În vârful unui ac...

Uneori trebuie să aştepţi: să nu iei nicio decizie, să laşi lucrurile să se întâmple. Totul cere timp şi răbdare. E atâta ezitare între chemări...Printre cuvinte sunt atâtea îndoieli.

Destinul nu trebuie forţat, controlat. Destinul trebuie lăsat să-şi facă treaba.

Am învăţat că e mai bine să-ţi trăieşti povestea de dragoste, indiferent ce final va avea, indiferent cât ar dura, o zi, o lună, un an, o viaţă, decât să te limiteze temerile. Oricât de dureros şi dezamăgitor ar fi, tot eşti mai câştigat decât dacă nu ai încerca.

O poveste neîmplinită aduce cu ea suspine şi regrete şi nu moare niciodată cu adevărat. Aşteaptă doar momentul să fie adusă la suprafaţă.

Nu vreau să mai regret că nu am râs mai mult şi m-am consumat pentru toate nimicurile, că din orgoliu am îndepărtat oameni de mine, că am amânat lucruri pe care am vrut să le fac sau că am pus mândria înainte de orice, vrând cu îndârjire lucruri trecătoare.

Întotdeauna poţi să te bucuri mai mult de viaţă, să te îndrăgosteşti şi să te reinventezi, să faci nebunii, să-ţi aprinzi lumina interioară. Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum vrei şi să înveţi lucruri noi despre tine, despre viaţă, despre lume.

Nu merită să te iroseşti în zadar, să-ţi sacrifici viaţa muncind pentru lucruri, să trăieşti amânând mereu de parcă ai trăi veşnic şi să te resemnezi cu un suflet pustiu: Asta e nu am ce să fac!

De deciziile pe care le iei depinde calitatea vieţii pe care o trăieşti. Nu alerga după iluzii.

Mă bucură ploaia de vară…E atâta linişte printre vorbe nespuse. Nici măcar ploile nu sunt atât de monotone…picăturile de apă au gustul propriului destin. 

Uneori ploaia are gust de iubire, alteori are prospeţimea unei dimineţi însorite, gustul unor trăiri pe vibraţii înalte, unui zbor spre cotloanele tăcute ale sufletului sau gustul unor dezamăgiri, unor neîmpliniri. Gustul unei melancolii pe un fundal desăvârşit de muzică…fie cântecul stropilor de ploaie ce picură pământul, divin de liniştitor, fie cerul care tună şi fulgeră de parcă îşi revarsă întreaga furie asupra pământului, e ca o ceartă aprinsă între iubiţi. Uneori ploaia îşi plânge amintirile pe pământ.

Varietatea, frumuseţea si farmecul vieţii se compun din umbre şi lumini. Răsarituri magnifice şi apusuri dezolante. Dar şi când eşti în umbră cumva apar semnele unei surse de lumină. Mai devreme sau mai târziu.

Îmi vine în minte un poem de al lui Rumy:

Those who don't feel this love pulling them like a river

those who don't drink dawn like a cup of spring water or take sunset like supper / those who don't want to change

Let them sleep...

Până la urmă în suferinţă nu e nimic bun. Şi când cauţi să înţelegi oamenii sau să fii înţeles, nu e altceva decât pierdere de timp. Îţi provoci singur dezamăgire. Ideea e să înveţi să trăieşti cu ei aşa cum sunt, fără să-i condamni, fără să-i încadrezi în nişte tipare prestabilite. Acceptare. Fericirea constă în arta de a nu complica lucrurile.