Umbre și lumini...

Vreau un coșuleț cum e acela de picnic. Vreau să pun înăuntru, ca niște licurici în întuneric, lucrurile bune care mi-au traversat viața, toate amintirile frumoase, toate inimile calde. Luminițele de la capătul tunelului, prieteniile magice și experiențele ce mi-au atins inima. Să mă amuz de toate visurile prostești pe care le-am avut, de toți fluturașii din stomac, de toată naivitatea și agonia iubirii. Aș vrea să mă pot întoarce în copilărie, acolo unde nu cunoșteam  goana asta nebună, lumea asta plină de trădări, acolo unde cuvintele nu erau contrazise de timp. Aș vrea un moment de liniște, de detașare totală. Coșulețul meu magic, plin de chestii prețioase.

Și fug din nou de tot ce m-a rănit vreodată și încerc să peticesc speranța zdrențuită de incertitudinea lor, de lașitatea lor. Încerc în continuare să nu las viclenia și neîncrederea să câștige. Poate că totuși nimic nu e la voia întâmplării, avem un destin. Voi vedea alt răsărit, alte orizonturi, voi dansa în ploaie din nou. Va fi mereu un nou început. Poate că îmi plac începuturile, ideea unei file  goale ce așteaptă să fie umplută...

Poate că trebuie să învăț să țin ascuns bisturiul adevărului, să le spun doar ce vor să audă. Utopie...de ce le pasă altora de încercările mele de a atinge iubirea? și dacă sunt dezamăgită ce? Şi dacă sunt minţită ce? O să-mi treacă. Nu vreau să fiu obosită și resemnată doar urmărind, comentând, judecând spectacolul vieții altora. Poate că trebuie să mă conving singură de adevăr și minciună. E dreptul meu să mă revolt împotriva prostiei, prejudecăților și conformismului. Poate că nu vreau să trăiesc în frică, în neputință, în lașitate și prostie. Poate că vreau să simt gustul lumii în care trăiesc, poate că vreau să fiu colorată şi intensă, nu doar banală. Poate că nu vreau să stau cuminte în banca mea și să fac ce se cuvine, poate vreau să fac altceva. De ce deranjează asta așa mult pe toată lumea?!

Poate că vreau să fiu precum iubirile noi - care sunt pline de spaime, nu au niciun loc în lume şi nu au o destinaţie stabilită. E adevărat uneori se răcesc, se rătăcesc, uneori dispar în neant...alteori renasc mai puternice ca niciodată, iau o altă formă.   

Tocmai asta le face atât de unice şi speciale. Poate că nu vreau să fiu o altă vită din turmă. E viaţa mea, e alegerea mea cum vreau să trăiesc.

Eu cred că fiecare om are propriile lui sentimente, propriile lui percepţii asupra lumii în care trăieşte. Ne diferenţiază atât de multe. De ce e aşa greu de acceptat asta?

Cred că, dacă nu îţi place ceva, trebuie să spui de ce nu îţi place în loc să te forţezi să-ţi placă, în loc să te complaci. Altfel e viaţă mimată nu trăită. Mă enervează la culme oamenii care cred ei că ştiu ce trebuie să facă fiecare om în parte, la o anumită vârstă, într-o anume perioadă. Eu nu cred în limitări de genul, nu cred în anii cronologici ci în vârsta spirituală, în felul cum te simţi în pielea ta, cum te simţi în interior.  Nu doar să orbecăi ca prostul, să nu ai pentru ce trăi, să nu ai vise, idealuri, valori. Nu îi înghit pe ăştia superficiali, pe cei care copiază tot ce văd în jur şi se cred tari.

În general, oamenii cu ceva în cap au tendinţa să-şi simplifice viaţa, nu să şi-o încarce inutil. O persoană cu principii şi valori, nu atacă, nu jigneşte şi nu-şi pierde timpul cu bârfa ci caută să vorbească deschis, la obiect, vrea să spună ce gândeşte faţă în faţă nu prin intermediari sau mesaje, și apoi își vede de ale lui. Cei care îi împroaşcă cu noroi pe alţii şi îi condamnă, nu dau dovadă decât de laşitate, falsitate şi imaturitate. Pentru că dacă eşti capabil de sentimente frumoase, pure, nu ai cum să fii altfel, indiferent că eşti rănit, suferi, etc.

Mă uit cu atenţie la oamenii din jurul meu. Urmăresc scene, în special persoane despre care nu ştiu nimic. Mă las furată de peisaj, mă desprind. Oameni supăraţi, apăsaţi, trişti majoritatea. Dar mai ales, bombănitori. Mereu există câte ceva de care se pot plânge. Văd resemnare întipărită pe chipurile lor. E un peisaj dezolant, griul din oameni e greu de privit. Rar mai prind câte un zâmbet  fugar...fiecare este în lumea lui, cât mai departe de aici, cât mai departe de ce se întâmplă în jur.

Doar din când în când, văd un grup de şcolari veseli, puşi pe şotii ori câte un el şi o ea care par că sfidează viaţa şi se uită unul în ochii celuilalt şi zâmbesc larg, trâindu-şi iubirea în văzul tuturor. Dar ceilalţi se uită ciudat la cei doi, îi condamnă din priviri căci fac notă discordantă cu peisajul. Zâmbetele lor largi nu au ce căuta în acest peisaj. Ei ştiu încă să se bucure. 

Şi mai sunt acei oameni, care parcă ar fi goi pe dinăuntru, nu mai simt nici bucurie, nici supărare. Nicio emoţie, nicio inițiativă. Asta e pierderea lor...E alegerea fiecăruia până la urmă. Noi alegem ce şi cum vrem să fim. Noi alegem dacă construim sau distrugem, dacă înflorim sau ne veştejim, dacă vibrăm sau stăm indiferenţi și bosumflați.

Despre tine...

Între iubire și dispreț. Între pasiune și scârbă. Între tăcere și zgomot. Între zbucium și indiferență. Între șoptit și țipete.  Între atingeri, mângâieri și răceală. Între văpaia focului și frig pustiu. Între normal și neobișnuit. Între rațional și nebunie. Între natural și obligat. Între impuls și control. Mă învăț și mă dezvăț. În mine se dă mereu o luptă între toate ce mi le provoci. Mintea mea nu știe să trăiască în liniște, nu știe când să se oprească. Ceva din mine te-ar iubi, ceva te-ar devora (sau arunca la rechini). Dezacord total. Când să-mi ascult instinctul și când nu...

...e în stare să se joace, nu și-a pierdut inocența, e în stare să se mire, în stare să mă iubească pueril așa cum o fac copiii. El încă-mi vede fluturi în păr, el deschide ceva în mine și mă aduce înapoi...mă face să privesc lumea altfel,  cumva mă face pe mine să mă iubesc mai mult, căci mă văd prin ochii lui. E ca și cum m-aș vedea oglindindu-mă în el.

Ne mișcăm în același ritm al iubirii, ne cuprind aceleași temeri și neliniști, fugim împreună de clișee și de zidurile monotoniei. Noi îmbrățișăm pasional autenticitatea trăirilor, gândurilor, iubirilor. 

Și sper că mă aproprii de profunzimea ta, dincolo de capetele colorate și măștile frumos pictate pe care le afișăm fiecare în lume. Nu mă asemăn încă cu spiritul tău profund liber, cu toată dorința mea de a rupe brațele captive ale previzibilului și a cutumelor societății.

De când suntem împreună, trupul meu a devenit un mecanism dornic să-și arate iubirea, dorința, curiozitatea, dăruirea. Mă domină ceea ce SIMT nu ceea ce gândesc.

Nebunie instantanee, sensibilitate înnebunitoare, iubire senzuală, chiar joc de iubire, creativitate jucăușă.  Creionăm un curcubeu al viselor și devenim precum pisica - care are întotdeauna salturi pregătite și, sub ea, gheare gata de luptă...Asta mi se întâmplă cu tine.

Dar când mă refuzi și nu te ții de cuvânt, trezești în mine vechi angoase, temeri încă neexplorate. Dar sunt conștientă că nimic nu e ideal, perfect și  noi ne agățăm de iluzii ca să înfrumusețăm realitatea în care trăim. Ne păstrăm speranța. 

Uneori, dragul meu, creezi umbre...trezești  umbre fugare cu mesaje incerte, iau naștere abisuri de neliniști surde.  Uneori cerul se închide și viața parcă stă-n loc, sufletul-mi devine precum  furtunile de pe mare, speranța mi se năruie și se așterne neantul...refuzându-mi-te!

Viața-mi pare un labirint de oglinzi și imagini răsucite. Uneori înțeleg și accept că vrei să-ți afirmi dorințe, că există între noi temeri nerostite și noi speranțe înmugurite. Dar alteori nu înțeleg și mă simt negată și mă simt îndepărtată și atunci nu mai suntem noi ci EU și TU! Uneori nu-i nimic de înțeles ci doar de acceptat și asta mă enervează.  Mă enervezi când încerci să mă repari ca pe un obiect stricat și mă deziluzionezi. Oricum nu ai nici priceperea nici răbdarea de care ar fi nevoie.  Mă lași fără culoare, devii un pictor nepriceput care nu reușește să redea esența... Iar uneori putem spune orice și oricum însă conversația devine un joc de foarfecă de grădinar, unde fiecare taie vocea celuilalt de îndată ce răsare. Asta nu e bine pentru niciunul din noi, nu e nici constructiv.

Câteodată mă faci să mă deschid precum un boboc de floare, alteori mă inhibi la fel cum iarna nu te poți bucura de soarele acesta înghețat decât din spatele ferestrei.

Asfințitul colorează în portocaliu orizontul nesfârșit. Mă fascinează. Ca și tine. Și noaptea stelele...Oh, atât de sublime, magice la fel ca lumina lunii. Parcă invită toate scandalos la dragoste, părtașe la pasiunea și zbuciumul oamenilor. Iubesc Luna pentru ca îmi luminează nopțile, îmi mângâie sufletul. Pentru mine Luna este aliatul îndrăgostiților, creează climatul magic. Toate iubirile mele trăite sau netrăite s-au consumat sub clar de lună. Iar Stelele…le iubesc pentru strălucirea lor, pentru cum știu să tăinuiască secrete, milioane de secrete. Stelele îți știu povestea, deziluzia sau deznădejdea. Te ascultă, te privesc, și…tac.

De fapt, prin frumusețea naturii reușesc să evadez din realitățile grosolane ale acestei lumi...Găsesc acest mister al creației, această natură emoționantă, o călătorie în căutarea aventurii, a adevărului care se arată ochilor mereu într-o altă lumină. Aceeași dar mereu alta.

Zgomotul din orașe te asurzește, te imunizează în fața frumuseții, de aceea, mereu caut un loc liniștit unde pot redescoperi lucruri, locuri unde mă pot regăsi și mă pot umple de altfel de imagini.

Răspunsuri...

Lumea e mare şi are o grămadă de oameni minunaţi în ea, oameni talentaţi, oameni frumoşi sufleteşte sau cu un suflet de copil, oameni care merită totul. Pentru ei merită să lupţi, să mergi mai departe şi să încerci să faci lucruri frumoase. Pentru că e posibil ca într-o zi drumul lor să se intersecteze cu al tău.

Ei sunt cei „altfel”, cei care îţi luminează şi îţi colorează viaţa într-un mod unic. Unii te vor face să vibrezi, alţii te vor face să experimentezi o altfel de compatibilitate, unii îţi vor lăsa comori în suflet, alţii te vor face să priveşti altfel viaţa. Pentru oamenii ăştia nu merită să te laşi deformat de societate, de oameni răi. Nu merită. Mă feresc de oamenii prefăcuţi, care vor doar să afişeze, asta-i viaţa mimată, nu trăită, şi genul ăsta de oameni te descurajează să-ţi păstrezi normalitatea, bucuria.

Cred că atunci când doi oameni sunt meniţi să fie împreună, timpul îşi pierde măsura...cumva se regăsesc mereu. Uneori răspunsurile vin atunci când nu mai avem speranţa că vor veni. Viaţa e plină de surprize, niciodată nu ţi se întâmplă exact ce te aştepţi. Alteori când obţii răspunsuri la unele întrebări ce te frământă, se întâmplă să afli mai multe despre tine, despre ce te defineşte ca om, despre lume. Fiecare clipă e un nou început...de întrebări şi răspunsuri.

Câteodată din frică, din laşitate, întrebările nu ies la suprafaţă. Poate că ne ard pe buze dar cu toate astea nu le rostim de frica consecinţelor sau pentru că e mai confortabil sub pătura ignoranţei. Adevărul nu e neapărat plăcut sau uşor de acceptat.

Sunt unele răspunsuri ce te gâtuie de emoţie, te lasă fără grai şi altele care te copleşesc cu trăiri. Dau viaţă unor gânduri bântuite, unui foc lăuntric. Sunt momente în care trebuie să taci doar ca să poţi asculta cu adevărat răspunsuri. Uneori când buzele sunt pecetluite inima cântă cu mii de voci...

Altele sunt pur şi simplu...chemate, dorite, răspuns la ce ai provocat, sau după ce ai tânjit.

Uneori trebuie să gândeşti mai puţin şi să faci mai mult, să simţi mai mult. Esenţa lucrurilor contează, nu lucrurile în sine.

Înainte de a fi capabili să comunicăm cu adevărat cu ceilalţi, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine destul de bine. Nu e suficient să citeşti, să te informezi, să ceri păreri, să te educi, fără a te uita tu însuţi în interiorul tău şi să simţi cu adevărat ce e real, adevărat şi important pentru tine.

Câteodată am senzaţia că unora le curge în vine sânge putred şi afectat. Mult prea viciaţi, mult prea indiferenţi, fără scrupule. Urăsc acele zâmbete maliţioase, răutate deghizată, acei oameni care apar ca un nor în încăpere, autosuficienţi. Nu au nimic bun de oferit.

Maturitatea vine la pachet cu foarte multă ipocrizie. Ea vine dintr-o serie de deziluzii, dezamăgiri. Totuşi maturitatea te învaţă să ai aşteptările potrivite, să alegi mai conştiincios, sunt etape...totul e trist dacă vrei să fie trist.

Rămâi frumos. Rămâi aşa cum eşti. Bun, implicat, capabil de dragoste. Alege lumina, fii diferit. Ştiu că e mai uşor pentru un om să ucidă lumina din sufletul lui, decât să lupte cu întunericul de pretutindeni. Dar poţi să ieşi din tipare. Hai să nu devenim toţi umbre a ceea ce am fost cândva sau am vrut să fim, tentative de oameni. Morţi vii care renunţă prea uşor...

Hai să mai dărâmăm din zidurile astea invizibile, ce le-am ridicat cu trufie şi ambiţie, hai în loc să ne plângem şi să ne resemnăm, să redefinim „aproape”, legăturile afective - tandreţea şi dragostea. Lumea ar fi un loc mai frumos, mai bun. Nu poţi schimba o lume întreagă dar poţi încerca să te schimbi pe tine, să îmbunătăţeşti unde poţi, să luminezi încăperea în care apari, să lupţi. Trebuie să ştii să pierzi, să ierţi, să uiţi cu capul sus. Your soul is your gift to the world...

Viaţa e imprevizibilă precum o femeie: acum îţi zâmbeşte, acum îţi trânteşte uşa în nas...

Ninsoare de gânduri...

Am învăţat că atunci când baţi la o uşă care nu se mai deschide pentru tine, e timpul să mergi mai departe, să deschizi alt capitol al vieţii tale. Iei lucrurile ca atare şi îţi continui drumul cu alte vise, în alte locuri, cu alţi oameni. 

Te ataşezi de o persoană şi o crezi specială, diferită de restul şi când te aştepţi mai puţin, îţi demonstrează că e la fel ca toţi. Nimic nu e aşa cum credeai, te-ai lăsat ghidat de ceva fals, ce nu există în realitate. E şi el stricat. Of şi cât detest sindromul de turmă... 

Oamenii sunt dezamăgitori, înveţi să îţi faci scut de protecţie în jurul inimii... Deşi prefer să îmi ascult inima, am învăţat să urmez şi raţiunea, să nu mai primesc cu inima deschisă pe oricine, să nu mă mai pripesc, am învăţat să plec atunci când consider că omul de lângă mine nu mai are nimic bun de oferit şi să păstrez în viaţa mea doar ce merită păstrat. 

Uneori tot ce avem nevoie este o doză de curaj, îndrăzneală şi muzica potrivită. Ori în loc să regretăm ce a fost sau cum putea fi, mai bine să ieşim din casă...plimbăreli,hoinăreli şi promenade ne vor prinde bine. Orice loc pe care nu-l părăseşti devine o închisoare.

M.Bolton avea o melodie în care spunea: ..there’s a time for love & a time for letting go...Life goes on. Unele zile sunt bune, extraordinare, altele mai puţin bune sau mizerabile. Dar trec şi toate la un loc, sunt ok.

Orice în viaţă are la bază improvizaţia, deci vei ştii ce să faci şi cum să faci la momentul oportun. Norocul nu le zâmbeşte niciodată celor care spun mereu nu. Îndrăzneşte! Schimbarea nu e niciodată uşoară dar de cele mai multe ori se dovedeşte a fi benefică, necesară.

Toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii şi uneori îmi spun că cel care cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Prostul e fericit în prostia şi ignoranţa lui. Un fel de: ce nu ştii, nu te deranjează.

Am învăţat că din trecutul meu trebuie să păstrez doar învăţăturile şi amintirile frumoase, fiindcă experienţele nefericite şi regretele îmi vor împovăra sufletul inutil. Orice ceartă degradează sufletul şi nu merită...cuvintele urâte, reproşurile nu servesc la nimic. Acum ştiu că lucrurile nespuse la timp, zadarnic sunt spuse mai târziu. Iubirea şi binele nu pot fi oferite cu forţa celor care nu vor. Asta e. Omul rezonabil se adaptează lumii în care trăieşte. Iar mie îmi este destul de clar că nimeni pe lumea asta, niciun străin, nu te poate iubi, ajuta sau ierta precum părinţii tăi. La străini, în spatele bunelor intenţii se ascund interese proprii.

Dar oamenii curaţi la suflet au această dorinţă, de a nu da importanţă tuturor lucrurilor urâte şi rele care-i înconjoară. Ei caută frumosul în lume, caută curcubeul, răsăritul şi aproprierea. Ei văd floarea şi nu spinii, ei văd verdele şi nu le pasă de murdărie,acolo unde alţii văd doar dizgraţie ei văd sensibilitate. Ei ştiu că orice situaţie lipsită de armonie e doar aparentă. Ei nu apreciază coperta unei cărţi ci povestea ei. Ei ştiu că temerile paralizează credinţa şi îşi fac curaj. Ei îi înlătură pe cei care sunt ca nişte umbre şi nu îi lasă să-i priveze de soare pentru nimic în lume. Ei ştiu că marile furtuni scot gunoaiele la suprafaţă.

Întotdeauna vom păstra nostalgia tinereţii. Simţi diferit când te întorci la lucrurile făcute în tinereţe, în studenţie...le resimţi altfel importanţa, intensitatea.

