Soare și miros de liliac...

Primăvara mea miroase a liliac, a flori de cireș, a flori de salcâm și iarbă proaspătă. Ea are miros de zambile, narcise, verde crud și soare. Are gustul renașterii, al reînnoirii.Ador acea veselie a naturii, când totul se trezește la viață, fluturii colorați zburătăcesc nestingheriți, rândunelele se întorc. Superb acest spectacol al naturii. Totuși, dincolo de uimirea și bucuria pe care mi-o produce natura, sunt și altele...


Stau sub cerul liber și totuși nu am aer...Sunt liniștită și totuși nu am liniște. Sunt vie și totuși nu am viață în mine. Simt nisipul sub picioare, merg apăsat... Nu zbor și nici nu plutesc dar nici nu stau locului...Nu sunt nici sus, nu sunt nici jos. Nu e lume și nici eu nu simt că sunt. Mărăcini de timp mi s-au prins de haine, îi târâi după mine. Unde să găsesc un loc odihnitor pentru sufletul meu? 

Deschid larg fereastra și când ajung acasă, simt cum pătrunde un aer rece dar nu-mi potolește nimic nevoia de aer...Inspir adânc dar nu simt nimic. Aerul rece mă îngheață dar îl las să o facă. Steluțe de gheață îmi cuprind inima. Pe ele le simt adânc în mine...

Zilele îmi par copii perfecte..parcă sunt rătăcită în visul altcuiva. Mă simt captivă și calea de evadare nu o văd încă, nici măcar nu o intuiesc. Îmi lipsesc prea multe cuvinte pentru prea multe din lucruri...

Nu alerg după timp doar îl las să fie, nu îmi mai e teamă că pierd ceva. Să treacă. Nici nu mai știu ce visez sau dacă mai doare ceva...

Când în loc de pretenții ai speranțe...

Să te lupți cu răul din oameni îți consumă toată forța sufletească și îți taie din avânt. Oamenii bolnavi de sine ne mănâncă inutil timpul. E ca atunci când ai ceva de oferit dar nu e nimeni să ți-l primească și ești dat afară pe ușa din dos.

Cât de înșelător e totul...
În interiorul tău se pot prăbuși lumi, se pot topi dorințe precum ceara de lumînare, se pot preface în cenușă focuri ascunse și totuși, pe față să ai un zâmbet larg și o atitudine detașată gen: Nu-i mare lucru, e ok.
Dacă oamenii tac, nimic nu se schimbă. 

Uneori, temeliile lumii din jur se pot cutremura zdravăn și totuși nimic să nu te atingă.

Mă liniștesc spunându-mi că, după un timp, toate par lipsite de importanță iar tulburele începe să se limpezească. Mereu e chestiune de timp, și din proprie experiență, știu că cele mai bune lucruri apar pe neașteptate și te lovesc din plin, schimbându-te puțin câte puțin, desenând curcubee. Nu uit că minții îi place nostalgia și se autocompătimește ori de câte ori are ocazia. Sunt doar momente...

Cuvintele își schimbă culoarea și căldura de la o clipă la alta, sunt trădătoare și au multe oglinzi. Nu întotdeauna un cui scoate pe altul. Uneori, amândouă rămân înăuntru.

*Nu îndulci ceea ce este neplăcut, nu scuza ceea ce merită respingere.*

Sunt oameni pe care-i cunosc și sincer îmi pare că au întârziat o jumătate de viață să reacționeze, pentru că nu au avut curajul și hotărârea să spună: gata ajunge!, și s-au umplut în schimb, de amărăciune și frustrare. Nu se mai așteaptă la nimic bun și nici nu încurajează vreo inițiativă de eliberare.

Sunt oameni cărora nu li se pare nimic atât de defect sau rău încât să renunțe definitiv la el. Încearcă iar și iar să repare și ce nu poate fi reparat. Sunt foarte mulți oameni care trăiesc ascunzând mizeria sub covor, până când într-o zi, se împiedică de muntele de gunoi de dedesubt. Atunci se văd obligați să se uite la ceea ce au ascuns sau  au negat pentru că realitatea îi izbește în moalele capului. Unii nu fac față adevărului și își creează propriul basm, găsind tot felul de justificări bizare. Când minți, te minți pe tine nu pe altcineva. Dacă nu poți fii onest cu tine însuți, cum să fie alții?

Unii minimizează problemele, alții le interpretează în fel și chip. Masa prostiei este foarte extinsă...

Lumea îmi pare un loc pe care nu-l înțeleg...
Suntem vreodată pregătiți pentru ceea ce urmează să se întâmple?

Dacă aș renunța la zbucium și la împotrivire, aș strânge raze de soare...

Eu mă duc spre departe...

Copilul din noi nu moare niciodată. Vreau să am grijă de copilul interior, să dezvolt o relație armonioasă cu el, să îl înțeleg, să îl ajut să meargă mai departe, să îl las să se dezvolte, să îl fac fericit cu momente ce îmi încântă sufletul, să îl sărbătoresc, să îi ofer liniște și, mai ales, să îl iubesc. Vreau să salvez în mine lumina. Fără emoție m-aș pierde...

Vreau să mai fac lucruri văzute ca ”nepotrivite” vârstei, vreau să mă mai dau în leagăn, să mai construiesc castele de nisip sau să fac forme, să mă amuz și să-mi exprim entuziasmul, vreau să mai înalț un zmeu, să mă cațăr în copaci, să merg înainte fără să mă tem că pot rătăci calea, să văd lumina dincolo de întuneric, vreau să râd și să plâng din toată inima. 

