Drumul iubirii...

Sunt momente în viață când crezi că nu mai poți trăi la fel niciodată. Că ceva s-a pierdut pentru totdeauna. Și poate că e adevărat. Simți că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Că toate celelalte sunt detalii cu care îți umpli viața, golurile, dorurile, iar ochii tăi sunt închiși pentru lume. E ca și cum tragi cortina între tine și restul lumii. Păstrezi comorile înăuntru ferite de ochii iscoditori și ai datoria să mergi mai departe. Dar nu simți că mai e loc pentru altceva.

Dar în cele din urmă, apare și schimbarea pe dinăuntru, atunci când ești pregătit. Te reînnoiești. Durerea se preface în tăcere iar tăcerea se preface și ea într-un dor întins cât un ocean, cu care te înveți să trăiești. După mâhnire vine un alt anotimp, alte trăiri, renașteri, devii un alt tu, mai pregătit pentru lume...suntem nevoiți să ne trezim din vise chiar dacă nu ne place lucrul ăsta...

Să vorbești despre un lucru atât de adânc și de gingaș precum iubirea e ca și cum ai încerca să prinzi un vânt vijelios. Poți simți stricăciunile pe care vântul e gata să le pricinuiască, dar nu e chip să-l încetinești. Avea dreptate cine a spus asta. E unul din lucrurile stranii ale vieții asupra cărora nu poți avea stăpânire și unul din lucrurile cele mai importante, definitorii, care te schimbă atât prin prezența cât și prin absența ei.

E ciudat cât de rupți sunt oamenii de adevăr, de realitate. Cât de mult se mint, se prefac, se joacă. Depășește înțelegerea mea tot ceea ce văd, ascult, simt. Lucruri care par plăcute sau bune și în care nu vezi nimic rău pot fi foarte dăunătoare și lucruri pe care ori le subestimezi ori nu vrei să le accepți, pot fi o binecuvântare. Ciudată chestie dar lucrurile nu sunt întotdeauna limpezi, deosebirile nu sunt mereu clare.

Mințile noastre temătoare nu ne lasă să vedem că viața e frumoasă și lumea-i un loc grozav ce așteaptă să fie descoperit, numai să știi să vezi și să ”trăiești”. Răul și binele trăiesc laolaltă, raiul și iadul sunt aici pe Pământ.

Acest ”eu” la care se rezumă totul și care e obsedant de pretutindeni mă obosește psihic. Tot ce însemni e de fapt un nimic atât de mare. Ne dăm atâta importanță și ne facem atât de multe iluzii. Fățărnicia îi face pe oameni fericiți iar adevărul îi întristează. Viața pare un mare clișeu câteodată. Specie stupidă.

În general, n-ar trebui să fim lipsiți de flexibilitate în privința niciunui lucru fiindcă să trăiești înseamnă să schimbi necontenit culorile. Prea multe dureri de cap sunt pricinuite de o simplă neînțelegere. Să se ponegrească unul pe altul e parcă a doua natură a multor oameni. În loc să-și vadă de treaba lor, își pierd vremea judecând în stânga și-n dreapta, născocesc lucruri, nasc și renasc bănuieli. Ce risipă inutilă de energie!

Numai dacă am privi cinstit înăuntru nostru, am trăi mai bine, am înțelege mai bine și ne-am bucura de liniște sufletească. Dar...

M-am convins de un adevăr: oamenii înguști la minte sunt oricum surzi orice te-ai strădui să le explici. Parcă urechile lor sunt înfundate și nu vor decât varianta lor să o țipe, nu contează ce. Acreli ce găsesc în orice motiv de ceartă. Atât.

Fiecare dintre noi suntem ceea ce suntem. Sau ce alegem să fim. Și toți suntem supuși schimbării, fie că vrem sau nu, că vedem sau nu. Ne luptăm de-a lungul vremii cu toate. E o călătorie plină de încercări atât cât existăm. Pasageri prin viață care ,de cele mai multe ori, nu știu să-și trăiască clipa frumos, să se bucure de tot ce există deja...

Știu că se află o armonie desăvârșită și un echilibru ascuns în tot ceea ce este, a fost și va fi în lume...

Călătorie în suflet...

