Momente...

Toate lucrurile strălucitoare se sting atât de repede şi nu se mai întorc vreodată...

Sunt unele experienţe ce nu pot fi descrise. Trebuie să le trăieşti ca să le înţelegi, să le simţi autenticitatea...dincolo de limitări, dincolo de raţiune, dincolo de cuvinte...

E o iluzie să crezi că viaţa are vreun sens ce poate fi descifrat, ne consumăm toate energia să ne convingem că există lucruri pentru care merită osteneala, ne luptăm să credem în lucruri care nu există, in ideal, în fantasme create de magnifica minte umană. 

Ne străduim vitejeşte, în fiecare zi, să ne jucăm rolul cât mai bine în această comedie numită viaţă. Ne spunem mereu că data viitoare vom fi mai pregătiţi, că nu ne vom mai lăsa surprinşi, înşelaţi, că vom şti exact cum să procedăm. O altă iluzie...viaţa e un şir de evenimente, întâmplări, timpul nu aşteaptă pe nimeni... there is a time for everything, there will be no next time..

Lumea, aşa cum e ea făcută în vremurile de astăzi, nu e pentru prinţese clar... 

Noi avem tendinţa să nu vedem mai departe de certitudinile noastre, de zona noastră de confort, nu ştim sau ne temem să privim profund în ceilalţi, care nu sunt altceva decât nişte oglinzi permanente ale propriei persoane. E greu să îţi păstrezi mintea limpede...

fool with dreams...totul cu moderaţie, inclusiv moderaţia!

Vremurile se schimbă. Generaţia noastră se confruntă cu un set complet diferit de reguli, pe care le respectăm după ureche şi le stabilim din mers. Divorţul este la modă, superficialitatea, imitaţia. Dragostea adevărată e mai rară ca niciodată. 

Trăim într-o junglă în care trebuie să ne descurcăm. Fiecare cu ce are, cu ce poate. Găsim posibilităţi variate, nelimitate, o inimă frântă nu mai reprezintă sfârşitul, ci poate fi refăcută cu uşurinţă, la infinit. În momentul în care apare o altă persoană care prezintă combinaţia potrivită de înfăţişare, stil şi, dacă avem noroc, bani. El sau ea va avea acel ceva, acel je ne sais quoi şi hocus pocus nu mai avem inima frântă, suntem aţâţaţi şi plini de dorinţă. De fapt, suntem din nou fermecaţi. 

Astăzi, îl căutăm mai degrabă pe Bărbatul Potrivit Acum decât pe Bărbatul Potrivit şi, în acest fel, un număr ameţitor de relaţii ia naştere. Dar, fiecare cu destinul şi norocul lui.

Prin urmare, viaţa nu este un basm dar, să recunoaştem, nu este chiar aşa de rea. Poate că va trebui să sărutăm o mulţime de broscoi înainte a ne găsi prinţul, dar...să săruţi broscoiul potrivit, în locul potrivit, în timp ce savurezi diverse experienţe, poate fi destul de distractiv...

De ce suntem atraşi de unii oameni aşa cum molia este atrasă de flacără, în timp ce alţii, fără un motiv anume, ne lasă la fel de reci ca resturile de mâncare de ieri? Aş vrea să ştiu. Cunoaşterea înseamnă putere. Dacă ştii la ce să te aştepţi, este mult mai uşor să faci faţă. În general, cam aşa e.

Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, iar femeile cu urechile. Dragostea adevărată nu înseamnă inimioare şi floricele, eu nu văd decât respect, loialitate, încredere şi răbdare. Asta îmi doresc. 

Ca să fiu sinceră, fără compromis nu prea merg lucrurile. Asta e, nu există soluţii simple la dilemele domestice, de vreme ce amândoi avem dreptul de a trăi sub acelaşi acoperiş în maniera în care ne simţim bine şi cu care ne-am obişnuit. Depinde de buna înţelegere a celor doi, de comunicarea fără oprelişti. Unde e voinţă, se găseşte o cale, ori soluţii la problemele existente.

E aiurea când ajungi în acelaşi punct în care ai mai fost, captiv într-un scenariu cunoscut, când te cerţi în legătură cu cele mai prosteşti lucruri, deşi încerci cu adevărat să nu o faceţi. 

Hm, suntem oameni, it’s complicated...te trezeşti dimineaţa plin de intenţii bune, promiţându-ţi că astăzi nu vor mai avea loc certuri stupide în legătură cu tot felul de prostii, precum cine a uitat să pună telefonul la încărcat, cine a băut ultimul strop de lapte, al cui e rândul să spele vasele, să ducă gunoiul, să deparaziteze pisica şi aşa mai departe. Ştiţi despre ce vorbesc; treburile acelea mărunte, obişnuite, fără importanţă, care nu au nimic de-a face cu adevăratul motiv pentru care vă repeziţi unul la gâtul altuia. Aceste altercaţii copilăreşti erodează bazele legăturii pe care aţi creat-o şi, prin urmare, ajungeţi să vă confruntaţi cu realitatea crudă. Este oare dragoste adevărată? Sau numai o nenorocită de imitaţie destul de reuşită? S-a schimbat ceva, undeva, cumva...triezi lucrurile şi alegi...

My own way...

Toate visele au preţul lor...

Iubeşte marea, efectul paşilor pe nisip, terapia mării îi încântă simţurile de fiecare dată. "A simţi" o defineşte... Ar veni în fiecare zi aici doar ca să ia suflul mării, să-i ia tensiunea, dispoziţia din ziua aceea....