Vreau să călătoresc cât de mult pot. Vreau să mai merg cu cortul, vreau să mă bucur de natură, vreau să mă mai bucur de alte focuri de tabără, să ascult sunetele naturii, vreau să mai stau sub cerul liber și să urmăresc stele căzătoare, nerăbdătoare să-mi pun noi dorințe. Vreau să fiu liberă, vreau să simt totul, vreau să vibrez, să cânt, să dansez, vreau să mă cunosc, să cunosc alți oameni.

Vreau să gust zilele și să încerc să le înțeleg rostul, semnificația. Vreau să pot să mă smulg dintr-un loc atunci când nu mă mai face fericită. Vreau să pot dormi până târziu ori de câte ori vreau, pentru că nu duc grija altei vieți care depinde de mine. Vreau să înfrâng rutina, să mă bucur de lucruri simple, să-mi condimentez viața cum pot și să îi dau frâu liber creativității.

Vreau să am timp pentru mine, să am timp să analizez și pe cât pot, să fac alegeri conștiente.Vreau să merg la petreceri, vreau să mă bucur de o grămadă de activități distractive. Vreau să-mi trăiesc anii, descoperind, încercând, testând, învățând, crescând. Vreau să-mi împărtășesc momentele frumoase și preaplinul sentimentelor, cu cine cred eu că merită, fără să fac paradă cu asta.

Vreau să pot să nu fac curățenie dacă nu vreau, vreau să gătesc doar atunci când vreau, nu fiindcă sunt obligată de împrejurări. Vreau să nu pot răspunde la telefon dacă nu vreau, căci nu depind de nimeni și e dreptul meu să nu aud dacă nu vreau să aud. Vreau să pot să nu las o carte din mână, să mă pierd în poveste, dacă asta îmi doresc. (Ochii care citesc sunt ca ochelarii: îți arată ce nu vezi).

Vreau să scurtcircuitez gândurile și marile întrebări care poate mă chinuie, și să le privesc cu umor și detașare. Vreau să am răspunsuri.  Vreau ca lucrurile să curgă de la sine. 

Vreau ca gustul iubirii, gustul credinței și al speranțelor să fie mai puternic decât gustul fricii și al tristeții.

Vreau să explorez ținuturi și parfumuri locale. Vreau să-mi trăiesc viața cu uimire și încântare, vreau să mă conectez și să mă desprind, vreau să mă bucur de oameni și să mă inspire tot felul de lucruri. Vreau să-mi asum gesturi, vorbe, relații, vise, priviri și dorințe.

Nu vreau să poposesc în tot felul de blocaje, nu vreau să mă condamn la un trai comun, nu știu cât stau pe Pământ. Nu cred că mariajul și făcutul copiilor este menirea și misiunea supremă a femeii. Nu sunt ipocrită și nici oarbă. Nu simt această chemare. Nu vreau să-mi organizez viața după părerile altora. Nu vreau fericirea mea să depindă de o anume persoană. Vreau să am libertatea de a explora frumosul din lume, fără să mă simt vinovată sau legată.

Nu de timp ducem noi lipsă de multe ori, ci de voință. Dincolo de împrejurări, lucrurile depind foarte mult de noi. Tu dorește-ți și acționează; lasă-i pe alții să vorbească și să nu le convină.

Ce am mai învățat...

Am învățat că:  