Pe bănciile şcolii toate par posibile, realizabile, ai putea încerca orice, ai tot timpul din lume să te joci, să fii cine vrei să fii, să nu iei nimic în serios. Poţi fi pictor, artist, nonconformist, poţi să fii ce şi cine vrei fără să fii aspru judecat, fără să se aştepte de la tine comportament matur, asumat, responsabil. Nimic nu e prea deplasat cât eşti tânăr, poţi să spui în faţă orice oricui fără teama consecinţelor. Eşti tânăr plin de speranţe, nesăbuit şi naiv. 

Cu trecerea anilor, lucrurile se schimbă, entuziasmul păleşte. Te loveşte viaţa, preocupările, greutăţile te prind din urmă şi toate acele multe opţiuni din timpul şcolii, pur şi simplu nu mai sunt acolo. Cu timpul înveţi să te comporţi conform vârstei. Nu ai încotro. Dacă atunci când eşti tânăr, ai tot timpul din lume să faci orice doreşti, să stai tolănit pe canapea cât e ziua de lungă, să citeşti multe cărţi, să te distrezi fără măsură, îţi permiţi să baţi câmpii, să ai discuţii interesante pe marginea unor teme care te preocupă, a unor idei, ei bine, atunci când eşti adult realizezi că nu mai ai timp de nimic, că opţiunile ţi se îngustează pe zi ce trece, că orice noapte pierdută o plăteşti scump şi nu-ţi mai permiţi luxul lejerităţii, nehotărârii, iresponsabilităţii. 

Unii oameni se îmbătrânesc singuri prin faptul că îşi impun tot felul de restricţii şi îşi reprimă sentimente şi dorinţe, le e frică de judecata semenilor, ori se ruşinează şi refuză să mai înveţe lucruri noi. Fiecare vârstă are frumuseţea ei, sunt etape necesare, iar vârsta cronologică nu are nicio treabă cu vârsta spiritului. Mulţi nu înţeleg asta. Oricum lumea va condamna mereu ceea ce este diferit de tipare şi nu este conform cutumelor societăţii. Dar nu trăieşte nimeni în locul tău, nu te resemna, tu alegi ce şi cum vrei să fii.

Mă întreb unde au dispărut cuvintele frumoase de dragoste, poeziile, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, magia muzicii de calitate, discuţiile despre cărţi bune, interesante, jocurile şi dansurile de societate care apropriau oamenii? Unde au dispărut naivităţile şi naivii, cavalerii şi domniţele cu umbreluţe? Ce-i cu marea asta de clişee, confuzii? Ok, erau alte vremuri,alte obişnuinţe şi nu se mai aplică vremurilor noastre. Fiecare generaţie se confruntă cu alt set de provocări.

Tăinuiri în iubiri...

Regretele sunt cele mai urâte sentimente...dar a greşi e totuşi omeneşte. Şi apoi e uşor să dai sfaturi, să scrii, să gândeşti, să ştii ce vrei dar e mult mai greu să pui asta în practică. Mereu apar răsturnări de situaţie, chestii inevitabile, neplanificate.

Oamenii greşesc. Nu pentru că vor neapărat, nu pentru că asta şi-au propus din capul locului, nu pentru că sunt răi, nu pentru că nu iubesc. Ei fac uneori alegeri greşite, determinate de tot felul de conjuncturi ori slăbiciuni personale. Uneori amânăm prea mult pentru a ne mărturisi nişte greşeli şi pentru a ne cere iertare, ajungând în nişte situaţii neplăcute, ingrate. Iar asta duce negreşit la alte greşeli, la alte tăinuiri, punând distanţă între noi şi oameni dragi nouă. Mărturisirea unei greşeli eliberează sufletul de povara vinovăţiei indiferent dacă suntem iertaţi ori ba. 
Una din greşelile fundamentale în orice relaţie este lipsa comunicării. 

Atunci când nu comunică deschis unul faţă de celălalt, onest şi încep să-şi ascundă lucruri. E un fel de sfârşit anunţat pentru că lucrurile tăinuite sunt foarte corozive pentru suflet. Asta clar.

Cel mai mult greşim atunci când îi lăsăm pe alţii să ia decizii în locul nostru. Când asistăm indiferenţi dar indiferenţa se plăteşte. La fel şi nehotărârea, are consecinţe, urmări. Iar părerile de rău nu vindecă răni, nu şterg cu buretele...Pentru că meriţi tot ce e mai bun, nu trebuie să te mulţumeşti cu nimicuri, cu ce vor alţii să-ţi dea, ci să lupţi pentru ce îţi place, pentru idealuri, pentru vise şi să te protejezi. E de datoria ta să te respecţi şi să încerci indiferent de rezultat.

Uneori se întâmplă să judecăm oamenii după aparenţe şi false valori fără a înţelege intenţiile lor, fără a-i aprecia în vreun fel. Şi trist e că de multe ori dispar din viaţa noastră, rămân cuvinte nerostite, o tăcere apăsătoare...Ar trebui să fim recunoscători pentru fiecare gest frumos, pentru fiecare atenţie, pentru orice ni se dăruieşte, fiindcă nu obiectul în sine descrie calitatea omului, ci intenţia lui. În spatele unor lucruri şi gesturi aparent neînsemnate, lipsite de valoare, se pot ascunde intenţii şi sentimente extraordinare, pline de bunăvoinţă. Şi cum totul e trecător, firav...poţi pierde totul într-o secundă.

Nu trebuie să lăsăm dezamăgirile, trădările, suferinţele să ne transforme în nişte persoane reci, nesigure, suspicioase, care împroaşcă cu venin în jur. Nu merită. Rolul de victimă, de neputiinţă, de laşitate, nu aduce nimic bun.

Urăsc faptul că se pierd adevăratele valori, că sunt prost înţelese atât de multe lucruri şi că mulţi dintre ei nu ştiu să trăiască frumos, se irosesc inutil, detest faptul că preferă să se înstrăineze în loc să se aproprie şi că se ataşează mai mult de lucruri decât de oameni, se despart cu prea multă uşurinţă de orice şi oricine, se îndepărtează de esenţial. Toţi merităm o viaţă frumoasă, nu ar trebui atât să alergăm, să forţăm, să grăbim...furaţi de tumultul vieţii cotidiene pierdem naturaleţea, spontaneitatea şi firescul.
 

Ar trebui să ne regăsim în lucrurile pe care le facem, să credem în magia clipelor şi mai ales să nu uităm să  fim noi înşine, aşa cum ne simţim cel mai bine. Să înaintăm cu paşi hotărâţi spre ceea ce ne dorim, spre ceea ce ne face fericiţi. Adevărul eliberează.

Şi cum spiritele libere, oamenii sinceri, fără inhibiţii, calzi şi profunzi, sunt tot mai greu de găsit, ar fi bine să le arătăm că ne pasă, să-i apreciem şi să le mulţumim că ne fac lumea mai bună, mai reală, atunci când ne însoţesc pe drumul nostru indiferent cat poposesc. Lansăm cu prea multă uşurinţă vorbe grele, arătăm cu degetul, creăm prea multe probleme, complicaţii fără logică, uneori din egoism, frica, neatenţie, alteori din frustrări personale. Nedrept, nejustificat. 

Câteodată îţi pare rău că ai aşteptat prea mult şi nu ai făcut un lucru pe care l-ai fi putut face (cu uşurinţă cândva), dar acum nu mai poţi...

Datorită iubirii se întâmplă miracole, datorită iubirii suntem frumoşi, buni. Iubirea chiar e cel mai frumos sentiment, ea ne înalţă, ea ne face să vibrăm. Eu cred că iubind nu pierdem, chiar dacă nu primeşti cu aceeaşi măsură înapoi, ea te ajută să devii ceea ce eşti azi ori cel de mâine, te ajută să te cunoşti mai bine şi să descoperi limitele tale. În zona de confort nu se întâmplă nimic interesant, dacă nu eşti provocat, aţâţat, e în van. Noi trebuie să ne continuăm drumul personal, să ajungem în deplinătatea cunoaşterii de sine indiferent... Iubind trăim, învăţăm, devenim mai puternici, mai umani, mai frumoşi. Trecem de bariere şi ziduri. Dar cum e mai uşor să renunţi decât să lupţi...

Dă-le celor pe care îi iubeşti aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne.

„E o mare diferență între plăcere și iubire. Dacă îți place o floare o rupi, și o iei cu tine, dacă o iubești o uzi și o îngrijești o viață întreagă.” ( Kristiano Loshi )

Mă împrăştii şi mă adun...

Timpul trece rapid ca o săgeată...eşti atras...am nevoie iar de soare, să fac un mic popas...

O dată cu timpul spui că o să treacă...dar nu rămâi fără de pată, clar. Îţi spui că greşelile te învaţă, că vei deveni mai bun, mai înţelept, că vei şti mai bine, vei fi mai pregătit...mm nu e chiar aşa, mereu apare altceva la care nu te-ai gândit şi nu ai decât să te adaptezi, să iuţeşti pasul...asta e viaţa, învâluire într-un dans pe un ritm nebun, fără reguli, fără direcţie, niciodată acelaşi...Nu există dans al sedentarului.

Instinctul de conservare, de supravieţuire nu te lasă să te dai bătut, să abandonezi vasul vieţii chiar dacă te simţi obosit, dezamăgit, sleit de puteri...chiar dacă te simţi sufleteşte gol precum o epavă bântuită de prea multe fantome...

Cum pot să respir normal atunci când simt că nu mai am aer? asta aş vrea să ştiu...Aş vrea să merg exact acolo unde mă duce inima...

Am înţeles că iubirea nu oferă garanţii, ca ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac îşi ia zborul şi că, oricât de mult am iubi şi oricât de mult am dărui, oamenii ne pot părăsi ca şi cum nu am însemnat nimic pentru ei. Asta doare.