Marea ne poartă privirea, pământul picioarele, ar admira ore în şir spectacolul naturii, s-ar abandona total peisajului ce freamătă de viaţă, frumuseţea valurilor, albastrul cerului...sunt atât de multe detalii ale naturii ...habita într-un timp mort, într-un dulce abandon...

Astea sunt lucruri simple, uneori puerile, dar nu-i lăsa pe oamenii acriţi sau blazaţi să le denatureze, ele sunt tot atâtea clipe magice pentru acela care ştie să le trăiască. 

Deschide bine ochii şi priveşte în jurul tău. Amintirile frumoase nu trebuie să fie trecătoare. Impregnează-te cu culori şi materii. O parte din arta de-a trăi depinde de capacitatea noastră de a ne combate neputinţa. Asta e ceva greu pentru că neputinţa dă naştere deseori fricii. Ne anihilează reacţiile, inteligenţa, bunul simţ, deschizând uşa slăbiciunii...

Gândeşte, hotărăşte şi acţionează! Să nu ai îndoieli, incapacitatea de a-ţi asuma propriile alegeri dă naştere unui anumit rău de-a trăi. Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi. Fă în aşa fel ca lumea să se mişte, lumea ta!

Însă cel mai frumos lucru pe care ni l-a dat pământul, lucrul care face din noi nişte fiinţe umane, este fericirea de a împărtăşi cu ceilalţi. Cel care nu ştie să împărtăşească cu ceilalţi este un infirm al emoţiilor.

Viaţa este minunată, ne dăm seama însă de asta doar când ea se retrage în vârful picioarelor, dar viaţa se gustă după pofta din fiecare zi.

E o mare chestie să nu-ţi pierzi niciodată sufletul de copil, să nu-ţi uiţi niciodată visele, ele îţi vor fi motorul existenţei, vor alcătui gustul şi mirosul dimineţilor tale. Dacă ştim să respectăm şi să preţuim ce avem vom fi cei mai fericiţi. Uneori iubirea e de ajuns, ea ne defineşte, ea ne face oameni. Daca ea există în viaţa noastră totul devine mai simplu. Să lupti înseamnă să fii uman. Iar visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri.  

Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum. 

Iubirea are un gust minunat, aminteşte-ţi că pentru ca să primeşti, trebuie să dai; aminteşte-ti că pentru ca să poţi iubi, trebuie să fii tu însuţi. Încrede-te în instinctul tău, fii credincios conştiinţei şi emoţiilor tale, trăieşte-ţi viaţa, n-ai decât una. Eşti răspunzător de tine şi de cei pe care-i vei iubi. Fii demn, iubeşte, nu-ţi pierde entuziasmul copilăresc.

Pentru că tocmai când calculezi, când analizezi argumentele pro şi contra, îţi trece viaţa şi nu se petrece nimic. 

Fructele pe care nu le culegem, cele pe care le lăsăm să putrezească pe pământ, nectarul de fericire care nu va fi niciodată băut, din neglijenţă, din obişnuinţă, din certitudine şi îngâmfare. Ce este normal, este adesea irelevant. Mă irită poleiala sofisticării...

Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul să ai un contract de închiriere şi să fii locatarul ei. Trebuie să-i plăteşti foarte regulat chiria, altfel eşti evacuat foarte repede. – Marc Levy

Putem să facem, cu toţii, un inventar al binecuvântărilor primite în viaţă, mai ales în momentele mai puţin fericite. Şi să mulţumim pentru fiecare dar ce ne-a fost dat. Să învăţăm să apreciem esenţa.

Fiecare are lumea lui. Totul este să ne înfigem rădăcinile în pământul care ne convine. Pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate, şi atunci important este să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are „esenţialul său”.

Suntem doi străini...răsărit si apus. Here I am...nothing else matters...close your eyes, we're here together...

A drop in the ocean...

With or without you...that kind of love never dies, you and I, we have something...It is what it is everything or a fairytale?...I die each time you walk away...

Regret că nu mai pot să cred în basmele cu zâne şi Feţi-Frumoşi...

Spuneai că noi doi ne simţim mai presus de cuvinte, că suntem proscrişi...dacă era aşa simţeai că e ceva în neregulă. Nu poţi să mă condamni. Nu ai niciun drept. Ce vrem unul de la altul? Asta trebuie să ştim şi trebuie să ne spunem. Un lup nu este fericit să poarte veşnice straie de oaie... Întunericul e pentru începători, indiferent ce vrem, avem nevoie de lumină. Poate vrem aceleaşi lucruri ori altele. Asta-i viaţa, o bâlbâială. Un disc care se învârte şi se tot învârte până când  banda oboseşte şi începe să scârţâie, să se dezintegreze, să arunce totul în aer...

Nu suntem decât nişte fulgi care se topesc o dată cu trecerea timpului şi dispar precum s-au născut. Atât.