• Frumusețea e o chestiune de atitudine.
• Uneori lucrurile o pot lua razna, că întotdeauna poate fi mai rău dar va trece ca orice furtună și ideal e să înveți din greșeli, să renunți la așteptări și să trăiești clipa;
• Uneori când dispar persoanele nepotrivite din viața ta, lucrurile pot lua o formă frumoasă;
• Dacă fug de lume nu înseamnă că dispar lucrurile care îmi displac și e mai bine să mă confrunt direct cu cei care au ceva de reproșat. Izolarea nu este soluția! Chiar dacă la momentul respectiv nu înțeleg sensul, cu timpul voi înțelege. E mai bine să stau fața în față cu persoana respectivă și înainte să devin iritată, să ascult ce are de spus. Într-adevăr unii nu știu altceva decât să judece, să descurajeze, să comenteze malițios ce au alții de spus dar suntem oameni și nu tăcerea sau fuga e cea mai bună soluție. Uneori pot fi doar niște neînțelegeri la mijloc dar dacă nu vreau să aud nimic, nu voi putea repara/îndrepta lucrurile;
• Pot să le ascult opiniile fără să pun nimic la suflet, fără să însemne ceva pentru mine;
• Dacă vreau ca atitudinea celor din jur să se schimbe, e cazul să mă uit în oglindă și dacă doresc schimbare, ea  să pornească de la mine, eu să devin o variantă mai bună a mea;
• Uneori nu avem parte de alegeri simple în viață dar trebuie să cântărim bine lucrurile și să fim împăcați cu alegerea făcută, să nu ne blocăm;
• Toate sunt vremelnice;
• E important ca tu să îți fii propriul stăpân;
• Există limite autoimpuse în subconștient care pot fi înlăturate dacă îți dorești cu adevărat. Potențialul e acolo în tine;
• Societatea îți complică viața cu regulile și așteptările ei stupide, te vrea prost și ignorant, prejudecățile societății te pot limita foarte mult, pentru că dacă nu te aliniezi cumva, are grijă să te catalogheze ca pe ceva ciudat, greșit, un experiment eșuat și e gata să îți pună toate piedicile necesare ca să te schimbe;
• Vreau să trăiesc cât de liber pot iar asta se poate dovedi a fi foarte greu uneori;
• Mă supăr ba chiar e foarte ușor să mă scoți din sărite dacă faci o afirmație la care nu te-ai gândit prea mult înainte. Mă irită prostia și aroganța;
• Oamenii nu pot fi schimbați și nu e corect să le ceri ce tu nu poți da; și mai ales dacă îi cerți pentru orice și le faci întruna reproșuri, nu vei obține nimic pozitiv;
• Lucrurile nu merg mereu așa cum vrei tu. Acceptă schimbarea;
• Uneori mă judec prea aspru, sunt prea dură cu mine însămi și uit să-mi fiu prietenă;
• Trebuie să fiu recunoscătoare pentru ce am, ce trăiesc și ce mi se întâmplă; să le iau așa cum vin, cu zâmbetul pe buze;
• Oricât de teamă mi-ar fi, oricâte scenarii mi-aș face, orice aș simți, singurul mod de a obține ce vreau este să acționez, să-mi înfrunt temerile și ce o fi o fi;
• Oamenii au atâta importanță câtă le dai!
• Să cer! Să lupt! Să mă duc și să cer chiar dacă primesc sau nu răspuns direct. Acțiunea are rezultate! Tăcerea și așteptatul nu!
• Nu există persoană care să aibă toate răspunsurile, să aibă tot ce vrea, chiar dacă pare foarte încrezătoare și foarte puternică. Nu te lăsa intimidată fiindcă aparențele înșală!
• Oamenii care abia așteaptă să-ți spună: Ți-am zis eu! de fapt, nu sunt mai presus, nu servesc de model, vor doar să aibă dreptate, să dea vina și să arate cu degetul, deși în viața lor se vede ce alegeri bune au făcut;
• Fiecare persoană este unică și trebuie luată ca atare. Fără comparații și „ar trebui să…”;
• Atunci când simt că frica parcă mă paralizează, să nu mă opresc și să înaintez cu curaj!  E normal să te temi de schimbare, de „nou”, de orice ar putea perturba ritualurile, de orice ar putea modifica rutina. Curajul interior este o resursă prețioasă;
• Să-mi deschid mintea ca să văd oportunitatea dincolo de blocajele emoționale și temeri. Uneori totul este doar în capul meu;
• Orice lucru are două fețe;
• Să nu mai caut mereu vinovați;
• Nu trebuie să mă simt vinovată și nici să mă justific pentru deciziile mele. Să-mi văd de treaba mea, eu decid cum îmi administrez viața, e dreptul meu să fac ce vreau;
• Să nu mai plâng după trecut, să nu mai regret oameni care m-au abandonat fără nicio remușcare și care nu au contribuit cu nimic la binele meu general. Nu merită;
• De fapt, aceia care nu caută apropierea de mine și nu vor să mă cunoască mai bine, nu îmi simt nici lipsa. Am învățat să fiu mai rezervată în a mă implica sufletește;
• Există și excepții de la regulă, și „altfel”;
• A aștepta după alții (sau ca alții să se decidă ce vor de fapt) este pierdere inutilă de timp și energie și doar o amânare a inevitabilului, a ceea ce este clar deja. Pentru lucrurile de care îți pasă cu adevărat, îți faci timp, restul sunt scuze și motive;
• Sunt oameni care te iubesc dar nu știu s-o arate;
• Nu are sens să răscolești în cenușă, îți poți provoca singur dureri de cap;
• Uneori poți strica totul doar într-o clipă, tot ce ai construit greu se poate dărâma ușor. Ar trebui să fim mai atenți la ce ne spunem unii altora;
• Nu poți să placi tuturor, nu poți mulțumi pe toată lumea, dar e în regulă;
• Am învățat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese;
• Oamenii au nevoie de atenție. Lipsa atenției celui iubit îți mutilează sufletul.
• Am învățat să simt, să văd, să conștientizez, să mă bucur, să iert, să trec peste, să mă informez, să meditez, să mă port, să am grijă de mine, să fiu tolerantă, să fiu responsabilă; Am învățat să trăiesc.
• Oricând mai am multe de învățat și de aflat;

Gânduri la apus...

Conştientizez că uneori mă gândesc prea mult şi prea în detaliu la prea multe chestii. Tare aş vrea să-mi pot opri mintea uneori.  

Mi-e dor de oameni dragi din trecut, de vremuri trecute când lucrurile aveau o altă savoare, eu eram alta, aveam mai mult entuziasm şi clar mai mult curaj. Mi-e dor de copilul din mine, de vremuri când nu adunasem atâtea vorbe inutile şi nu ştiam aşa multe. Uneori viaţa îmi pare o placă stricată care se tot repetă...

Mi se pare uneori că învăţ din ce în ce mai greu, că timpul nu îmi ajunge şi am senzaţia că mă învârt mereu în cerc. E ca şi cum îmi lipseşte o piesă importantă dintr-un puzzle şi nu îmi dau seama unde e şi ce semnificaţie are.

Citeam acest citat: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt”, şi mă gândeam câte probleme cauzăm numai din negare şi mândrie.