Puterea iubirii poate face miracole. Indiferent despre ce iubire e vorba. Fiecare ”te iubesc” și fiecare mângâiere este minunată. Fiecare gest înseamnă ceva. Dragostea poate să facă minunată o viață  pe care alții ar crede-o monotonă sau cenușie. Suntem diferiți. Depinde ce simți tu că e adevărat în inima ta și ce îți încântă sufletul.  Iubirea ne ajută se deschidem ochii și să vedem cu adevărat minunile naturii care ne înconjoară. Trezește în noi emoții plăcute și calme și ne reamintește să ne bucurăm de lucruri mici și să le apreciem.

Un om echilibrat e un om fericit. Sau măcar împăcat cu sine. O persoană echilibrată privește lucrurile la adevărata lor valoare. Ea nu-și minimalizează și nici nu-și exagerează inutil emoțiile. Relațiile cu ceilalți sunt calme, cumva dă și primește simpatie și prietenie. Genul ăsta de persoană încerc să fiu. Și înclin să cred că liniștea și echilibrul se află în tine, în interiorul tău. Știu că nu există perfecțiune și că nu reacționăm întotdeauna cumpătat și înțelept dar măcar să îmi învăț lecțiile de viață la timp și să nu mă lovesc de același bolovan de ”n” ori.

Am învățat că nu merită să dai importanță atacurilor pentru că de multe ori izvorăsc dintr-o neînțelegere, din invidie sau pur și simplu dintr-o proastă educație. Nu poți schimba oamenii sau mentalitățile lor. Nu e nevoie de dramatizare ori lamentare inutilă care nu rezolvă conflictul creat.

E sănătos să știi să te controlezi atunci când situația o cere. E lucru mare să fii amabil și să-ți păstrezi demnitatea și calmul.

Mi-aș dori să dau dovadă de mai mult tact uneori, recunosc. De multe ori trântesc lucruri neplăcute în nas, ascunzându-mă sub pretextul sincerității. Când mă pun în locul lor, văd altfel lucrurile dar na...nu gândesc mereu limpede. Sub scut se ascunde sensibilitate de multe ori. Aș vrea să mă gândesc mai des și la ceilalți și la faptul că le pot răni sentimentele. Aș evita multe neînțelegeri.

Mi-aș dori ca atunci când vorbesc cu cineva, să fiu mai deschisă la minte și să-i accept punctul de vedere fără să mă aprind sau să simt nevoia să îi demonstrez că se înșeală. E clar că nu le știu pe toate și că mă pot înșela adesea. Și că dacă ascult pot afla lucruri noi și interesante. Vreau să las omu să se exprime dar nu știu..nu-mi iese mereu. Aș vrea ca pe lângă faptul că-l ascult cu adevărat, să nu judec și să nu mă apuc să dau sfaturi.

Doamne și să încetez cu generalizările când mă aflu într-o particularitate și e vorba doar de două persoane. Lucrurile diferă așa mult de la individ la individ. Nu-mi înțeleg încăpățânarea asta în a compara cu ceea ce știu sau cu ce a fost sau am trăit, văzut, simțit în trecut. Mă blochez în tipare, sabotez adesea lucrurile și detest asta. Îmi plac începuturile dar la ce urmează după..nu mai știu să reacționez. Chiar dau cu piciorul în găleată uneori.

Îmi doresc să nu devin prea ”mimoză” sau prea pretențioasă. Nu mă caracterizează asta. Nu știu ce mă apucă și de ce încerc uneori să pozez în ceva ce nu sunt. Vreau să mă arăt așa cum sunt cu mai mult curaj și asumare. Și să rămân cu picioarele pe Pământ.

Aș vrea să nu mă mai las influențată de temerile celorlalți. My life is my life. Inima mea știe mai bine. Să  nu accept ca gândurile negre sau pesimismul altora, să îmi decidă viața și trăirile. Să nu mă opresc și să-mi urmez calea. Am ochii însetați de frumos și de toate lucrurile pe care le pot descoperi în lume. Am sufletul însetat de momente în natură. De conectare. Vreau să fac lucrurile în modul în care decid eu că e bine pentru mine. Și să-mi păstrez libertatea. Iar libertatea înseamnă pentru mine mereu altceva. La fiecare vârstă are o altă semnificație...

Libertatea omului este partea divină din el.

Înstrăinare...

