Ninsoare de gânduri...

Am învăţat că atunci când baţi la o uşă care nu se mai deschide pentru tine, e timpul să mergi mai departe, să deschizi alt capitol al vieţii tale. Iei lucrurile ca atare şi îţi continui drumul cu alte vise, în alte locuri, cu alţi oameni. 

Te ataşezi de o persoană şi o crezi specială, diferită de restul şi când te aştepţi mai puţin, îţi demonstrează că e la fel ca toţi. Nimic nu e aşa cum credeai, te-ai lăsat ghidat de ceva fals, ce nu există în realitate. E şi el stricat. Of şi cât detest sindromul de turmă... 

Oamenii sunt dezamăgitori, înveţi să îţi faci scut de protecţie în jurul inimii... Deşi prefer să îmi ascult inima, am învăţat să urmez şi raţiunea, să nu mai primesc cu inima deschisă pe oricine, să nu mă mai pripesc, am învăţat să plec atunci când consider că omul de lângă mine nu mai are nimic bun de oferit şi să păstrez în viaţa mea doar ce merită păstrat. 

Uneori tot ce avem nevoie este o doză de curaj, îndrăzneală şi muzica potrivită. Ori în loc să regretăm ce a fost sau cum putea fi, mai bine să ieşim din casă...plimbăreli,hoinăreli şi promenade ne vor prinde bine. Orice loc pe care nu-l părăseşti devine o închisoare.

M.Bolton avea o melodie în care spunea: ..there’s a time for love & a time for letting go...Life goes on. Unele zile sunt bune, extraordinare, altele mai puţin bune sau mizerabile. Dar trec şi toate la un loc, sunt ok.

Orice în viaţă are la bază improvizaţia, deci vei ştii ce să faci şi cum să faci la momentul oportun. Norocul nu le zâmbeşte niciodată celor care spun mereu nu. Îndrăzneşte! Schimbarea nu e niciodată uşoară dar de cele mai multe ori se dovedeşte a fi benefică, necesară.

Toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii şi uneori îmi spun că cel care cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Prostul e fericit în prostia şi ignoranţa lui. Un fel de: ce nu ştii, nu te deranjează.

Am învăţat că din trecutul meu trebuie să păstrez doar învăţăturile şi amintirile frumoase, fiindcă experienţele nefericite şi regretele îmi vor împovăra sufletul inutil. Orice ceartă degradează sufletul şi nu merită...cuvintele urâte, reproşurile nu servesc la nimic. Acum ştiu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu. Iubirea şi binele nu pot fi oferite cu forţa celor care nu vor. Asta e. Omul rezonabil se adaptează lumii în care trăieşte. Iar mie îmi este destul de clar că nimeni pe lumea asta, niciun străin, nu te poate iubi, ajuta sau ierta precum părinţii tăi. La străini, în spatele bunelor intenţii se ascund interese proprii.

Dar oamenii curaţi la suflet au această dorinţă, de a nu da importanţă tuturor lucrurilor urâte şi rele care-i înconjoară. Ei caută frumosul în lume, caută curcubeul, răsăritul şi aproprierea. Ei văd floarea şi nu spinii, ei văd verdele şi nu le pasă de murdărie,acolo unde alţii văd doar dizgraţie ei văd sensibilitate. Ei ştiu că orice situaţie lipsită de armonie e doar aparentă. Ei nu apreciază coperta unei cărţi ci povestea ei. Ei ştiu că temerile paralizează credinţa şi îşi fac curaj. Ei îi înlătură pe cei care sunt ca nişte umbre şi nu îi lasă să-i priveze de soare pentru nimic în lume. Ei ştiu că marile furtuni scot gunoaiele la suprafaţă.

Întotdeauna vom păstra nostalgia tinereţii. Simţi diferit când te întorci la lucrurile făcute în tinereţe, în studenţie...le resimţi altfel importanţa, intensitatea.

Pe bănciile şcolii toate par posibile, realizabile, ai putea încerca orice, ai tot timpul din lume să te joci, să fii cine vrei să fii, să nu iei nimic în serios. Poţi fi pictor, artist, nonconformist, poţi să fii ce şi cine vrei fără să fii aspru judecat, fără să se aştepte de la tine comportament matur, asumat, responsabil. Nimic nu e prea deplasat cât eşti tânăr, poţi să spui în faţă orice oricui fără teama consecinţelor. Eşti tânăr plin de speranţe, nesăbuit şi naiv. 

Cu trecerea anilor, lucrurile se schimbă, entuziasmul păleşte. Te loveşte viaţa, preocupările, greutăţile te prind din urmă şi toate acele multe opţiuni din timpul şcolii, pur şi simplu nu mai sunt acolo. Cu timpul înveţi să te comporţi conform vârstei. Nu ai încotro. Dacă atunci când eşti tânăr, ai tot timpul din lume să faci orice doreşti, să stai tolănit pe canapea cât e ziua de lungă, să citeşti multe cărţi, să te distrezi fără măsură, îţi permiţi să baţi câmpii, să ai discuţii interesante pe marginea unor teme care te preocupă, a unor idei, ei bine, atunci când eşti adult realizezi că nu mai ai timp de nimic, că opţiunile ţi se îngustează pe zi ce trece, că orice noapte pierdută o plăteşti scump şi nu-ţi mai permiţi luxul lejerităţii, nehotărârii, iresponsabilităţii. 

Unii oameni se îmbătrânesc singuri prin faptul că îşi impun tot felul de restricţii şi îşi reprimă sentimente şi dorinţe, le e frică de judecata semenilor, ori se ruşinează şi refuză să mai înveţe lucruri noi. Fiecare vârstă are frumuseţea ei, sunt etape necesare, iar vârsta cronologică nu are nicio treabă cu vârsta spiritului. Mulţi nu înţeleg asta. Oricum lumea va condamna mereu ceea ce este diferit de tipare şi nu este conform cutumelor societăţii. Dar nu trăieşte nimeni în locul tău, nu te resemna, tu alegi ce şi cum vrei să fii.

Mă întreb unde au dispărut cuvintele frumoase de dragoste, poeziile, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, magia muzicii de calitate, discuţiile despre cărţi bune, interesante, jocurile şi dansurile de societate care apropriau oamenii? Unde au dispărut naivităţile şi naivii, cavalerii şi domniţele cu umbreluţe? Ce-i cu marea asta de clişee, confuzii? Ok, erau alte vremuri,alte obişnuinţe şi nu se mai aplică vremurilor noastre. Fiecare generaţie se confruntă cu alt set de provocări.