Pentru că nu ştim să apreciem ce avem, adesea nu reuşim să ne potolim setea de frumos. Stăm în ignoranţa  noastră încăpăţânată şi urmăm adesea reguli stupide ale societăţii. Pierdem imens din bogăţia şi frumuseţea vieţii. Pierdem prea mult timp făcând clasificări şi etichetări, şi ne acordăm un răgaz prea scurt pentru a admira.  Ne pierdem în detalii şi de prea multe ori, uităm esenţa. Asistăm la sărăcia culturală a civilizaţiei…

Frumuseţea există peste tot, ne aşteaptă să o descoperim. Depinde de noi totul…

Nu pot să nu mă întreb de ce suntem întotdeauna cruzi cu cei care ne iubesc şi îi tratăm adesea cu nepăsare?...mai târziu vine timpul să plătim pentru această nepăsare, suntem părăsiţi sau alte evenimente deloc plăcute.

Mă gândeam la spusele unei scriitoare că fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit, n-ai simţi nevoia să scrii. Şi, îi cam dau dreptate. Scrisul pentru mine e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi de a-mi lămuri cumva confuzia existenţială. E ca o terapie. Mă gândesc că astfel de nelinişti nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe non-conformiştii cronici, pe cei care nu acceptă fără analiză, convingerile altora.

Simt că nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, nici la şcoală, nici în clasa socială, nici în religie sau societate. Nu am stat prea mult în găşti. Nu am fost constantă în opinii şi alegeri. M-am pierdut adesea în decor. Nu am fost populară pentru că m-am ascuns sau nu am vrut să fiu. Nu simt că fac parte dintr-o comunitate deşi cunosc mulţi oameni, nu îmi găsesc locul mai niciodată. Doar în momente şi pe distanţe scurte.

Am întâmpinat dificultăţi în a accepta şi a înţelege ceea ce altora li se părea normal, firesc. Normalul meu încă nu se potriveşte cu normalul lor, dar am renunţat la ideea de a fi înţeleasă. Recunosc că mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu îmi pasă, nu vroiam să arăt nimic dar am tânjit după foarte multe lucruri, am tânjit în secret după integrare şi sentimentul de apartenenţă, ca fiecare. Nu știu de ce m-am încăpățânat adesea. O revoltă interioară sălbatică constantă.

Cu timpul toate îşi pierd din importanţă, se schimbă. Am învăţat să mă deschid, să-mi recunosc slăbiciunile, să-mi asum dorinţe şi inepţii, şi caut să fiu fericită aici şi acum…

Cuvintele și puterea lor...

Nu cred în fericirea bazată pe renunţări şi sacrificii. Nu cred în lucrurile făcute în pripă. Mi-e greu să mă prefac proastă doar ca să evit discuţii în contradictoriu sau certuri. Vreau să-mi spun deschis nemulţumirile, trăirile şi percepţiile oricând doresc sau simt nevoia. Bune sau rele, fiecare ţine de propriile convingeri, nu-i așa?

Mă întreb de ce ne debarasăm aşa greu de mentalităţi, prejudecăţi vechi, moştenite și depăşite ? Greşim când ne închipuim că ajungem să cunoaştem foarte bine pe cineva, când îi judecăm conform unor standarde, conform unor concepţii moştenite din familie sau preluate din filme şi cărţi. Ne jucăm cu toții rolul în piesa „Marea Prefăcătorie”.

Eu sunt de părere că un cuplu trebuie să fie ceva mai experimentat, să aibă termene de comparație, înainte să dorească să se căsătorească. Să-și ofere timp să se cunoască în amănunt, să aibă timp…de toate. Și, mai ales să aibă timp să-și verifice sentimentele. Mi-e greu să înțeleg dorința asta nebună de a da năvală la primărie fără să ai habar de nimic. Să te arunci cu capul înainte și cu mâinile goale.

Perspectivă. Îmi spun:  am nevoie să văd lucrurile în perspectivă. Să privesc problema din alt unghi. Relaxează-te și eliberează-ți mintea.

Nu prea îmi iese…nu îmi pot opri amalgamul de gânduri. Nu pot sta liniștită, nu pot să-mi văd pur și simplu de treaba mea, de viața mea. Poate sunt o copilă dar eu mă agăț…

Mă simt de parcă merg mereu înapoi (doar nu-s degeaba rac). Mă rulez și derulez ca ața de pe mosor. Prinsă mereu între trecut și prezent. Între actual și viitor. Poate că prea le rumeg pe toate dar nu știu cum să ma opresc. Uneori gonesc spre orizonturi noi doar că, atunci când ajung acolo vreau înapoi de unde am plecat. Mi se întâmplă să nu mai știu ce vreau de fapt. Sau să mă caut cu dor aprins ca să dau de mine cea de dinainte, dar nu mai știu să fiu acea persoană…nu mă pot repara la comandă.

Timpul trece repede. Rămân buimacă când realizez cu ce rapiditate îmi trec zilele, nopțile, emoțiile, gândurile. Chiar și iubirile. Totul parcă se schimb prea rapid, prea brusc. Nu apuc să-mi iau rămas bun că sunt și înlocuite…alte zâmbete, alte povești.  Mă debusolează valul de incertitudine.

Aleg să...aleg. Caut un sens al cuvintelor din capul meu, caut un înțeles al stărilor mele sufletești și al altora…Într-un fel sau altul mă las prinsă de miraje, intru lucidă în labirint și ies cu mințile rătăcite. Și o iau iar de la capăt. Lumea îmi spune că prea le analizez pe toate.  Că le iau prea personal, că ar trebui să urmez exemplul celorlalți și să fac mereu ce e mai bine pentru mine. Că lucrurile pe care mi le doresc sunt prostii lipsite de importanță. Că e chestiune de timp până ajung scârbită, obosită de tot și atunci o să mă schimb. Când o să-mi ajungă cuțitul la os, atitudinea mea față de toate se va schimba. Eu mă voi schimba și nu îmi voi mai bate capul. Voi învăța să triez lucrurile. Poate că au dreptate, poate că nu… nu trăiește nimeni în papucii mei ca să știe, nu prevăd viitorul…doar presupun niște chestii. Asta e astăzi, așa le resimte cea de azi, nu știu să fiu altfel oricât mi-aș dori să mă protejez, mâine...habar nu am. E și mâine o zi…

Unii o cheamă imaturitate dar eu încă alerg după fluturi…

Killer-ul meu sentimental...

El...

Atât de intangibil era omul pe care-l iubeam...

Când eram cu el, parcă îmi răvăşea mintea şi ajungeam să mă îndoiesc până şi de lucrurile de care eram foarte sigură doar cu o clipă în urmă. Toate cuvintele pe care vroiam să i le spun, toate gândurile ce mă frământau până atunci, pur şi simplu nu mai erau acolo, dispăreau toate de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mă răvăşea cu totul...

Nu ştiam că e posibil să mă simt legată de o altă persoană, să mă simt conectată până în adâncurile fiinţei mele, să simt cu atâta intensitate totul, mai mult ca niciodată, dar în acelaşi timp, să existe acea prăpastie între noi, cu el imposibil de distant şi reţinut. Nu ştiu nici acum cum şi de ce?

Erau multe lucruri pe care nu mi le spunea, atât de multe...

Atmosfera dintre noi trecea repede de la o extremă la alta, totul devenea rapid un câmp minat al cuvintelor rămase nerostite, al lucrurilor neîmpărtăşite. Apoi începeam să ne pedepsim unul pe altul, să ne întrecem în capcane, şi în ciuda atracţiei dintre noi, nu puteam să distrug zidul acela dintre noi, care se făcea tot mai mare, pe măsură ce îl alimentam cu fel şi fel de motive.

Totuşi, din clipa în care pleca, mi se făcea un dor cumplit de el. Nu voiam să rămână. Dar nu voiam nici să plece. Voiam doar să înţeleagă...să mă înţeleagă. Să asculte cu adevărat ce am să-i spun. Lucru ce s-a dovedit imposibil între noi doi...Mă săturasem atât de tare să fiu o carte deschisă pentru el, în timp ce el îşi ţinea toate secretele sub lacăt. El a fost raiul şi iadul meu...

Uneori aveam impresia că este unicul bărbat din lume care mă poate face să mă simt aşa. Care mă poate face să uit cine sunt. Care atâta timp cât mă atinge, mă face să nu-mi mai pese cine e în jurul nostru sau ce se întâmplă sau de ce. Făcea să dispară totul...Să vreau cu atâta încăpăţânare pe cineva care nu e sigur că mă vrea, pe cineva care nu vrea să rămână...

Şi da fugeam şi eu, şi dădeam înapoi, speriată de atitudinea lui faţă de lucruri şi de persoane, fugeam de tonul lui acuzator şi critic şi, mai ales, de răutatea cuvintelor ce le spusese cu atâta uşurinţă. Devenea dureros de insuportabil să rămân, eram şocată de omul ce se transforma de la o clipă la alta.

Cuvintele lui mă chinuiau până când simţeam că o iau razna şi nu mă mai pot ţine pe picioare. Imaginea lui despre mine mă sfâşia teribil, mă umplea de o furie bolnavă. Toate acele lucruri urâte spuse de tonul lui glaciar, îmi măcinau creierul iar neîncrederea lui simţeam cum mă ardea pe dinăuntru. Pur şi simplu nu înţelegea că el îmi curge în vine şi era atât de prezent în tot şi în toate. Şi când nu era lângă mine, era anestezicul meu, mă bântuia precum o fantomă, o rămăşiţă din trecut. Mereu acolo...El - omul care vine şi pleacă, fără să se uite vreodată înapoi...

La un moment dat, am înţeles. Trebuia să trec peste asta. Să merg mai departe, pentru că îmi ratez prezentul prinsă în trecut, umplându-mă de tristeţe pentru momente, prinsă într-o altfel de capcană. Pe el nu voi putea conta nicicând, nu pot avea încredere. Va fi mereu aşa...gata să plece. Trebuia să mă eliberez, nu era corect faţă de mine însumi să-mi tot fac asta. Trebuia să ies din buclă. Am rămas destul prinsă în poveste...a fost doar o relaţie zbuciumată şi să rezistăm unul lângă celălalt a fost mai greu decât crezusem. Acea scânteie trebuia stinsă, era mai sănătos să stăm la distanţă unul de altul. 

Iubirile se nasc şi mor. Venise momentul să-mi urmez propriile sfaturi şi să-mi văd pur şi simplu de treaba mea. 
Pas cu pas, zi după zi...
Totul trece, îşi pierde din intensitate.

People help the people...

Mi-e dor să întâlnesc oameni minunați ca cei care m-au emoționat profund, acei oameni care împrăștie în jurul lor o aură a înțelepciunii și bunătății, deși au suferit mult la viața lor. Au rămas suflete bune chiar dacă au experimentat multe suișuri și coborîșuri. Mi-e dor de ei. Mă întreb cum de greutățile nu i-au făcut mai răi, mai neîndurători, ci mai frumoși și mai puternici. Care e secretul să reușești să duci o viață armonioasă, dispoziția ta să strălucească și să aducă bucurie celor din jur? Cum pot face asta?

Sunt momente în care mă cert că umbresc frumusețea clipei prezente cu o tristețe inexplicabilă, apărută din senin. Poate că nu știm să apreciem pe deplin momentele de bucurie, poate că nu știm să le captăm energia, s-o înmagazinăm și să o purtăm cu noi și în momentele mai puțin bune.  Când greutățile apar, uităm de lucrurile bune din viața noastră, toate pălesc. Ni se pare normal să fie acolo. Dar nu e așa. Viața e fragilă. Fiecare zi e un miracol.

Ne temem de atât de multe lucruri deși nu am recunoaște în ruptul capului, ne este frică de sentimentele noastre, de noi înșine, ne este frică chiar și de ce este frumos în noi. Nu mai vrem să păsim în necunoscut, nu mai vrem uimire ca pe vremea când încă eram copii. Ne este frică de suferință și ținem garda sus, mereu gata să ne apărăm, să ripostăm. Dar uităm că suferința face parte din viață, ne ajută să ne maturizăm sau să înțelegem evenimentele din viața noastră. Ne este necesară așa cum avem nevoie să simțim că trăim.

Dacă am avea mai multă încredere în momentele frumoase alături de alți oameni și mai puțin în cele care ne provoacă suferință, lucrurile ar fi mai frumoase, mai pozitive pentru noi. Nu vreau să încetez să caut binele în lume, îl voi vâna mereu cu sufletul flămând. La fine, fricile sunt doar proiecții ale minții, sunt doar imaginație.

Cred cu tărie că având o atitudine pozitivă, vei reuși să apreciezi tot ce se întâmplă în jurul tău, pentru că toate sunt experiențe de viață. Poți transforma rănile și fricile în înțelepciune, suntem aici ca să învățăm ceva nou în fiecare zi. Suferința nu te lasă să te bucuri de clipa prezentă, de ușile ce se deschid în fața ta. Viața e mai frumoasă când zâmbești, amintește-ți că lucrurile bune nu se întâmplă neapărat peste noapte. Marile realizări au nevoie de timp, cu răbdare, încet-încet poți să atingi toate lucrurile la care ai visat.

Nu suntem în această viață pentru a trăi după așteptările pe care ceilalți le au față de noi. Trebuie să crezi în tine și în ceea ce îți dorești să atingi evoluând. Oamenii sunt trecători, ai puterea în mâinile tale. Niciodată să nu rămâi obsesiv cu gândul la o persoană din obișnuință, crezând că nu o să găsești ceva mai bun, doar pentru că e calea ce mai ușoară. Mereu o să apară altcineva. E important să știi că poți să o iei de la capăt, să știi că meriți mai mult. NU MERITĂ SĂ JOCI MIMA ÎN PROPRIA VIAȚĂ!

Pe zi ce trece, îmi este mai clar ce vreau și ce nu vreau pentru mine. De pildă, nu vreau să fiu în relații în care să ne scoatem mereu ochii, cu insulte deghizate în glume, cu dat ochii peste cap și dispute de tot felul. Nu vreau să mă complac într-o serie de compromisuri, în care ”da dragule, bine dragule” se presupune a fi înțelegere și armonie. Nu vreau să suport acel monstru morăcănos ori de câte ori nu i se face pe plac! Chiar dacă sunt condamnată eu știu că am dreptate să nu mă leg inutil. Nu vreau să fie bine și atât, vreau să fie grozav, pentru că am dreptul să duc o viață extraordinară. Nu vreau să mă umplu de ură, deznădejde și frică, ascunse bine de ceilalți.

Am învățat un lucru: să nu las durerea și supărarea să mă facă să mă simt neajutorată, neputincioasă. Soluțiile mereu apar, trebuie să ai răbdare si să respiri adânc.

It is what it is... 

Unele cuvinte sunt mai bune nespuse. Unele păsări nu au ce căuta în colivie. Trebuie lăsate să zboare libere, ca să le poți admira frumusețea aripilor lor...

Răsturnări...

Îmi simt picioarele împotmolite în concret. Nu mai e loc de altceva. Realizez că e doar o gaură neagră care mă tot trage înapoi, e doar încăpăţânare. Ştiu că pot să iubesc orice om de pe planeta asta, sunt liberă să-mi placă oricine indiferent cui nu-i convine ideea. E o alegere. Ştiu că un om trebuie să treacă prin mai multe etape până să-şi împlinească destinul. Până să înţeleagă mesajul şi să vadă lucrurile aşa cum sunt. Deşi, am impresia că sunt înconjurată de multe lucruri care nu au nicio noimă. Dar e ciudat cum se întâmplă lucrurile câteodată...

Suntem actori pe o scenă plină de visuri. Fiecare încearcă să-şi joace rolul cât mai bine, să mascheze ceea ce simte cu adevărat. Adevărul este că în niciun moment nu suntem 100% sinceri. Mereu rămâne ceva nespus, tăinuit.

Nu pot să nu mă întreb de ce oamenii sunt mai interesaţi de partea aparentă, de lucrurile "la vedere" decât de ce se află înăuntru unui om, de cum se simte acel cineva, dincolo de ce pare să fie. Poate că faci tot ce crezi că-i mai bun pe lume în timp ce alţii îşi pierd o groază de timp criticându-te...