Şi tu te vei transforma într-un tablou, înauntrul meu, care acoperă pereţii albi...o operă de artă, un artist nenăscut...timpul schimbă, timpul deformează...

Sunt oameni care râmân chiar dacă pleacă...

Unii oameni intră în viaţa noastră neinvitaţi, nedoriţi -  ca mai apoi să devină universul nostru. Dar într-o zi ne părăsesc. Pur şi simplu, fără niciun cuvânt. Atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, luând cu ei şi o parte din sufletul şi visele noastre...Doare, chiar dacă ne lasă în schimb lecţii de viaţă, o poveste fără final fericit dar din care rămân amintiri preţioase. Unii oameni apar doar ca să ne strice mai tare ?! 

În tot răul e un bine şi în tot binele poate fi un rău...

Fiecare om are, de fapt, ceea ce merită şi atunci când ni se ia ceva, ni se va da înapoi ceva mai bun fiindcă merităm mai mult. Aşa îmi place să cred. Şi nu merită să te torturezi cu remuşcări şi învinuiri, pentru că te epuizezi aiurea şi oricum, mai devreme sau mai târziu, vei avea ceea ce ţi se cuvine. Cu timpul înţelegi că totul se întâmplă cu un scop, că nimic nu e la voia întâmplării.

Deşi azi ai impresia că ţi s-a luat tot ce aveai mai bun, ceva de preţ pentru tine, mâine îţi dai seama că cealaltă persoană nu era suficient de bună pentru tine ori pur şi simplu vezi lucrurile în altă lumină. E chestiune de timp. Într-un fel viaţa e compensatorie...

Nu cred că există om care să nu fi simţit măcar o dată în viaţa lui că a pierdut totul, că i s-a năruit lumea...şi totuşi, viaţa şi-a continuat mersul, indiferent de frământările lui. A găsit putere să se desprindă de trecut, să îşi vindece rănile şi să o ia de la capăt: în alte locuri, cu alte lucruri, cu alţi oameni, cu alte poveşti de viaţă.

După cum am mai spus, oamenii nu ne aparţin, de aceea nu-i putem pierde. Ei ne însoţesc o vreme pe drumul nostru, apoi se alătură altor oameni. Nu putem împiedica oamenii să plece, despărţirile fac parte din viaţă. Uneori nu ai ce face decât să-i laşi să plece, să le respecţi alegerea, chiar dacă doare ori ţi se face o mare nedreptate. Asta e viaţa. 

Şi eu am ales, de-a lungul timpului, raţional dar şi iraţional, cumpătat dar şi necumpătat şi am adunat regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite. La fel cum eu sunt un om supus greşelilor, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om cu calităţi şi defecte, un om visător cu destul de dese rătăciri, un om care a abandonat şi a fost abandonat, un om care a minţit şi a fost minţit, un om care a trădat şi a fost trădat, la fel şi cealaltă persoană are motivaţiile ei. Oamenii sunt supuşi greşelilor, rătăcirilor. Iar eu trebuie să înţeleg şi să respect asta. 

Vreau să trăiesc total, vreau să trăiesc cu pasiune...fără frică şi limitări, vreau să colecţionez momente de aur, clipe aurite. Iubesc ritmul alert născut din pasiune, încerc să fiu un om care îşi caută pacea interioară, un om care îşi caută echilibrul, care are nevoie de locul lui sub soare, de vise, de trăiri...un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

E riscant să laşi pe cineva să-ţi ajungă la suflet, e periculos, pentru că niciodată nu ştii ce îţi va face acel om odată ce va ajunge să-ţi cunoască toate secretele, toate ascunzişurile. De aici frica. De asta nu ne deschidem. Cunoaştem pe cineva superficial şi credem că ne-am îndrăgostit. Ne minţim pe noi înşine. Iubirea e pur şi simplu nebună. Nu are înţelegere cu raţiunea, iubirea apare unde şi cum te aştepţi mai puţin. Iar eu cred că viaţa fără iubire nu are sens, e anostă, e atat de frumos să te îndrăgosteşti, îţi colorează lumea, îţi dă putere, motivaţie. Deşi avem nevoie de timp ca să înţelegem ce e cu adevărat important în viaţă. De multe ori, marile iubiri par imposibile minţilor obişnuite. Eu cred că, viaţa, existenţa vrea iubire adevărată, lucruri autentice.

Şi prin celălalt devii conştient de fiinţa ta interioară. El devine un drum pentru a ajunge la tine însuţi. Cu cât dragostea este mai profundă, cu atât totul e mai profund, mai intens.

Love is life...

Ramâi neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Astfel, ştii încotro te îndrepţi.

După cum cântă şi Justin T.- What Goes Around...Comes Around

Momente...

Toate lucrurile strălucitoare se sting atât de repede şi nu se mai întorc vreodată...

Sunt unele experienţe ce nu pot fi descrise. Trebuie să le trăieşti ca să le înţelegi, să le simţi autenticitatea...dincolo de limitări, dincolo de raţiune, dincolo de cuvinte...

