că am scris prea mult, inutil. Uneori simt că mă lovesc de pereţii trupului care îmi încătuşează spiritul, uneori mă simt captivă în universul meu propriu. Uneori mi-e dor să fiu iar prinsă în acel vârtej, cu 100km/h, destinaţie necunoscută. În unele zile, am impresia că fac parte dintr-un vis prelungit, visul altcuiva în care am un rol infim, iar apoi apare trezirea ca dintr-un somn lung…

Dorul meu mi se pare un demon hotărât şi de neînduplecat…Încerc să nu mă mai gândesc dar e ca şi cum cunoaşte singur drumul, nu se pierde în indicii, e un demon greu de definit. Nu cred că place cu adevărat pe cineva şi cu cât îi neg existenţa cu atât îmi pune beţe în roate…

Ce faci când simţi prea mult…totul? Mergi mai departe. Asta faci..laşi viaţa să se desfăşoare, să te surprindă. Amintiri, plăceri, senzaţii, emoţii, sentimente..ştii şi tu, nu putem trăi din ele, oricât de frumoase, oricât de multe ar fi, nu înlocuiesc realitatea şi prezentul. Mereu vor lua naştere altele noi…

Fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare dintre noi gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său.
Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce te deranjează, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta.

Cred că unele lucruri aşa sunt menite să fie, cred că uneori ne învăţăm lecţiile sau nu, uneori e mai uşor iar alteori mai greu, dar mereu există compensaţii. O uşă se închide, alta se deschide...

Într-un colț al lumii există o persoană care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta…