Toată povestea este ca un tort
imens: fiecare e conştient de felia pe care o mănâncă şi doar cofetarul e
singurul la curent cu întregul. Luminiţe sunt peste tot...nu mai ştim noi să
iubim, să vedem, să apreciem. Privesc în gol...
Dragostea e o floare fragilă.
Trebuie să fie protejată, trebuie să fie călită, trebuie să fie udată. Numai
atunci devine puternică, specială.
Fiinţa umană este o maimuţă.
Oamenii nu fac decât să repete. Oamenii sunt imitatori. Repeţi comportamentul
mamei şi al tatălui tău. Rămâi deformat dacă nu renunţi să faci asta, dacă nu
capeţi individualitate, dincolo de opiniile şi trăirile lor.
Da ştiu, fiecare părinte vrea tot
ce mai bun pentru copilul său, îi vrea binele dar numai simplul fapt că îţi
doreşti ceva nu înseamnă că o să se şi întâmple. Nu te-au rănit cu bună ştiinţă
dar fiecare acţiune, fiecare discuţie aprinsă, fiecare judecată emisă greşit, lasă
urme, consecinţe. Ajungi şi tu un robot, o maşină ca şi ei, un suflet rece,
pasiv, te surprinzi făcând aceleaşi lucruri, spunând aceleaşi vorbe ca şi ei,
pe care odinioară le detestai, spuneai că tu nu o să faci, nu o să dregi. Viaţa
asta e dată naibii, totul e atât de subiectiv, de fragil.
Oamenii devin nişte falsuri,
nişte prefăcuţi. Nu înţelegem că nu avem niciun drept să pretindem nimic de la
nimeni. Pentru nişte nimicuri, oamenii distrug toate posibilităţile de a exista
dragoste, afecţiune. Nimeni nu are vreo obligaţie să te iubească, dacă renunţi
la pretenţii, încetezi să mai închizi uşi. Nu te aştepta la nimic. Dacă ţi se
iveşte ceva în cale, fii recunoscător. Dacă nu se iveşte nimic, atunci nu este
nevoie să se ivească.
Îi urmăresc pe oameni şi văd cum
se tratează unii pe alţii ca şi cum ar avea obligaţii reciproce. Nu mai zic
când deschizi tv-ul la un post de ştiri ce grozăvii auzi.De câte sunt capabili unii oameni. Cum
ar putea creşte dragostea când nu există climat de gratitudine, de mulţumire?
Oamenii sunt mult mai preocupaţi cum să apuce şi să ia. Pe toţi îi interesează
să primească şi se pare că nimănui nu îi face plăcere să dea.
O relaţie nu este ca o afacere
dar mulţi dintre noi exact ca nişte parteneri de afaceri ne comportăm. Dar de
exemplu: vine o pasăre la uşa ta şi începe să ciripească un cântec însă nu îţi
cere diplomă de merit ori vreun semn de apreciere. Cântă cântecul şi apoi pleacă
fericită în altă parte. La fel şi dragostea. Vine după propria voinţă, nu este
nevoie să o chemi.
Sădeşti o tufă de trandafiri, o
uzi, îi pui îngrăşământ, o protejezi. Apoi, din senin, într-o bună zi, apare un
trandafir superb şi casa ta se umple de parfumul lui. Aşa se întâmplă şi cu
dragostea. Şi ca orice trandafir, se trece, se schimbă sezonul. Dar te-a
încântat o perioadă, ţi-a înfrumuseţat existenţa. De ce trebuie să stricăm
asta, să împroşcăm cu noroi în loc să apreciem unicitatea momentelor? Suntem
atât de ingraţi şi de nedrepţi uneori...
Da asa stau lucrurile (din pacate)
RăspundețiȘtergere