Nu ştim cine suntem cu adevărat. Nu ştim ce facem aici. Nu ştim nici de unde venim, nici încotro ne îndreptăm. Ni se întâmplă să luptăm cu lucruri în care credem sau nu credem. Nu suntem aici decât în trecere. Aş cita-o pe Simone Signoret care a spus: „Pe zi ce trece, înţeleg tot mai puţin.“ Lumea nu este decât zgomot, mult zbucium şi multă furie şi totuşi mergem mai departe şi ne luptăm cu propriile noastre angoase, nelinişti, frustrări şi căutăm să idealizăm oamenii, să colorăm lumea în care trăim. Există în noi ceva care vrea să trăiască şi să nu moară. Cu cât ai mai mult curaj să trăieşti, cu atât îţi poţi schimba punctul de vedere. Cu cât te arunci în viaţă, cu atât viaţa ţi se deschide...e o dovadă de curaj să nu fii stâncă, să iei atitudine, să rişti, să nu rămâi blocat în dogme, prejudecăţi, reguli şi să primeşti, să dăruieşti, să încerci. Asta e viaţă trăită pentru mine.

Totul se construieşte, totul se distruge, se reconstruieşte...în afară de timp.

Ca să nu mai poţi să crezi în ce credeai, trebuie să treci cu toată fiinţa ta prin altceva mai puternic care să-ţi răstoarne credinţa, valorile. Dacă am fost într-un fel până acum, nu înseamnă că trebuie să fiu şi de acum încolo. Haina cu care defilezi, felul în care o porţi sunt opţiuni proprii. Fiecare e răspunzător de ce crede. Nu mi-e frică de judecata oamenilor. Nu dau nici doi bani pe ea, scuip pe toate principiile si pe toate tradiţiile. Ştiu că genul ăsta de iubire în care cred sperie...iubirea asta detaşată îngrozeşte, înfricoşează, alungă. I don’t care. Sunt un spirit liber şi aşa vreau să trăiesc iubirea în forma ei liberă, copilărească, autentică. Decât parc de distracţii în suflet mai bine deloc.

Exerciţiul minciunii e ca un virus. Dacă te îndeletniceşti să-l practici, uiţi să te mai dezobişnuieşti de el. E atât de simplu să ascunzi realitatea, încât nici nu trebuie să depui prea mare efort. La un moment dat te contopeşti atât de bine cu realitatea creată, imaginară, încât nu mai ştii ce e real şi ce nu. Nu vreau iluzii, vreau adevăr. Cu un om nou este ca la ruleta rusească. Până nu împarţi cu el acelaşi univers, până nu trăieşti cu el în acelaşi spaţiu, tot ceea ce presupui, speri sau intuieşti este relativ. Nu poţi intra într-o relaţie cu frică, cu prejudecăţi...e ca prima regulă când vii în deşert să călătoreşti fără bagaje. Nu vreau să îmi mai pun limite, să mai zic că niciodată nu o să fac ceva. Nu am de unde să ştiu...greşelile pe care un om le face sunt experienţe necesare ca el să înveţe ceva, să ajungă undeva, e necesar ca el să se alcătuiască. Dacă un om a ales să trăiască o experienţă, a ales pentru că a avut nevoie de asta. Fiinţa e alcătuită din stări, iar viaţa din evenimente.

În doi îţi reduci aria de manifestare, traiul în doi nu este egal cu traiul de unul singur. Viaţa în doi îţi limitează într-un fel libertatea. Dacă îţi doreşti cu adevărat...îţi asumi asta. O relaţie devine sacră atunci când amândoi sunt prezenţi pe deplin...

Inima nu trebuie să fie forţată să se deschidă. Ea se deschide în mod firesc, dacă îi dai timp. Tot ceea ce este autentic nu se găseşte la suprafaţă...

There’s a whole world out there waiting for you... great cities and art and music, genuine beauty and you can have all of it...

Nişte gânduri...

Omul înţelept nu încetează să se bucure de ceea ce are, pe motiv că altcineva are altceva. Invidia nu numai că poate face rău gratuit altora dar îţi face şi ţie, devii nefericit şi arţăgos. În loc să apreciezi ce ai, tu nu mai găseşti plăcere pe măsură ce te compari cu alţii şi suferi pentru ce au alţii.

De invidie te poţi lecui delectându-te cu plăcerile ce îţi ies efectiv în cale, făcând treaba pe care ai datoria să o faci, concentrându-te pe lucrurile pe care le poţi face, ferindu-te să faci comparaţii cu cei despre care îţi închipui, poate cu totul greşit, că sunt mai norocoşi ca tine. 

 Leacul potrivit pentru invidie este de fapt, disciplina mentală, armonia cu tine însuţi, deprinderea de a nu te pierde în gânduri fără rost.

Multă lume crede că băutura şi flirtul sunt generatoare de bucurie, extaz, ceea ce explică graba cu care oamenii se îmbată, neluând prea mult aminte la dezgustul pe care-l provoacă astfel partenerilor de petrecere. După cum zicea un înţelept, beţia este precum o sinucidere temporară.

Învăţăm doar ce suntem pregătiţi să învăţăm....

Patru adevăruri pe care ar trebui să învăţăm să le acceptăm:

1. Motivele tale nu sunt atât de altruiste precum îţi par ţie. Morala tradiţională predică un grad de altruism de care firea umană nu prea e capabilă, iar cei care se mândresc cu virtutea lor îşi închipuie doar că întrupează acest ideal de neatins. Hai să fim serioşi. Chiar şi persoanele cele mai nobile au la baza acţiunilor lor motive egoiste.

2. Nu-ţi mai supraestima meritele. Cercetătorii au demonstrat de mai multe ori că adesea oamenii se supraestimează şi au mai multă încredere în ceea ce pot face decât capacitatea lor reală; au tendinţa să creadă că sunt mai talentaţi fizic, mai abili social şi mai pricepuţi în munca lor decât sunt cu adevărat. Este sănătos să ai încredere în forţele proprii, însă să ai prea multă încredere poate duce la performanţă slabă şi la decizii proaste.

3. Nu te aştepta ca alţii să manifeste faţă de tine la fel de mult interes cum manifeşti tu însuţi. Deci nu te aştepta la prea mult din partea celorlalţi. Este greşeala pe care eu o mai fac din când în când. Fiind un om bun, corect, crezi că şi ceilalţi sunt la fel, sau cel puţin că observă ce faci tu şi apreciază asta. Ei bine, realitatea e alta! Aşa că e bine să nu mai aştepţi nimic de la oameni. Şi nici să nu le mai oferi prea multe. Să nu aştepţi să te înţeleagă. Nu-şi vor da silinţa, pentru că nu le pasă. Până la urmă, e greu să te înţelegi chiar tu pe tine….de ce ar face-o ceilalţi ?! Să nu te aştepţi să fii o prioritate pentru ei şi nici măcar să se gândească şi la tine când iau decizii.  Într-o lume în care fiecare se gândeşte doar la sine, aproape că uita că exişti atunci când  iau o decizie, indiferent că eşti sau nu, implicat şi tu !

Numai atunci când vei învăţa să nu ai aşteptări de la ei te vei pune singur la adăpost de noi dezamăgiri. 

4. Nu îţi închipui că oamenii se gândesc atât de mult la tine încât să dorească să te persecute. Alţii petrec mai puţin timp gândind despre tine decât o faci tu. Mi-am dat seama că trebuie să înveţi să îţi fii de ajuns tu însuţi şi să nu-ţi pese de ce cred ceilalţi despre tine. Oamenii vin şi pleacă. Unii dispar, alţii revin după o vreme, pentru că îşi dau seama că le era mai bine lângă tine. Însă nu mai sunt la fel cum au plecat. Oamenii se schimbă. Situaţiile îi schimbă. Dezamăgirile, realitatea şi deciziile luate îi schimbă. Oamenii se schimbă unii pe alţii. Şi uite aşa…ajungi să vezi că, deşi de-a lungul timpului cunoşti mulţi oameni şi legi prietenii, la un moment dat tot singur eşti . 

Uneori e mai bine să fii rece, indiferent, distant. Să uiţi ceea ce simţi şi să-ţi aminteşti ceea ce meriţi. Permite-ţi să fii egoist din când în când, să te gândeşti doar la tine şi să nu-ţi pese că cineva ar putea fi rănit de indiferenţa ta.

Niciodată să nu uiţi de inima ta...

Multe din problemele noastre, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat, le-am evitat, ne-am eschivat, etc. Iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le dă amploare. Faptul că ne este frică de ele, le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm, le creşte importanţa. Problemele nu există în afara acceptării noastre.

Obişnuinţa este comodă, luciditatea este dificilă.

Deseori, femeia este pusă în cuşcă, la fel ca un papagal. Poţi spune că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmplă în realitate – îl ucizi. I-ai luat tot cerul pe care-l avea şi i-ai dat în schimb o colivie. Ea poate fi făcută din aur, însă nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului trecând dintr-un copac în altul, cântând fericit. Nu cântecele acelea pe care e obligat acum să le cânte ci pe acelea născute spontan, firesc. Aceasta nu este iubire. Iubeşti femeia dar nu îi dai libertate. Ce fel de iubire este aceasta, care se teme de libertate? Contaminează întreaga viaţă în mod continuu...

Frica distruge, frica otrăveşte...

Ce este în fond căsătoria? Este doar un ritual. De ce este nevoie de el? Deoarece aşa vrea societatea, părinţii, prietenii, aşa se face...nu eşti doamnă, nu eşti de luat în seamă. Ei îşi imaginează că joacă rolul soţului, celălalt rolul soţiei, însă rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună, o perioadă sau o viaţă, nimic mai mult decât nişte străini, fiindcă nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt. Fiecare e îmbrăcat într-o armură, pe care, binenţeles, se luptă s-o păstreze. Adevărul este că suntem singuri, suntem străini. Ce este rău în asta? Absolut nimic atâta timp cât acceptăm asta, atâta timp cât nu ne încăpăţânăm să posedăm cu orice preţ (al meu, a mea), de fapt e chiar frumos, aşa există mister, noutate, diversitate, libertate.

“Poți afla mai multe despre o persoană prin ceea ce spune ea despre ceilalți decât prin ceea ce spun ceilalți despre ea.” (Audrey Hepburn)    

Când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real ci către unul plăsmuit de imaginaţia ta. Şi viceversa. Nicio fiinţă nu e făcută pentru alta. Ea e unică, firească. Ne proiectăm doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţăm totul, visăm, nu vedem realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar el se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Însă acest lucru nu durează, câteva clipe, câteva zile. Odată ce se căsătoresc sau fie se mută împreună şi trebuie să trăiască împreună 24 de ore pe zi, acest lucru - această pretenţie de a fi ce nu eşti de fapt - se transformă într-o povară de nesuportat. Cât timp puteţi să vă comportaţi în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu asta devine ceva dificil. Şi încep răzbunările, conflictele, frustrările. Convieţuirea e lucru greu.