E o iluzie să crezi că viaţa are vreun sens ce poate fi descifrat, ne consumăm toate energia să ne convingem că există lucruri pentru care merită osteneala, ne luptăm să credem în lucruri care nu există, in ideal, în fantasme create de magnifica minte umană. 

Ne străduim vitejeşte, în fiecare zi, să ne jucăm rolul cât mai bine în această comedie numită viaţă. Ne spunem mereu că data viitoare vom fi mai pregătiţi, că nu ne vom mai lăsa surprinşi, înşelaţi, că vom şti exact cum să procedăm. O altă iluzie...viaţa e un şir de evenimente, întâmplări, timpul nu aşteaptă pe nimeni... there is a time for everything, there will be no next time..

Lumea, aşa cum e ea făcută în vremurile de astăzi, nu e pentru prinţese clar... 

Noi avem tendinţa să nu vedem mai departe de certitudinile noastre, de zona noastră de confort, nu ştim sau ne temem să privim profund în ceilalţi, care nu sunt altceva decât nişte oglinzi permanente ale propriei persoane. E greu să îţi păstrezi mintea limpede...

fool with dreams...totul cu moderaţie, inclusiv moderaţia!

Vremurile se schimbă. Generaţia noastră se confruntă cu un set complet diferit de reguli, pe care le respectăm după ureche şi le stabilim din mers. Divorţul este la modă, superficialitatea, imitaţia. Dragostea adevărată e mai rară ca niciodată. 

Trăim într-o junglă în care trebuie să ne descurcăm. Fiecare cu ce are, cu ce poate. Găsim posibilităţi variate, nelimitate, o inimă frântă nu mai reprezintă sfârşitul, ci poate fi refăcută cu uşurinţă, la infinit. În momentul în care apare o altă persoană care prezintă combinaţia potrivită de înfăţişare, stil şi, dacă avem noroc, bani. El sau ea va avea acel ceva, acel je ne sais quoi şi hocus pocus nu mai avem inima frântă, suntem aţâţaţi şi plini de dorinţă. De fapt, suntem din nou fermecaţi. 

Astăzi, îl căutăm mai degrabă pe Bărbatul Potrivit Acum decât pe Bărbatul Potrivit şi, în acest fel, un număr ameţitor de relaţii ia naştere. Dar, fiecare cu destinul şi norocul lui.

Prin urmare, viaţa nu este un basm dar, să recunoaştem, nu este chiar aşa de rea. Poate că va trebui să sărutăm o mulţime de broscoi înainte a ne găsi prinţul, dar...să săruţi broscoiul potrivit, în locul potrivit, în timp ce savurezi diverse experienţe, poate fi destul de distractiv...

De ce suntem atraşi de unii oameni aşa cum molia este atrasă de flacără, în timp ce alţii, fără un motiv anume, ne lasă la fel de reci ca resturile de mâncare de ieri? Aş vrea să ştiu. Cunoaşterea înseamnă putere. Dacă ştii la ce să te aştepţi, este mult mai uşor să faci faţă. În general, cam aşa e.

Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, iar femeile cu urechile. Dragostea adevărată nu înseamnă inimioare şi floricele, eu nu văd decât respect, loialitate, încredere şi răbdare. Asta îmi doresc. 

Ca să fiu sinceră, fără compromis nu prea merg lucrurile. Asta e, nu există soluţii simple la dilemele domestice, de vreme ce amândoi avem dreptul de a trăi sub acelaşi acoperiş în maniera în care ne simţim bine şi cu care ne-am obişnuit. Depinde de buna înţelegere a celor doi, de comunicarea fără oprelişti. Unde e voinţă, se găseşte o cale, ori soluţii la problemele existente.

E aiurea când ajungi în acelaşi punct în care ai mai fost, captiv într-un scenariu cunoscut, când te cerţi în legătură cu cele mai prosteşti lucruri, deşi încerci cu adevărat să nu o faceţi. 

Hm, suntem oameni, it’s complicated...te trezeşti dimineaţa plin de intenţii bune, promiţându-ţi că astăzi nu vor mai avea loc certuri stupide în legătură cu tot felul de prostii, precum cine a uitat să pună telefonul la încărcat, cine a băut ultimul strop de lapte, al cui e rândul să spele vasele, să ducă gunoiul, să deparaziteze pisica şi aşa mai departe. Ştiţi despre ce vorbesc; treburile acelea mărunte, obişnuite, fără importanţă, care nu au nimic de-a face cu adevăratul motiv pentru care vă repeziţi unul la gâtul altuia. Aceste altercaţii copilăreşti erodează bazele legăturii pe care aţi creat-o şi, prin urmare, ajungeţi să vă confruntaţi cu realitatea crudă. Este oare dragoste adevărată? Sau numai o nenorocită de imitaţie destul de reuşită? S-a schimbat ceva, undeva, cumva...triezi lucrurile şi alegi...

My own way...