Simt uneori așa o atracție irezistibilă către impulsivitate și risc. Simt nevoia adânc în mine...să pășesc în afara cercului și nu știu de ce sau ce mă apucă. Uneori simt că mă joc cu focul și..îmi place. Nu pot sta liniștită. Nebunie.

Recunoaștem lucrurile bune din viață pentru că avem răul cu care să le comparăm. Dar dacă nu am avea parte și de lucruri rele cum le-am recunoaște pe cele bune? E o luptă continuă ca cea dintre rațiune și simțire, lupta continuă dintre bine și rău, lupta neobosită a contrariilor. Atâta timp cât lucrurile stau în balanță și echilibrează situația mai devreme sau mai târziu, e ok.

În unele zile, mă surprind privind ușor ironic, de la distanță, tot ce mă înconjoară. Capăt acea detașare ce mă face să mă raportez diferit la lucruri, să le percep diferit. E ciudată intensitatea și profunzimea asta a lucrurilor. Cum aceleași lucruri care te fac să vibrezi într-o zi, te lasă rece într-o alta. Cum se schimbă și se transformă unele lucruri. Cum aceleași vorbe dar spuse de persoane diferite au alt impact asupra ta. Cum unele cuvinte te ating,  iar altele deloc. Încă mă uimește complexitatea ființei omenești și ciudățenia înlănțuirii unor evenimente și cauzalități. Mi-e imposibil să descifrez până la capăt..undeva îmi prind urechile sau abandonez jocul.

Am descoperit o expresie în latină care îmi place tare mult: mutatis mutandis care se traduce prin a schimba ce este de schimbat. Esența rămâne aceeași indiferent ce formă șlefuită îi dai.

Mă minunez cum ne-au captivat rețelele astea sociale și ce impact au asupra noastră. Nevoia asta absurdă și neobosită de a atrage atenția, de a fi băgați în seamă, oricând, oricum, oriunde. Dependența de social-media, like-uri,  jocuri, iluzii, lucruri prefabricate ce creeaza o imagine distorsionată a realității. Povești și spălare de creiere. Ce păcat că mintea nu are firewall.

A fi mereu cu cineva înseamnă de multe ori să fii mai singur ca niciodată. Suspendarea reflecției, lipsa posibilității de a fi  singur cu gândurile tale, anihilează individualitatea și independența în mișcare și în gândire. Un individ ce nu e capabil să gândească și să acționeze singur e ușor de manipulat și prostit. Și așa se și vrea. Sub pretextul ”nu-mi place să stau singur/ă” se creează un vid de ființă. Ce să faci singur cu propriile gânduri? De ce să-ți pui întrebări și să chestionezi mediul înconjurător? Mai bine trăiești pe pilot automat și gândesc alții pentru tine. E mai comod și mai sigur, nu?! Observ cât de puțini au curajul singurătății, se feresc ca de ciumă, îi sperie ideea să rămână fie și cateva clipe singuri. Nu au nimic de gândit. 

Au senzația că sunt mereu conectați dar realitatea e că sunt absenți cu ochii și mintea în gadgeturi sau în te miri ce alte părți. Ei au nevoie să fie mereu în legătură cu cineva, care să-i și valideze social, să le valideze eventual orice alegere, orice gând. Supuși orbește la influența unui grup de care trebuie să aparțină. Binențeles există un lider de grup, frumos, de gașcă, în stare să dea tonul în tendințe și în ce e cool, în stare să gândească pentru ei și să vorbească pe înțelesul lor. Schimb finit de idei, lipsă de originalitate, implicare, expresii rudimentare. Au nevoie să fie în grupuri cât mai mari, cât mai zgomotoase, unde se urlă tot soiul de lucruri lipsite de esență sau importanță. Orice numai să nu se tacă. Aa și nici să nu ne ascultăm cu adevărat unii pe alții. Ce importanță are asta? Nu se face. Cine are nevoie de clarificări când EU ȘTIU CEL MAI BINE, EU MĂ PRICEP CEL MAI BINE, EU SUNT CEL MAI..etc.

Relațiile se reduc la o superficialitate maximă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. Aceleași gusturi, gesturi, expresii, haine trase la indigo, aceleași excursii, vacanțe, aceleași locuri de vizitat, același gen de distracție, aceeași muzică, aceleași lucruri facil de comunicat. De suprafață. Sindrom de turmă și comportament plastic. Totul prefabricat, anticipat, previzibil. Pf ce rețele de socializare. Aparențe pe care vor să le transmită, lucruri care vor să le creadă ceilalți, poze reușite, cadrul perfect, viața perfectă, bârfă, laude, minciună. Singurătate țipătoare și stridentă. Asta-i tot ce văd.