Iubirea atât de discutată, controversată, atât de vînată, cel mai discutat subiect, se scrie, se cântă despre ea, se cere cu ardoare...şi totuşi te poţi considera norocos dacă ţi se întâmplă, dacă o trăieşti în forma ei pură. E lucru rar, nu mai avem timp, dispoziţie şi multe altele. Dragostea o preţuim numai atunci când a trecut, nu conştientizăm că totul trece şi putem să pierdem într-o secundă tot ce avem. Viaţa asta se termină repede şi nu o mai ia de la început. Uneori pierdem fără să ştim ce şansă am risipit.

Iubirea neruinată de ritualuri, convenţii, dăruieşte libertate, permite celuilalt să facă tot ceea ce simte că trebuie să facă. Alegerea îi aparţine în totalitate. Dacă iubeşti persoana respectivă, îi respecţi intimitatea, nu încerci să-i impui, fără condiţii, fără şabloane. Îl accepţi aşa cum este ori ba. Când îţi împarţi fericirea cu altcineva, nu te închizi împreună cu el/ea într-o închisoare: pur şi simplu dăruieşti. Te bucuri de momentul prezent, de celălalt. De ce să fii posesiv? Ataşamentele şi posesivitatea distrug întreaga iubire. Aşa văd eu iubirea, restul e apă de ploaie, şir de iluzii, supunere şi compromisuri.

Poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm cu prea multă ardoare. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim.
Follow your heart....

Relaţii interumane, trăiri...

Toată povestea este ca un tort imens: fiecare e conştient de felia pe care o mănâncă şi doar cofetarul e singurul la curent cu întregul. Luminiţe sunt peste tot...nu mai ştim noi să iubim, să vedem, să apreciem. Privesc în gol...

Dragostea e o floare fragilă. Trebuie să fie protejată, trebuie să fie călită, trebuie să fie udată. Numai atunci devine puternică, specială.

Fiinţa umană este o maimuţă. Oamenii nu fac decât să repete. Oamenii sunt imitatori. Repeţi comportamentul mamei şi al tatălui tău. Rămâi deformat dacă nu renunţi să faci asta, dacă nu capeţi individualitate, dincolo de opiniile şi trăirile lor.            

Da ştiu, fiecare părinte vrea tot ce mai bun pentru copilul său, îi vrea binele dar numai simplul fapt că îţi doreşti ceva nu înseamnă că o să se şi întâmple. Nu te-au rănit cu bună ştiinţă dar fiecare acţiune, fiecare discuţie aprinsă, fiecare judecată emisă greşit, lasă urme, consecinţe. Ajungi şi tu un robot, o maşină ca şi ei, un suflet rece, pasiv, te surprinzi făcând aceleaşi lucruri, spunând aceleaşi vorbe ca şi ei, pe care odinioară le detestai, spuneai că tu nu o să faci, nu o să dregi. Viaţa asta e dată naibii, totul e atât de subiectiv, de fragil.

Oamenii devin nişte falsuri, nişte prefăcuţi. Nu înţelegem că nu avem niciun drept să pretindem nimic de la nimeni. Pentru nişte nimicuri, oamenii distrug toate posibilităţile de a exista dragoste, afecţiune. Nimeni nu are vreo obligaţie să te iubească, dacă renunţi la pretenţii, încetezi să mai închizi uşi. Nu te aştepta la nimic. Dacă ţi se iveşte ceva în cale, fii recunoscător. Dacă nu se iveşte nimic, atunci nu este nevoie să se ivească.

Îi urmăresc pe oameni şi văd cum se tratează unii pe alţii ca şi cum ar avea obligaţii reciproce. Nu mai zic când deschizi tv-ul la un post de ştiri ce grozăvii auzi.De câte sunt capabili unii oameni. Cum ar putea creşte dragostea când nu există climat de gratitudine, de mulţumire? Oamenii sunt mult mai preocupaţi cum să apuce şi să ia. Pe toţi îi interesează să primească şi se pare că nimănui nu îi face plăcere să dea.

O relaţie nu este ca o afacere dar mulţi dintre noi exact ca nişte parteneri de afaceri ne comportăm. Dar de exemplu: vine o pasăre la uşa ta şi începe să ciripească un cântec însă nu îţi cere diplomă de merit ori vreun semn de apreciere. Cântă cântecul şi apoi pleacă fericită în altă parte. La fel şi dragostea. Vine după propria voinţă, nu este nevoie să o chemi.

Sădeşti o tufă de trandafiri, o uzi, îi pui îngrăşământ, o protejezi. Apoi, din senin, într-o bună zi, apare un trandafir superb şi casa ta se umple de parfumul lui. Aşa se întâmplă şi cu dragostea. Şi ca orice trandafir, se trece, se schimbă sezonul. Dar te-a încântat o perioadă, ţi-a înfrumuseţat existenţa. De ce trebuie să stricăm asta, să împroşcăm cu noroi în loc să apreciem unicitatea momentelor? Suntem atât de ingraţi şi de nedrepţi uneori...

Ştii că după soare vin ploi…

Nu-i adevărat că poţi îngropa trecutul…mai ales acela care a rămas în suspans…Întotdeauna te urmăreşte atunci când nu ai încheiat socotelile, nu ai avut o ultimă discuţie, o ultimă îmbrăţişare…lucrurile nu se rezolvă mereu de la sine. Uneori ignori semnele…le accepţi prin preajmă fără să-ţi baţi capul. Dar le-ai putea preveni dacă ai fi atent la timp. Prea multe poveşti derizorii…unde să mai găseşti ce ai pierdut?

