În vârful unui ac...

Uneori trebuie să aştepţi: să nu iei nicio decizie, să laşi lucrurile să se întâmple. Totul cere timp şi răbdare. E atâta ezitare între chemări...Printre cuvinte sunt atâtea îndoieli.

Destinul nu trebuie forţat, controlat. Destinul trebuie lăsat să-şi facă treaba.

Am învăţat că e mai bine să-ţi trăieşti povestea de dragoste, indiferent ce final va avea, indiferent cât ar dura, o zi, o lună, un an, o viaţă, decât să te limiteze temerile. Oricât de dureros şi dezamăgitor ar fi, tot eşti mai câştigat decât dacă nu ai încerca.

O poveste neîmplinită aduce cu ea suspine şi regrete şi nu moare niciodată cu adevărat. Aşteaptă doar momentul să fie adusă la suprafaţă.

Nu vreau să mai regret că nu am râs mai mult şi m-am consumat pentru toate nimicurile, că din orgoliu am îndepărtat oameni de mine, că am amânat lucruri pe care am vrut să le fac sau că am pus mândria înainte de orice, vrând cu îndârjire lucruri trecătoare.

Întotdeauna poţi să te bucuri mai mult de viaţă, să te îndrăgosteşti şi să te reinventezi, să faci nebunii, să-ţi aprinzi lumina interioară. Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum vrei şi să înveţi lucruri noi despre tine, despre viaţă, despre lume.

Nu merită să te iroseşti în zadar, să-ţi sacrifici viaţa muncind pentru lucruri, să trăieşti amânând mereu de parcă ai trăi veşnic şi să te resemnezi cu un suflet pustiu: Asta e nu am ce să fac!

De deciziile pe care le iei depinde calitatea vieţii pe care o trăieşti. Nu alerga după iluzii.

Mă bucură ploaia de vară…E atâta linişte printre vorbe nespuse. Nici măcar ploile nu sunt atât de monotone…picăturile de apă au gustul propriului destin. 

Uneori ploaia are gust de iubire, alteori are prospeţimea unei dimineţi însorite, gustul unor trăiri pe vibraţii înalte, unui zbor spre cotloanele tăcute ale sufletului sau gustul unor dezamăgiri, unor neîmpliniri. Gustul unei melancolii pe un fundal desăvârşit de muzică…fie cântecul stropilor de ploaie ce picură pământul, divin de liniştitor, fie cerul care tună şi fulgeră de parcă îşi revarsă întreaga furie asupra pământului, e ca o ceartă aprinsă între iubiţi. Uneori ploaia îşi plânge amintirile pe pământ.

Varietatea, frumuseţea si farmecul vieţii se compun din umbre şi lumini. Răsarituri magnifice şi apusuri dezolante. Dar şi când eşti în umbră cumva apar semnele unei surse de lumină. Mai devreme sau mai târziu.

Îmi vine în minte un poem de al lui Rumy:

Those who don't feel this love pulling them like a river

those who don't drink dawn like a cup of spring water or take sunset like supper / those who don't want to change

Let them sleep...

Până la urmă în suferinţă nu e nimic bun. Şi când cauţi să înţelegi oamenii sau să fii înţeles, nu e altceva decât pierdere de timp. Îţi provoci singur dezamăgire. Ideea e să înveţi să trăieşti cu ei aşa cum sunt, fără să-i condamni, fără să-i încadrezi în nişte tipare prestabilite. Acceptare. Fericirea constă în arta de a nu complica lucrurile.

De ce nu ies lucrurile aşa cum ne dorim când ne dorim...

Pentru că oamenii sunt diferiţi, simt diferit, reacţionează diferit şi au aşteptări diferite...

Pentru că nici Roma nu s-a clădit peste noapte, totul necesită timp, răbdare, investiţie, trebuie pas cu pas, treaptă cu treaptă şi să nu te dai bătut indiferent de obstacole...

Pentru că se poate ajunge uşor la conflicte, de cele mai multe ori cauzate de orgolii prosteşti...

Pentru că intervin o sumedenie de schimbări pe parcurs, de adaptări de-a lungul drumului şi uneori simţi că te lupţi cu morile de vânt şi nimic nu merită şi îţi vine să laşi totul baltă.

Pentru că uneori ne pierdem entuziasmul, energia...

Pentru că sunt puţini oameni corecţi, oneşti, de încredere, puţini care chiar cred în tine şi în lucrurile pe care le faci...

Pentru că lucrurile cu adevărat importante nu se trâmbiţează, ci se trăiesc pur şi simplu...

Pentru că nimeni nu e de neînlocuit...

Pentru că avem aşteptări nerealiste...

Pentru că lumea nu se învârte în jurul tău ...

Pentru că nu e de ajuns să visezi, trebuie să faci să se întâmple, să munceşti...1% inspiraţie, 99% transpiraţie...

Pentru că uneori ne construim lumea în jurul altor oameni şi ne pierdem autonomia, adunăm oameni de calitate îndoielnică, profitori, trădători în jurul nostru...

Pentru că oamenii sunt actori foarte buni, una spun şi alta fac, una gândesc şi alta spun dar nu asta contează ci tu să înveţi detaşarea, să înveţi să-l iei pe fiecare om aşa cum e, cu bune cu rele, fără să te afecteze, fără să o iei personal, să spui ce gândeşti, ce simţi, ce vrei dincolo de tipare, de ce se cuvine.

Pentru că cu cât timpul trece, cu atât oamenii devin tot mai încărcati de greutăţile vieţii şi se lasă pradă tristeţii. Îşi încarcă sufletul cu frustrări şi dacă nimic nu mai este bun în viaţa lor, este normal ca nu mai au de unde să ofere bine. Însă, cred că stă în puterea fiecăruia să aleagă sa fie bun prin faptele sale şi să nu facă rău gratuit.

Pentru că nu toate lucrurile le poţi face singur, de cele mai multe ori ca lucrurile să se întâmple ai nevoie de alţi oameni. Pentru că mulţi dintre ei au creierele intoxicate cu poveşti idioate, pentru că unii nu se maturizează niciodată, pentru că pot fi foarte cruzi cu cei care îi contestă sau nu le aprobă comportamentul..

Pentru că pur şi simplu nu a fost să fie...chestiune de noroc, voinţă sau întâmplare. Şi alte câteva mii de de ce-uri sau pentru că, fiecare invocând motive personale bazate pe experienţe personale. Nu contează asta atât de mult, shit happens...puterea de a trece peste evenimente neprevăzute, situaţii, de a depăşi, a ierta, uita, capacitatea de adaptabilitate e mult mai importantă, la fel ca conştientizarea şi  bucuria prezentului. Important e să lupţi pentru ce îţi doreşti, să nu te opreşti, să crezi în visele tale în ciuda tuturor obstacolelor.

Personajul lui Tolstoi din Război şi Pace, Pierre, spunea că “omul este făcut pentru a fi fericit, fericirea este în el însusi, în satisfacerea trebuinţelor omeneşti şi toată nefericirea îi vine nu atât din lipsuri, cât din prea mult belşug”. Eu cred că singura modalitate prin care poţi dobândi adevărata fericire este să faci ceea ce îţi place, ceea ce te defineşte şi te pune în valoare ca şi fiinţă. Nimic, dar absolut nimic altceva nu este mai important decat ceea ce simţi în interior...