Deci să ciripim banalități zic. Să nu ne obosim prea tare. Să trăim din reflex și să gândim automat.

Pulbere de speranță...

Tot ceea ce-l face pe om să muncească și să se zbuciume se folosește de speranță.

Omului cotidian nu-i place să stea prea mult pe loc. Dimpotrivă, totul îl îndeamnă să facă ceva, orice, numai să nu stea și dacă se poate pe repede înainte. Poate că au dreptate cei care susțin că nu mai știm să iubim cu adevărat. Nepăsarea ne amorțește în simțiri...

Clădim relații pe care le transformăm în închisori și trăim împreună de parcă am fi legați la ochi. Întărim absurdul cu fiecare pas.

Supradoze de fericire și cădere în gol mă derutează enorm...

Porți cu tine un tablou ce ți s-a părut cândva perfect pictat și nu-i mai lași pe alții să te deseneze. Și nu știi ce te apucă. Vrei să protejezi rainbow splash-ul în culorile lui cele mai vii, și-l închizi într-un sertăraș al sufletului tău căci nu vrei să pățească nimic. Te lupți să-l imortalizezi în condiții perfecte și nu vrei să-l arăți la nimeni, trăiește în tine, în sufletul tău, îți contropește mintea dar timpul își spune cuvântul, intervine uitarea, nuanțele își schimbă forma, observi cum se șterge conturul și inima ți se strânge. Nu ai ce face. Sometimes we just have to let things go... Îți amintești iar că toate-s vremelnice și că fiecare își caută calea în viață și face ce știe mai bine la momentul respectiv.

Inima mea aspiră către mai mult și uneori parcă e în sevraj...

Îți dorești și tu ca fiecare, să colorezi o lume în culorile fanteziei tale și speri să alegi expresiile cele mai frumoase și să picuri soare în suflete...

Ce spun cuvintele atâta timp cât nu spun ceea ce simțim în interior?

Avem tendința să ne împotmolim, să dăm vina pe orice altceva decât pe adevărata problemă, cea care zace în adâncul sufletului nostru și ne roade. Uneori nu-i tocmai ușor să identifici problema și să recunoști lucruri, chiar și față de tine însuți. De multe ori, îngropăm în noi problemele adânc și ne mințim că suntem perfect în regulă, acoperind orice urmă care ne-ar putea da de gol.

Mă simt câteodată ca după o furtună. Mă simt de parcă mă pierd în iluzia nemărginirii mării, în peisajul fără formă fixă, în unduirea valurilor și parcă am senzația uneori că aceste valuri se prăbușesc peste capul meu. Și toate parcă mă trag în jos. Îmi fur timpul știu dar încă n-am învățat cum...

”Chiar și întâlnirile întâmplătoare sunt rezultatul karmei… Lucrurile din viață sunt predestinate de viețile noastre anterioare. Fiindcă, nici în cele mai neînsemnate evenimente nu există coincidențe.” (Haruki Murakami)

Un vârtej de frunze se așterne pe un suflet...

Cel mai mișto e să cunoști un om care vede viața așa cum o vezi și tu. Până într-un punct.

Totul depinde întotdeauna de unghiul din care privești lucrurile. O flexibilitate mai mare în gândire te avantajează, îți lărgește aria de cunoaștere, acceptare, certitudini oricum nu avem. Totul e ambiguu.

Uneori simt că am un ghimpe în mine și nu știu de unde mă lovește senzația asta enervantă. E acolo îl simt. Dar știu că logica sentimentelor e...ilogică. Mi se întâmplă să aflu niște chestii nasoale despre un om, să îl văd cum e și să îl disprețuiesc cumva, să-mi devină chiar nesuferit și totuși...să mi se facă dor de el.

Vraja asta cu care învălui un om e ca un drog. Tot ce îl făcea adorabil și aproape de sufletul tău pare desprins la un moment dat dintr-un alt film. Când vălul ți se ia de pe ochi și îl vezi exact așa cum e, când îi vezi limpede defectele și mediocritățile, ai impresia că ai un alt om în fața ochilor și chiar îți devine indiferent. Chiar dacă orice om are ceva frumos și bun în el (trebuie doar să cauți acel ceva), parcă nu ți se mai pare interesant și nu mai ești curioasă. Trecerea asta de la ceva cald la rece e wow.

Fiecare din noi suntem îngerii și demonii altora. Suferința e inevitabilă, face parte din viață, deși nu ne place și am vrea s-o evităm. Ea ne împinge să mergem mai departe, să ne dezvoltăm.

Nu poți pretinde de la oameni nimic. Adică poți dar nu e bine, tu o să suferi. Așteptările astea pe care ni le facem sunt pline de deziluzii la tot pasul, degeaba tânjești după ce îți pot da alții, nu va fi niciodată așa cum ai visat. De multe ori ești mai nefericit după decât înainte de a-ți dori. 

De fapt, foarte des ne sporim singuri durerea și suferința fiind prea sensibili, reacționând exagerat la lucruri mărunte și luând lucrurile poate prea personal.

Nu știu de ce dar avem obiceiul de a lua prea în serios lucruri neînsemnate și le exagerăm cumva importanța dar rămânem de multe ori indiferenți la lucrurile cu adevărat importante. Deși e subiectiv ce e important pentru fiecare individ, pentru oricine există lucruri care au efecte profunde asupra vieții noastre și implicații adânci. Cred că depind foarte mult lucrurile de modul cum reacționăm la situația dată. Orice depinde de viziune.

Răspunde cu zâmbete și pace în dueluri setate de orgolii, repune inima înapoi în funcțiune și manifestă înțelegere și compasiune. Totul este mai mult decât pare.

Suntem pulbere de stele poate de aceea uneori oamenii par să se dizolve în fundal...

Toamna asta aș picta tăceri...

Habar nu avem de unde am venit

Habar nu avem încotro mergem

Proiectați în viață ca niște crengi în apa ce curge la vale

Prinși în curent și descoperind pe drum...

Zilele se îngrămădesc și ele ca frunzele în vârtej

Noi sperăm mereu la zile liniștite

Dar avem în schimb curcubeu de trăiri...

Valurile vieții...

Ne place să privim valurile mării cum se duc. Acel du-te vino continuu al mării asemănător cu valurile vieții. Ne place să nu ne gândim prea mult.

De obicei nu știi să apreciezi ceea ce ai până când nu pierzi acel ceva. Sau până când acel lucru îți este luat de cineva. Avem impresia că toate durează la nesfârșit, că toate ni se cuvin sau că avem vreun drept asupra lor. Luăm lucrurile de bune și uităm să ne arătăm recunoștiința față de ele. Uităm de prezența lor dar dacă cineva îți fură acel privilegiu, pun pariu că îl vei aprecia de zece ori mai mult și îl vrei înapoi. Așa-i firea asta umană. Nu tocmai corectă, nu tocmai conștientă.

Şi eu care credeam că am învăţat până acum că cei în care îţi pui încrederea vor ajunge mereu să te trădeze, iar cei pe care nu dai doi bani și nu te-ai aștepta vreodată la ceva bun din partea lor, îți vor întinde o mână de ajutor și vor fi acolo pentru tine. Poate că sunt eu sentimentală dar tare ciudată e lumea în care trăim...

E ciudat cum o singură persoană te poate face să trăiești sute de senzații diferite...

Mi-am propus să încetez să-mi irosesc timpul cu pseudo-iubiri sortite din start eșecului. Să nu mai dau atâtea șanse și să încetez să le mai găsesc scuze oamenilor atunci când mă rănesc.

Câte minciuni sunt în jur...

Tare aș vrea să încetez să îi înzestrez în mintea mea pe oamenii cu care mă intersectez, cu calități pe care nu le au de fapt. Să-i văd exact așa cum sunt. Lași, imaturi, egocentrici, nehotărâți, narcisiști, goi sau cu nevoi exagerate de independență. Și eu, în loc să accept realitatea, mă mint aiurea singură că poate... Și mai zic de alții că-s imaturi. 

Visele mi se amestecă cu realitatea câteodată...

Nu există viață perfectă dar există momente frumoase, clipe de neuitat. Greu de redat în cuvinte. Poți să trăiești câteva ore atât de deplin ca pentru o viață întreagă. Poți să ai orice vârstă dar să nu fi trăit nici măcar o clipă cu adevărat. Căci nu ți-ai permis să-ți dai frâu liber, fără să-ți fie teamă de ce s-ar putea întâmpla. Poți să treci prin viață dar să nu simți niciun moment la adevărata lui intensitate. Să nu poți sau să nu știi să te bucuri de deplinătatea momentului. Sunt fericită că pot să simt și să mă bucur autentic.

Se întâmplă totuși, să mai ai și momente în care să te simți precum o fantomă ce rătăcește în visul altcuiva. Senzația aceea că zilele zboară pe lângă tine și tu ești doar un personaj. 

Momentele acelea în care ești pasiv și de care se alege praful, căci nu vezi cum trebuie.

Nobody knows what the hell they're doing.

Și oricum, cum poți omorî cuvintele?

Și te-ai dus, dulce fantezie...

Ieri...citeam și mă citeam. Rândurile păreau scrise de mine, desprinse din ce mi s-a întâmplat și ce simt. Când citești despre ce simți, când descoperi scrise trăirile care te încearcă, emoțiile, se mișcă ceva în tine. Nu obosesc să mă caut în adâncuri, să mă pierd în profunzime...

Mi-e dor de tine. Ritmul meu parcă e în valuri. Simt pustiul adânc în mine. Al meu corp se obișnuise cu căldura ta și acum e debusolat că nu te mai găsește. Vreau să îi spun timpului să mai stea. Să topească distanța sau să se piardă în zare. Să dispară tot. M-am rugat și altădată să ne dea timp și răbdare. Sincronizare. Nu a fost să fie. 

Mă sprijin pe o rază a soarelui...

Ridicare a privirii. Conexiune. O mică emoție, un fior mă cuprinde. Mă încrunt a confuzie. Vorbele îmi stau pe limbă aproape să iasă. Mă pierd în tine. Atracția mea e puternică, e dintr-o altă lume. Nu mă pot îndepărta. Este atât de frumos ce văd în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Un ochi de apă limpede în care se joacă lumina. Ascund atâtea mistere, aș avea atâtea să-ți spun. Cuvintelor le-ar lua prea mult ca să-ți transmită ce trebuie și să te întrebe ce mă mistuie... Nu o fac. Ești iluzia mea în culori sau poate...nu mai știu ce ești. Am amorțit privindu-te. Nimic legat de tine n-a pălit, a fost acolo tot timpul ascuns într-unul din cotloanele sufletului meu, oricât aș nega. Tu mi-ai scris pe trup. Mi-ai deschis odată cu lăcașurile de lumină din suflet și pe cele întunecate. Mereu se întâmplă așa. Îndoiala era acolo, doar ai scos-o la suprafață. Mi-am pierdut credința odată cu tine. Măcar la asta ne-am sincronizat. Te-am avertizat că nu vreau să mă ții și să te țin mai strâns decât am putea suporta. Nu m-ai ascultat cu adevărat niciodată. Întunericul tău mi-a acoperit lumina. Nu e doar vina ta, eu nu am fost pregătită. Tânjesc după esența ființei tale dar sper să descopăr o alta mai fascinantă ca tine, să te las în urmă. E grea renovarea. Începuturile încă îmi par tentante...

Miez fragil îmbrăcat în armură tare. Prin sângele meu curge parcă însuși sufletul. Oamenii ajung cu greu la sufletul meu însă când o fac...greu mai ies de acolo. Simt așa de mult și totuși, las așa de puțin să iasă la suprafață. Dacă aș fi fost artistă mi-aș fi revărsat întreg conținutul interior în artă. Viața mea interioară e așa de bogată încât izvorul de inspirație ar fi curs firesc continuu. Poate că aș fi încântat măcar priviri, aș fi redat povești frumoase pentru oameni mari. Freamătul interior poate s-ar fi limpezit în exprimare materială și nu ar mai fi fost momente în care să mă pierd în mine.

Îmi doresc tare mult să cresc frumos, să evoluez spiritual, să-mi depășesc defectele care îmi dau mult de furcă.

De ce sunt oamenii atât de contradictorii?

E o fată bună, e un băiat bun. Clișee. Cine spune? Cine știe adevărul? Nu poți fi într-un singur fel, nu ai cum. Fierbinte și rece, foc și gheață, contexte, situații, variabile.