Dragostea…uneori ajung să mă întreb dacă dragostea există sau e numai o minciună care acoperă relaţiile sexuale? Viaţa este viteză, şir de iluzii…

Te temi că nu mai ai pe cine să posezi. Tu erai fericit nu pentru că o iubeai ci pentru că o posedai. A poseda înseamnă control. Control înseamnă putere. Ea este tandră cu alt bărbat iar tu nu poţi controla asta. Îngrozitor! Suferi pentru că vezi că se simte bine cu altcineva. De necrezut! Ea poate fi fericită cu altcineva. Ce înseamnă asta? Păi înseamnă că tu nu mai ai exclusivitate. Adică nu ai o valoare specială. Dacă ai fi sigur de valoarea ta, nu ai avea nevoie de nicio exclusivitate. Tu îţi produci suferinţă singur. Totul e de percepţie, depinde de unghiul din care priveşti şi cum pui problema.

Cu toţii ajungem la acel punct din viaţa noastră când ceva sau cineva nu ne mai mulţumeşte ori nu ne mai face fericiţi, nu ne mai umple sufletul cu aceeaşi cantitate de bucurie, de iubire. Şi toţi trebuie să învăţăm să ne retragem cu demnitate, pur şi simplu să plecăm de acolo de unde simţim că nu mai avem loc. E aiurea să te complaci, o singură viaţă ai, nu trebuie să te mulţumeşti cu firimituri sau bucăţi sparte. Să acceptăm că totul se schimbă, că oamenii se schimbă, că totul trece şi că iubirea şi fericirea sunt atât de relative, fragile şi trecătoare încât s-ar putea să nici nu sesizezi că ele au făcut parte din viaţa ta. Se întâmplă pur şi simplu să te trezeşti într-o dimineaţă şi să simţi că nimic din ce a fost ieri nu mai e la fel. Tu nu mai eşti la fel. Ceva s-a schimbat undeva, cumva. Asta e. Suntem oameni nu roboţi programaţi după placul altora.

Relaţiile dintre oameni sunt atât de diferite şi complicate, încat uneori ai senzaţia că o necuvântătoare te-ar înţelege mai bine decât persoana cu care vorbeşti. Asta e. Suntem oameni...cu calităţi şi defecte. Strângem şi iar strângem numai fantasme…

Un nou început…

Închidem ochii şi visăm la un Făt-Frumos…

Învinge durerea, râzi cât se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte... (W.Shakespeare)

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film

Uneori tot ceea ce se întâmplă e asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film, este atât de bine realizat încât te-a captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Habar nu am. Ceea ce el gândeşte, tu gândeşti. Ceea ce vede el, tu vezi. Trăirile lui devin trăirile tale. Sinele crede că este Eul. Uită de propria sa natură, vrăjit de frumuseţea sau dramatismul Creaţiei. A rupe această vrajă este ca şi cum rupi o legătură. Dar orice carte, orice film, orice piesă de teatru ajunge la final. Când un bărbat şi o femeie iau decizia de despărţire, nu înseamnă că e un eveniment neapărat trist. Despărţirea poate fi începutul unei vieţi mai adevărate, mai autentice.

Iubirea care cere încontinuu se transformă treptat într-o închisoare cu pereţi transparenţi. Lumea asta e plină de cerşetori, de oameni care îşi cerşesc iubire unii altora. Dacă suferi, suferi din ignoranţă. Nu există suferinţă acolo unde este iubire necondiţionată. Suferinţa apare nu pentru că iubirea există, ci pentru că iubirea e inexistentă. Ceea ce există în schimb este agăţare, ataşament, dominare, gelozie, control, frică, dependenţă. Iubirea curge dar nu spre cineva anume. Se întâmplă să fie cineva în direcţia ei.

Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi trăiesc, fireşte, cu un deficit de iubire, un gol pe care încearcă să-l acopere intrând în relaţii unde se aşteaptă să fie iubiţi. Nu poţi oferi ceea ce nu ai. Este ceva similar cu parfumul unei flori. Ea nu a înflorit pentru o anume persoană, nu urmăreşte anumiţi oameni care să îi simtă mirosul. Ea doar îşi răspândeşte parfumul. Cineva poate fi în preajmă si se poate bucura. De fapt, floarea se bucură de propriul ei parfum, de faptul că îl poate răspândi în jurul său. Cam aşa e şi cu iubirea.

Mult prea des căsătoria nu este decât o închisoare frumos decorată, pe care societatea o recomandă cu ardoare şi ai cărei rezidenţi sunt oarecum recompensaţi. Dacă există iubire de ce mai e nevoie de căsătorie? De ce trebuie să-mi ”asigur” dragostea ta printr-un contract legal? Da ce e căsătoria ca un contract de asigurare? Ok toată lumea o face la un moment dat. De ce? …Parcă suntem precum două maşini cu rezervoarele pe jumătate goale, fiecare visând despre cealaltă că este o benzinărie.

A nu face altuia ce ţie nu îţi place e o formă de a te proteja pe tine însuţi. Câteodată ne oglindim în sufletul altcuiva pentru că încetăm să mai fugim…chiar de noi înşine. Uneori lucrurile care ne produc suferinţă ne educă. Câteodată liniştea vorbeşte şi atitudinea ta faţă de evenimente influenţează rezultatele. Observ cât de multe ai de învăţat de la oricine dacă te opreşti să asculţi cu adevărat, să auzi ce vrea să îţi transmită omul ăla, fiindcă în goana asta nebună ratăm atât de multe, spune cât mai multe, acoperă pe oricine şi mai ales tu să ai ultimul cuvânt dar nu neapărat ceea ce ai tu de zis e mai important ori ştii mai bine. La fine nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, nu-i aşa?

