Gânduri la apus...

Conştientizez că uneori mă gândesc prea mult şi prea în detaliu la prea multe chestii. Tare aş vrea să-mi pot opri mintea uneori.  

Mi-e dor de oameni dragi din trecut, de vremuri trecute când lucrurile aveau o altă savoare, eu eram alta, aveam mai mult entuziasm şi clar mai mult curaj. Mi-e dor de copilul din mine, de vremuri când nu adunasem atâtea vorbe inutile şi nu ştiam aşa multe. Uneori viaţa îmi pare o placă stricată care se tot repetă...

Mi se pare uneori că învăţ din ce în ce mai greu, că timpul nu îmi ajunge şi am senzaţia că mă învârt mereu în cerc. E ca şi cum îmi lipseşte o piesă importantă dintr-un puzzle şi nu îmi dau seama unde e şi ce semnificaţie are.

Citeam acest citat: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt”, şi mă gândeam câte probleme cauzăm numai din negare şi mândrie.

Pentru că nu ştim să apreciem ce avem, adesea nu reuşim să ne potolim setea de frumos. Stăm în ignoranţa  noastră încăpăţânată şi urmăm adesea reguli stupide ale societăţii. Pierdem imens din bogăţia şi frumuseţea vieţii. Pierdem prea mult timp făcând clasificări şi etichetări, şi ne acordăm un răgaz prea scurt pentru a admira.  Ne pierdem în detalii şi de prea multe ori, uităm esenţa. Asistăm la sărăcia culturală a civilizaţiei…

Frumuseţea există peste tot, ne aşteaptă să o descoperim. Depinde de noi totul…

Nu pot să nu mă întreb de ce suntem întotdeauna cruzi cu cei care ne iubesc şi îi tratăm adesea cu nepăsare?...mai târziu vine timpul să plătim pentru această nepăsare, suntem părăsiţi sau alte evenimente deloc plăcute.

Mă gândeam la spusele unei scriitoare că fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit, n-ai simţi nevoia să scrii. Şi, îi cam dau dreptate. Scrisul pentru mine e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi de a-mi lămuri cumva confuzia existenţială. E ca o terapie. Mă gândesc că astfel de nelinişti nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe non-conformiştii cronici, pe cei care nu acceptă fără analiză, convingerile altora.

Simt că nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, nici la şcoală, nici în clasa socială, nici în religie sau societate. Nu am stat prea mult în găşti. Nu am fost constantă în opinii şi alegeri. M-am pierdut adesea în decor. Nu am fost populară pentru că m-am ascuns sau nu am vrut să fiu. Nu simt că fac parte dintr-o comunitate deşi cunosc mulţi oameni, nu îmi găsesc locul mai niciodată. Doar în momente şi pe distanţe scurte.

Am întâmpinat dificultăţi în a accepta şi a înţelege ceea ce altora li se părea normal, firesc. Normalul meu încă nu se potriveşte cu normalul lor, dar am renunţat la ideea de a fi înţeleasă. Recunosc că mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu îmi pasă, nu vroiam să arăt nimic dar am tânjit după foarte multe lucruri, am tânjit în secret după integrare şi sentimentul de apartenenţă, ca fiecare. Nu știu de ce m-am încăpățânat adesea. O revoltă interioară sălbatică constantă.

Cu timpul toate îşi pierd din importanţă, se schimbă. Am învăţat să mă deschid, să-mi recunosc slăbiciunile, să-mi asum dorinţe şi inepţii, şi caut să fiu fericită aici şi acum…