Mă întristează faptul că mulți dintre noi am înlocuit pasiunea cu raționamentele. Le-am înlocuit cu moliciunea, indiferența și sfântul cult al comodității. Continuăm să stingem originalitatea și să nu fim deloc implicați atunci când celălalt ni se destăinuie. Fericirea e alta pentru fiecare. Asta e. Iar pe oamenii ”altfel” pe care îi ador, îi întâlnesc rar și greu. Aș vrea o resetare. M-aș teleporta pe o insulă pustie uneori...

Îmi place să meditez adâncind aspecte ale vieții de care ceilalți nu sunt conștienți sau nu vor să le răsfoiască. Mă animă găsirea căii în viață, îmi place să pun întrebări și să descopăr.  Și să construiesc pe marginea răspunsurilor. Dar văd cât suntem de diferiți și cât de subiectiv e totul. Și că de fapt, nu știu cum e mai bine și oricum nu-s bune sfaturile pentru cel care nu vrea să audă. Oricum nu îmi plac cei care fac paradă cu informațiile lor și nu vor să ajute ci doar să demonstreze că ei știu și fac mai bine.

Am început să prețuiesc momentele când întâlnesc un tip cu care pot pur și simplu să vorbesc ore în șir, să râd, alături de care mă pot bucura de diverse lucruri. Prețuiesc oamenii care au curaj să spună ce gândesc , cei care sunt în stare să-și dorească lucruri și sunt gata de acțiune. Îmi plac oamenii care sunt ei înșiși, naturali, împăcați.

Și te-ai dus, dulce fantezie, pe al lumii val. Și te-ai cufundat în stele și apoi te-ai ascuns în nori, ai dansat pe o muzică nesfârșită și copleșit te-ai lansat în rătăciri...fluturele meu venit din amintiri.

E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră. - Jules Renard

Gânduri târzii...

Creşti sperând ca încă nu ai făcut marea descoperire, că poate încă nu ai aflat adevărul esenţial, soluţia perfectă a tuturor problemelor, comportamentul adecvat tuturor situaţiilor. Mereu îţi spui că mai ai timp... Chiar şi când vezi că totul devine pe zi ce trece tot mai îndoielnic, lucrurile devin iritante şi plictisitoare, tu tot speri că nu ai ajuns încă...unde trebuia, la miezul lucrurilor. Îţi spui că nu se poate să fie doar atât, totul trebuie să merite, să capete sens. Toţi te-au minţit?

Descoperi că totul e iluzoriu, că nimic nu are de fapt sens sau logică, lucrurile nu au o finalitate potrivită sau cea aşteptată, deznodământul este şi el în ceaţă. Îţi spui că poate sunt o sumedenie de lucruri grozave de care nu ai auzit încă, poate sunt ascunse...sigur faci tu ceva greşit.

Eşti prins într-un val de inerţie. Te mişti , te laşi purtat de vânt, de curent sau ce o mai fi. Constaţi că de fapt, nu ajungi vreodată undeva. Nu ai o traiectorie clară, din puctul A în punctul B. Evoluţie-regres. Dar te bucuri de ce este, de călătorie dacă poţi, încerci să înveţi...

Subconştientul meu are logica lui, nu neapărat uşor de înţeles. Uneori mă doare mintea. Fiecare persoană a crescut şi a  fost educată într-un mediu cu reguli şi concepţii proprii de viaţă. Prin introspecţie, analizezi comportamentul celorlalţi, percepţiile tale, fiind şi o metodă de auto-observare a ta în raport cu ceilalţi.

Observ de exemplu că, sacrificiul şi compromisul stau la baza familiei în societate. O femeie care nu ştie să lupte pentru ce vrea în viaţă sau este în fiecare zi convinsă verbal sau fizic că nu este bună de nimic, că nu ştie diverse, nu va reuşi să se impună în vreun fel, respectul de sine fiind aproape inexistent, se va supune voinţei altora. 

În România se pune foarte puţin accent pe descoperirea de sine sau pe dezvoltare personală, indiferent că eşti bărbat sau femeie. Femeile cu atât mai mult, ar trebui să-şi acorde timp să se cunoască şi să înveţe să fie ele însele înainte de a se arunca în relaţii serioase, mariaje. Să înveţe să iubească, să se iubească pentru ceea ce sunt, ştiu, sau au realizat, să înveţe să scape de prejudecăţi ce nu le lasă să fie fericite şi să-şi bucure sufletul. Ar fi mult mai multă bucurie în jur, mai mulţi oameni frumoşi, armonie, o conştientizare mai limpede a lucrurilor, responsabilizare. Când te umpli de viaţă dăruieşti mai mult. La fine, am trăi cu toţii mai bine.