Observarea este non-interferenţă…să fii martor. Este ca şi cum ai sta pe malul unui râu, urmărindu-i atent curgerea, fără a încerca în mod stupid să reţii o anumită bucată de apă. În câmpul acesta de observare pură, detaşată şi liniştită, miracolele încep să se producă.

Momentele cruciale din viaţa noastră nu sunt nicicând planificate. Sunt aleatorii, spontane. Firea de iepure a unora nu e neapărat de blamat…aşa de precaut, aşa de discret. Sub învelişul lui drăguţ, adorabil, se ascunde o voinţă puternică şi o încredere de sine aproape individualistă. Şi totuşi, iepurele ţopăie întotdeauna peste obstacole şi năpaste şi aterizează mereu în picioare. Aşa că firea de iepure a unora e la fine, un model de a te descurca în diverse situaţii, de a-ţi depăşi limitele.

Iar sentimentele negative eu cred că dispar atunci când nu le mai opui rezistenţă. Nu mai lupţi cu ele, nu le mai negi existenţa ci înveţi să le accepţi, să le ignori. La fel e şi cu grijile, ele cresc precum copiii dacă le hrăneşti. Tu îţi alimentezi grijile prin energia pe care o investeşti în lupta ta. Dar cum viaţa e un flux, dacă le conştientizezi, le laşi să fie (îţi vine să urli – urlă, îţi vine să plângi – plângi, nimeni nu e de fier), nu mai au acelaşi impact, sunt înlocuite de altceva. Nimic nu durează.

Ochiul vede ce vrea să vadă, frumosul sau urâtul din jurul său dar dacă noi dăm toate straturile astea de aparenţe la o parte, vom simţi dincolo de ticăloşenia unora, mierea acestei vieţi.

Cine are o privire pătrunzătoare vede dincolo de ambalajul strălucitor.

De ce nu ies lucrurile aşa cum ne dorim când ne dorim...

Pentru că oamenii sunt diferiţi, simt diferit, reacţionează diferit şi au aşteptări diferite...

Pentru că nici Roma nu s-a clădit peste noapte, totul necesită timp, răbdare, investiţie, trebuie pas cu pas, treaptă cu treaptă şi să nu te dai bătut indiferent de obstacole...

Pentru că se poate ajunge uşor la conflicte, de cele mai multe ori cauzate de orgolii prosteşti...

Pentru că intervin o sumedenie de schimbări pe parcurs, de adaptări de-a lungul drumului şi uneori simţi că te lupţi cu morile de vânt şi nimic nu merită şi îţi vine să laşi totul baltă.

Pentru că uneori ne pierdem entuziasmul, energia...

Pentru că sunt puţini oameni corecţi, oneşti, de încredere, puţini care chiar cred în tine şi în lucrurile pe care le faci...

Pentru că lucrurile cu adevărat importante nu se trâmbiţează, ci se trăiesc pur şi simplu...

Pentru că nimeni nu e de neînlocuit...

Pentru că avem aşteptări nerealiste...

Pentru că lumea nu se învârte în jurul tău ...

Pentru că nu e de ajuns să visezi, trebuie să faci să se întâmple, să munceşti...1% inspiraţie, 99% transpiraţie...

Pentru că uneori ne construim lumea în jurul altor oameni şi ne pierdem autonomia, adunăm oameni de calitate îndoielnică, profitori, trădători în jurul nostru...

Pentru că oamenii sunt actori foarte buni, una spun şi alta fac, una gândesc şi alta spun dar nu asta contează ci tu să înveţi detaşarea, să înveţi să-l iei pe fiecare om aşa cum e, cu bune cu rele, fără să te afecteze, fără să o iei personal, să spui ce gândeşti, ce simţi, ce vrei dincolo de tipare, de ce se cuvine.

Pentru că cu cât timpul trece, cu atât oamenii devin tot mai încărcati de greutăţile vieţii şi se lasă pradă tristeţii. Îşi încarcă sufletul cu frustrări şi dacă nimic nu mai este bun în viaţa lor, este normal ca nu mai au de unde să ofere bine. Însă, cred că stă în puterea fiecăruia să aleagă sa fie bun prin faptele sale şi să nu facă rău gratuit.

Pentru că nu toate lucrurile le poţi face singur, de cele mai multe ori ca lucrurile să se întâmple ai nevoie de alţi oameni. Pentru că mulţi dintre ei au creierele intoxicate cu poveşti idioate, pentru că unii nu se maturizează niciodată, pentru că pot fi foarte cruzi cu cei care îi contestă sau nu le aprobă comportamentul..

Pentru că pur şi simplu nu a fost să fie...chestiune de noroc, voinţă sau întâmplare. Şi alte câteva mii de de ce-uri sau pentru că, fiecare invocând motive personale bazate pe experienţe personale. Nu contează asta atât de mult, shit happens...puterea de a trece peste evenimente neprevăzute, situaţii, de a depăşi, a ierta, uita, capacitatea de adaptabilitate e mult mai importantă, la fel ca conştientizarea şi  bucuria prezentului. Important e să lupţi pentru ce îţi doreşti, să nu te opreşti, să crezi în visele tale în ciuda tuturor obstacolelor.