De ce nu respectăm intimitatea celor pe care îi iubim? De ce vrem mereu să pretindem totul, să fim la cârmă, să controlăm tot? Nu înţeleg de ce nu ne învăţăm minte că nimic bun nu rezultă din asta? Vrând să ştim totul despre celălalt, stricăm lucrurile, îl sufocăm şi pleacă. În momentul în care ajungem să nu mai fim un mister unul pentru celălalt, relaţia moare, e ca un teritoriu cucerit care nu ne mai satisface, a dispărut emoţia, curiozitatea, ştim prea mult. De ce nu ne dăm libertate reciprocă de manifestare, să facă fiecare ce simte, când simte? Să ne apropriem cu adevărat unul de altul, instinctiv. Către ce ne grăbim?

Ce e viaţa mondenă de fapt? Locuri frecventate de aceleaşi feţe, unde se discută aceleaşi subiecte lipsite de importanţă, vorbesc despre toate dar nu şi despre ce contează, toţi pretind că viaţa lor este interesantă, perfectă, acele locuri unde oamenii îşi ascund cu zâmbete tristeţea sufletului lor. Negare.

Nu pot face această călătorie în prostie şi decid să-i pun capăt. Sufletul meu are nevoie de lucruri bune, profunde. Lucrurile superficiale, laşitatea şi condiţionările îl rănesc.

Uneori plecăm spre spaţii goale, în tăcere, spre un loc unde nu ne mai facem griji, reînviem legătura cu trecutul, în timp ce ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. În timp ce zîmbim tot mai larg, murim puţin câte puţin pe dinăuntru. Societate bolnavă. Nu înţeleg de ce oamenii sunt atât de răi şi indiferenţi unii cu alţii. Contribuie fiecare constant la răul general. Ipocriţi şi ticăloşi deşi se cred cei mai buni şi cei mai luminaţi.

Nu înţeleg ce sens au toate regulile, tradiţiile dacă nu poţi fi tu însuţi indiferent de circumstanţe şi nu poţi face ce doreşti când doreşti?! Eşti mereu prins în limite de comportament, obişnuinţe, legi. În atâta control, în faptul că ne controlăm obsesiv unul pe altul, cum poate fi bine când e rău? Unde-i libertatea? Cum poţi înţelege un altul oarecare dacă nu ştii cum e în locul lui? Cum poţi să condamni când nu simţi cum simte el?

De ce nu avem ochi pentru frumuseţea simplă şi ne lăsăm manipulaţi de ideile altora de frumuseţe? Avem o lăcomie pe care o acceptăm, mereu credem că avem nevoie de mai mult decât avem deja. Nu vedem ce este chiar sub nasul nostru. Dar adevărul este că avem sufletele adormite şi nu ne mai impresionează nimic. Ne complacem în superficialitate.

Puterea este o iluzie. Din când în când, căutăm senzaţia că suntem puternici, că nu ne pasă de nimic, că putem face orice, să mergem oriunde, căutăm confirmări din exterior, arzând amintirile întunecate. 

Adevărul este că nimic nu va mai fi la fel şi ce a fost nu se va mai întoarce. Vedem cu timpul că e mai bine, că toate contribuie la dezvoltarea noastră, la cine suntem astăzi, că toate circumstanţele ne aduc mai aproape de unde trebuie să fim. Şi că totul revine la normal. Ce va veni aşteaptă să fie descoperit...

Acoperă-mi inima cu ceva...

The rainbow comes and goes,

            And lovely is the rose…

          

Dacă o poveste nu-l priveşte pe cel care o ascultă, n-o va asculta. Pe oameni îi interesează numai ceea ce îi priveşte personal. Restul sunt mimări.

Omul este un animal care are sentimentul vinovăţiei. Asta complică situaţii. Ne temem de lucrurile simple, de ceea ce obţinem prea uşor. Mi se pare că prea mulţi dintre noi ne lăsăm conduşi de credinţe şi tradiţii. Ne e frică de noutate, de judecata celorlalţi, de drumuri nebătătorite de alţii. Mulţi dintre noi au impresia că viaţa se termină cu o singură înfrângere. A trăi înseamnă a experimenta, înseamnă să ieşi din zona de confort, a nu te da bătut, nu a sta să te gândeşti la sensul vieţii şi logica lucrurilor.

Durerea scurtă a adevărului poate să treacă, dar agonia lentă, mistuitoare, a unei minciuni poate să nu dispară niciodată. E precum o rană deschisă, purulentă.

Anumite lucruri pornesc de la tine spre ceilalţi şi îţi vin ţie din partea altora…

Aproape oricine pe lumea asta are gusturi şi impulsuri, emoţii, insule de egoism, pofte carnale, patimi. Dar fiecare dintre noi facem alegeri, chiar şi când pretindem că nu am avut de ales, există opţiuni. Fiecare ascunde în sine un mic iad în timp ce în public pretinde că nu există. Din varii motive, frământările trăiesc în noi. Mi-a fost atât de greu să-mi iau rămas bun de la tine…să nu te mai caut, să nu mai aştept…nimic. Să înţeleg şi să accept. Dar întotdeauna e chestiune de timp.

Mă intrigă cum un om te poate copleși acum cu ardoare plină de pasiune, pentru ca în clipa următoare să fie la fel de glacial ca un urs polar?

