Salată de gânduri...

Inutilitate. Stagnarea, lenea paralizantă transformă oamenii vii în obiecte, în umbre. Existenţe fantomatice...de la o zi la alta, li se stinge pofta de viaţă, sclipirea şi entuziasmul ca într-un somn prelungit. Devin străini... 

A trăi e în sine un nonsens? Şi totuşi, ne integrăm în lipsa de sens a vieţii şi astfel ne dobândim o linişte trecătoare.

E ca un continuu flux şi reflux, gest de desprindere, de deschidere şi de retragere, în încercarea de a fi util.

Mă gândesc şi la ceea ce se petrece în toate relaţiile – o anumită răceală intervenită după o perioadă mai mică sau mai mare de timp, începutul unei înstrăinări, a unei lipse de interes faţă de preocupările partenerului, o atenuare a dragostei.

Sărutările de dimineaţă, plimbările în doi, lecturile comune, privirile îndelungi şi complice, prinderile de mână şi restul, de ce se răresc sau dispar cu totul? Ok intervine rutina, monotonia dar cum de ne scade interesul atât de tare? Unde dispar dovezile de dragoste înfocată? Ce se întâmplă de îi iau locul curiozităţii, dezinvolturii şi emoţiei - o atmosferă de doliu, de plictis şi iritare, în schimb?

Dar remediul, antidotul ori calea de salvare pentru toate astea, unde poate fi găsit?

De ce lucrurile care te atrag la început ajung să te scoată din minţi apoi? Iar pe cele care-l făceau adorabil ajungi să le urăşti cel mai mult?

Poate că ne-am obişnuit să nu fim liberi, să transmitem din generaţie în generaţie aceleaşi învăţături şi obiceiuri proaste, poate că de la atâta ipocrizie, astea sunt consecinţele.

Poate că ne place să fim aşa...dependenţi. Poate că de aceea, ne lăsăm mereu călăuziţi de altcineva. Pentru că aşa putem arunca întreaga responsabilitate pe umerii altcuiva, să existe mereu cineva pe care poţi da vina şi cui să-i scoţi ochii.

Şi totuşi, nu pot să nu mă întreb: cât de inteligent eşti dacă mereu te laşi ghidat de altcineva, dacă mereu încerci să mulţumeşti pe careva? Cred că oamenii înţelepţi şi de succes au înţeles anumite lucruri şi au învăţat să-şi asume responsabilitatea şi să accepte lucrurile aşa cum sunt, nu cum ar vrea să fie. Au ajuns la starea aceea de putere interioară şi au încredere în propria judecată.

Ne sperie provocarea responsabilităţii şi de aceea alegem calea uşoară sau la îndemână? Cum poţi să-ţi găsesti drumul tău dacă nici nu-l cauţi?! Cum poţi accepta viaţa cu toate problemele ei, dacă fugi de responsabilitate, asumare a lucrurilor? Şi de ce e atât de greu de realizat lucrul ăsta?

Mă întreb: de ce e aşa greu de acceptat că el nu e ca tine? Suntem diferiţi, avem lumi, trăiri şi percepţii diferite...de ce încercăm să cosmetizăm totul  şi ne creăm idealuri false? De unde dorinţa asta de a "repara" tot, când totul e perfect aşa cum e, prin simpla natură?