Personajul lui Tolstoi din Război şi Pace, Pierre, spunea că “omul este făcut pentru a fi fericit, fericirea este în el însusi, în satisfacerea trebuinţelor omeneşti şi toată nefericirea îi vine nu atât din lipsuri, cât din prea mult belşug”. Eu cred că singura modalitate prin care poţi dobândi adevărata fericire este să faci ceea ce îţi place, ceea ce te defineşte şi te pune în valoare ca şi fiinţă. Nimic, dar absolut nimic altceva nu este mai important decat ceea ce simţi în interior...

Printre rânduri...

Într-o asemenea lume nu este loc pentru sentimente care să dovedească faptul că suntem jalnici, frustraţi, neputincioşi…Proşti nu sunt ăia care cer ci ăia care dau, cum e cazul Biancăi D. care îşi vinde nunta pe la tv, pe o sumă frumoasă de bani, sau cei care se înjură de 2 ori, se despart, se împacă, fac circ şi se balăcăresc pe sume importante. Vedete din carton. Totul s-a transformat într-o telenovelă jalnică. Da asta e piaţa, asta se vinde, asta se cere.  

Când mă gândesc la poluarea mentală realizată prin mass-media îmi vine să mă mut în altă ţară. Dar orice pădure are şi uscăciuni. Jungla urbană. Cred că ar trebui să ne băgăm minţile în cap, noi românii, să mai lăsăm scandalurile şi critica.

Trăim vremuri grele, cu preocupări intelectuale aproape inexistente, cu non valori, cu romantism tehnologizat şi cu lipsuri acute…de toate. Românii pe lângă faptul că se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult de esenţă, esenţial, am observat că foarte mulţi bani cheltuie pentru discuţii politice, speculaţii financiare, jocuri de noroc ori alte activităţi din care perspectiva îmbogăţirii pare rapidă şi sigură.  În realitate însă, prin astfel de afaceri se îmbogăţesc câteva mii, din banii câtorva milioane. 

Nu-i aşa că e adevărată zicala aia care spune că pe orbul cu ochi nu-i păcat să-l păcăleşti? Ne lipseşte pragmatismul multora dintre noi, ok fiecare e liber să facă ce îl taie capul, nu sunt în măsură să judec pe cineva, doar îmi exprim părerea, viziunea asupra lucrurilor.

O altă chestie care mă nedumereşte: nu avem bani, nu avem fonduri pentru mai nimic da e plin de catedrale, de mănăstiri impunătoare şi biserici la tot pasul. E full, mai mult decât ar fi necesar şi totuşi se construiesc întruna. Păi bine măi oameni buni, nu avem şcoli, cele care sunt esenţiale pentru viitor, nu investim în educaţie, învăţământ, nu investim pentru a crea locuri de muncă, apartamente pentru tineret, nu investim pentru spitale şi medicamente, pentru pensii sau alte nevoi dar în biserici pompăm bani întruna, ca să se lăfăie preoţii în lux, preoţi care n-au dat dovadă de înţelegere pentru necazurile românilor  şi vai ce credincioşi suntem. 

Mi se ridică părul în cap când mai aud pe vreuna că a cheltuit milioane de lei pe acatiste date la biserici sau pe nu ştiu ce slujbe, apoi se plângea că nu are bani, nu are noroc. Ok înţeleg că omul se agaţă de orice credinţă, orice speranţă când e disperat da chiar aşa nu ne folosim şi noi creierul, îl lăsăm să vegeteze? Ne-o facem cu mâna noastră, atâta falsitate, bătaie de joc, lipsă de interes, curiozitate sau logică e ceva de speriat.

E foarte important cum reacţionezi în clipe de restrişte, în momente de criză. Trebuie să înveţi cum să faci faţă furtunilor, să îţi controlezi ieşirile, căutând să fii cât mai diplomat, mai raţional. Să înveţi să te adaptezi situaţiei şi să nu faci o dramă din asta. Deşi sunt oameni şi oameni…unii se pierd cu firea alţii nu. Uneori trebuie să iei decizii rapide şi să ai curaj.

După cum spunea cineva: aflăm mai multe despre caracterul oamenilor într-o singură zi proastă decât în toate zilele bune la un loc. Conştientizează, simte prezentul, percepe realitatea, asta aş zice…asta face lumea mai interesantă până la urmă: să crezi în miracole şi în comori. Nu îţi pierde speranţa…

O nouă experienţă de iubire nu are nimic în comun cu experienţele trecute : e întotdeauna nouă. Nu poţi face ca iubirea să încremenească în timp, ea se transformă mereu. Chiar dacă vrei ca totul să rămână la fel, nici tu nici partenerul tău nu veţi rămâne ca atunci când v-aţi cunoscut. Iar tristeţea şi reproşurile nu servesc la nimic.  Nimeni nu pierde pe nimeni. Nu suntem ceea ce vor oamenii să fim. Poate doar o perioadă, apoi ceva se schimbă, uneori în rău alteori în bine, aşa e legea firii.

Până la urmă, nici trenul nu stă în gară o veşnicie, pleacă mai departe din punctul A în punctul B. Cred că pe lângă faptul că suntem marionete în mâinile lui Dumnezeu, fiecare cum îşi aşterne aşa doarme.