Am uitat să-ţi şoptesc că niciun cuvânt nu e rostit în van. Cuvintele atrag realul. Totul se păstrează undeva chiar dacă timpul curge…

Uneori simt că nu mai am cuvinte, că s-a spus deja totul şi oricum nu ar putea reda ce aş trăi cu adevărat, uneori îmi pare că am scris prea mult, inutil. Uneori simt că mă lovesc de pereţii trupului care îmi încătuşează spiritul, uneori mă simt captivă în universul meu propriu. Uneori mi-e dor să fiu iar prinsă în acel vârtej, cu 100km/h, destinaţie necunoscută. În unele zile, am impresia că fac parte dintr-un vis prelungit, visul altcuiva în care am un rol infim, iar apoi apare trezirea ca dintr-un somn lung…

Dorul meu mi se pare un demon hotărât şi de neînduplecat…Încerc să nu mă mai gândesc dar e ca şi cum cunoaşte singur drumul, nu se pierde în indicii, e un demon greu de definit. Nu cred că place cu adevărat pe cineva şi cu cât îi neg existenţa cu atât îmi pune beţe în roate…

Ce faci când simţi prea mult…totul? Mergi mai departe. Asta faci..laşi viaţa să se desfăşoare, să te surprindă. Amintiri, plăceri, senzaţii, emoţii, sentimente..ştii şi tu, nu putem trăi din ele, oricât de frumoase, oricât de multe ar fi, nu înlocuiesc realitatea şi prezentul. Mereu vor lua naştere altele noi…

Fiecare îşi are propriul lui mers, fiecare dintre noi gândeşte, simte sau vede lucrurile în felul său.
Chiar dacă vrei să corectezi ceea ce te deranjează, lucrul acesta nu se poate face peste noapte, iar dacă forţezi lucrurile, repari într-o parte şi strici în alta.

Cred că unele lucruri aşa sunt menite să fie, cred că uneori ne învăţăm lecţiile sau nu, uneori e mai uşor iar alteori mai greu, dar mereu există compensaţii. O uşă se închide, alta se deschide...

Într-un colț al lumii există o persoană care trăiește o poveste ce se oglindește într-a ta…

Vibraţii...

Încep să-i înşir lucrurile care mă enervează la el şi pe care nu le-am suportat niciodată. Cel mai tare mă deranjează că nu lasă oamenii să termine ce au de spus, incapacitatea lui de a sta jos şi a purta o conversaţie ca între adulţi despre probleme şi neînţelegeri. 

Mă scotea din sărite cum dădea bir cu fugiţii după fiecare ceartă a noastră, învârtindu-ne în cerc fără a înţelege ceva. Parcă ne certam tot atât de mult pe cât ne distram. De-am fi alocat acelaşi timp şi aceeaşi concentrare pentru noi doi, în loc de a ne irosi energia pe te miri ce lucruri banale, în locul fugii. Ce a fost s-a dus, nu se mai întoarce. Dar inima iluzii îşi face…

Cea mai mare durere ţi-o provoacă incertitudinea…oamenii caută peste tot soluţia. De la atâta căutat îi doare mintea. Atâtea lucruri în jurul lor îi rănesc. Aleargă neobosit de colo-acolo, mereu căutând ce nu au.

Potecile dorinţelor, pe care oamenii le parcurg ori le bătătoresc, uneori în grabă, alteori în tihnă. Gonind printre zile, neobservând minutele. Fiecare om are ritmul lui, stilul său de dezvoltare, de trăire. 

As vrea să învăţ să-mi exprim cu diplomaţie frustrarea, neliniştea, furia, dezacordul. Aş vrea ca sentimentele să nu îmi mai macine relaţia, aş vrea ca amândoi să putem să vorbim deschis, oricând şi despre orice.

Poate că nu am avut răbdare…cert e că dacă nu renunţi la arme şi muniţii, nu poţi pune capăt luptelor. 

Nu alegem de cine să ne îndrăgostim. Se întâmplă pur şi simplu. Nu e niciodată aşa cum ne-am dori sau aşa cum trebuie. Dar e frumos şi când nu mai e…facem faţă, trecem peste. Acesta e mersul lucrurilor: legăturile care înmoaie inima ajung în cele din urmă s-o frângă. Dragostea e cea mai intensă emoţie din lume…

Jocul întâlnirilor romantice este plin de capcane şi câmpuri minate. Cu fiecare nou episod, învăţăm mai multe despre cine suntem, ce ne dorim şi cum să facem faţă situaţiilor. Uneori avem mai multe de câştigat dintr-o relaţie scurtă, fierbinte sau dureroasă, decât de pe urma celor îndelungate, banale şi plictisitoare.

Eu cred că întâlnirile şi relaţiile romantice funcţionează doar atunci când ambii parteneri sunt autentici. Ascunzişurile, reticenţele şi secretele împiedică acea comuniune dorită şi macină relaţia. Dacă chiar preţuiţi sinceritatea mai mult decât aparenţele, există şanse reale la relaţii care funcţionează. Arată-te aşa cum eşti. Dacă cineva nu te vrea aşa cum eşti în realitate, atunci e mai bine să-l laşi să plece. Altcineva va fi încântat să-i ia locul. Ce rost are să stai lângă un om alături de care nu te poţi dezvolta ca om, unde flacăra s-a stins de mult şi e doar complacere?.. în loc să aştepţi ca norocul să-ţi surâdă, mai bine crează-ţi reuşita.

Fluturi şi mare. Dorinţă şi iubire. Seducţie şi emoţii. Trăiri şi vibraţii...