Mă împrăştii şi mă adun...

Timpul trece rapid ca o săgeată...eşti atras...am nevoie iar de soare, să fac un mic popas...

O dată cu timpul spui că o să treacă...dar nu rămâi fără de pată, clar. Îţi spui că greşelile te învaţă, că vei deveni mai bun, mai înţelept, că vei şti mai bine, vei fi mai pregătit...mm nu e chiar aşa, mereu apare altceva la care nu te-ai gândit şi nu ai decât să te adaptezi, să iuţeşti pasul...asta e viaţa, învâluire într-un dans pe un ritm nebun, fără reguli, fără direcţie, niciodată acelaşi...Nu există dans al sedentarului.

Instinctul de conservare, de supravieţuire nu te lasă să te dai bătut, să abandonezi vasul vieţii chiar dacă te simţi obosit, dezamăgit, sleit de puteri...chiar dacă te simţi sufleteşte gol precum o epavă bântuită de prea multe fantome...

Cum pot să respir normal atunci când simt că nu mai am aer? asta aş vrea să ştiu...Aş vrea să merg exact acolo unde mă duce inima...

Am înţeles că iubirea nu oferă garanţii, ca ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac îşi ia zborul şi că, oricât de mult am iubi şi oricât de mult am dărui, oamenii ne pot părăsi ca şi cum nu am însemnat nimic pentru ei. Asta doare.

Şi tu te vei transforma într-un tablou, înauntrul meu, care acoperă pereţii albi...o operă de artă, un artist nenăscut...timpul schimbă, timpul deformează...

Sunt oameni care râmân chiar dacă pleacă...

Unii oameni intră în viaţa noastră neinvitaţi, nedoriţi -  ca mai apoi să devină universul nostru. Dar într-o zi ne părăsesc. Pur şi simplu, fără niciun cuvânt. Atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, luând cu ei şi o parte din sufletul şi visele noastre...Doare, chiar dacă ne lasă în schimb lecţii de viaţă, o poveste fără final fericit dar din care rămân amintiri preţioase. Unii oameni apar doar ca să ne strice mai tare ?! 

În tot răul e un bine şi în tot binele poate fi un rău...

Fiecare om are, de fapt, ceea ce merită şi atunci când ni se ia ceva, ni se va da înapoi ceva mai bun fiindcă merităm mai mult. Aşa îmi place să cred. Şi nu merită să te torturezi cu remuşcări şi învinuiri, pentru că te epuizezi aiurea şi oricum, mai devreme sau mai târziu, vei avea ceea ce ţi se cuvine. Cu timpul înţelegi că totul se întâmplă cu un scop, că nimic nu e la voia întâmplării.

Deşi azi ai impresia că ţi s-a luat tot ce aveai mai bun, ceva de preţ pentru tine, mâine îţi dai seama că cealaltă persoană nu era suficient de bună pentru tine ori pur şi simplu vezi lucrurile în altă lumină. E chestiune de timp. Într-un fel viaţa e compensatorie...

Nu cred că există om care să nu fi simţit măcar o dată în viaţa lui că a pierdut totul, că i s-a năruit lumea...şi totuşi, viaţa şi-a continuat mersul, indiferent de frământările lui. A găsit putere să se desprindă de trecut, să îşi vindece rănile şi să o ia de la capăt: în alte locuri, cu alte lucruri, cu alţi oameni, cu alte poveşti de viaţă.

După cum am mai spus, oamenii nu ne aparţin, de aceea nu-i putem pierde. Ei ne însoţesc o vreme pe drumul nostru, apoi se alătură altor oameni. Nu putem împiedica oamenii să plece, despărţirile fac parte din viaţă. Uneori nu ai ce face decât să-i laşi să plece, să le respecţi alegerea, chiar dacă doare ori ţi se face o mare nedreptate. Asta e viaţa. 

Şi eu am ales, de-a lungul timpului, raţional dar şi iraţional, cumpătat dar şi necumpătat şi am adunat regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite. La fel cum eu sunt un om supus greşelilor, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om cu calităţi şi defecte, un om visător cu destul de dese rătăciri, un om care a abandonat şi a fost abandonat, un om care a minţit şi a fost minţit, un om care a trădat şi a fost trădat, la fel şi cealaltă persoană are motivaţiile ei. Oamenii sunt supuşi greşelilor, rătăcirilor. Iar eu trebuie să înţeleg şi să respect asta. 

Vreau să trăiesc total, vreau să trăiesc cu pasiune...fără frică şi limitări, vreau să colecţionez momente de aur, clipe aurite. Iubesc ritmul alert născut din pasiune, încerc să fiu un om care îşi caută pacea interioară, un om care îşi caută echilibrul, care are nevoie de locul lui sub soare, de vise, de trăiri...un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om odată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Ne minţim pe noi înşine. Iubirea e pur şi simplu nebună. Nu are înţelegere cu raţiunea, iubirea apare unde şi cum te aştepţi mai puţin. Iar eu cred că viaţa fără iubire nu are sens, e anostă, e atat de frumos să te îndrăgosteşti, îţi colorează lumea, îţi dă putere, motivaţie. Deşi avem nevoie de timp ca să înţelegem ce e cu adevărat important în viaţă. De multe ori, marile iubiri par imposibile minţilor obişnuite. Eu cred că, viaţa, existenţa vrea iubire adevărată, lucruri autentice.

Şi prin celălalt devii conştient de fiinţa ta interioară. El devine un drum pentru a ajunge la tine însuţi. Cu cât dragostea este mai profundă, cu atât totul e mai profund, mai intens.

Love is life...

Ramâi neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Astfel, ştii încotro te îndrepţi.

După cum cântă şi Justin T.- What Goes Around...Comes Around