Dacă eşti într-o relaţie nu înseamnă că trebuie să-ţi pierzi propria identitate, să te pliezi pe nevoile celuilalt, iar de cele personale să uiţi. Să fii preş nu-i de apreciat. La fel cum dacă te căsătoreşti nu înseamnă să renunţi la tine, să te transformi într-o femeie supusă bărbatului, ducând o viaţă anostă de casnică. Roboţi vii în aceeaşi casă, la aceeaşi masă. Să fii gelos şi posesiv nu dovedeşte nimic bun. Şi copiii mici sunt cu jucăriile lor. Scenariul poate fi diferit, totul depinde de alegerea fiecăruia...

Mă irită femeile care nu se străduiesc să îşi depăşească nici măcar un pic condiţia şi în schimb sunt gata mereu de atac şi critică. Fac întotdeauna pe victimele, se dau veşnic neînţelese şi neapreciate just. Au permanentă nevoie de atenţie şi confirmare. Sunt sătulă de femeile care au mereu impresia ca toată lumea are ceva cu ele!

Mă enervează femeile care au impresia că statutul de femeie măritată le rezolvă toate problemele existenţiale. Cerutul în căsătorie şi logodna mi se par aşa nişte clişee. Nişte chestii lipsite de temei, inutile. Un statut ar trebui să-l obţii prin forţe proprii, nu printr-o căsătorie. Astea-s alte probleme de mentalitate şi educaţie... 

Mă irită nesimţirea şi nepăsarea şi femeile care stau cu ochii-n televizor urmărind tot felul de emisiuni sau seriale imbecile, şi nu citesc altceva decât cancanuri şi literatură chick-lit. Mă înfurie cele care se dau culte şi educate doar ca să impresioneze iar când deschid gura demonstrează contrariul. Mă enervează femeile care vorbesc doar ca să nu tacă...

M-am săturat de femeile care cred că le ştiu şi le-au văzut pe toate, care cred tot ce aud sau văd. Nu se justifică niciodată de ce "ele" se cred cele mai cele. Femei prefăcute şi pline de prejudecăţi imbecile.

Mi-aş dori ca în loc de a arăta cu degetul şi a împleti bârfa, să văd mai multe femei demne, cu preocupări ceva mai interesante. Femei cărora le place să citească, să afle, să fie curioase să descopere culturi şi oameni noi şi lucruri interesante ce le pot diversifica conversaţiile şi îmbogăţi bagajul cultural. Mi-as dori ca distractia la noi sa nu insemne multa bautura, gratare, replici obosite si buriceala. 

Mi-as dori sa existe mai multi din cei care traiesc altfel, mi-as dori ca oamenii sa invete sa asculte mai atent, sa invete sa citeasca printre randuri si sa vada dincolo de suprafata. Sa stie ca dragostea poate fi bazata pe o prietenie sincera si de durata, ca se poate si altfel.

Mi-ar plăcea să întâlnesc mai des femei care se respectă şi ştiu să aleagă ce e bine şi potrivit pentru ele. Îmi plac femeile care nu se bazează pe concepţia că viaţa de femeie e incredibil de grea şi presupune o serie de obligaţii, renunţări şi sacrificii, mai puţine bucurii şi momente pentru tine. Un dram de linişte şi răsfăţ. Mulţi nu vor înţelege că nu avem stăpân pe lumea asta, că avem o singură viaţă, un cumul de momente.

Ne cramponăm prea mult de "gura lumii" şi ne scăldăm în ipocrizie şi negare...

Imaginează-ţi că eşti într-o barcă şi se scufundă într-o apă cu rechini. Cum te salvezi?

Răspuns: Te opreşti din imaginat.

Uneori te saturi..

...Nu, simţea ea, asta era viaţa adevărată, şi, dacă nu mai era la fel de curioasă şi de pasională ca altădată, acest lucru era de aşteptat. Ar fi  nepotrivit şi lipsit de demnitate ca prieteniile şi iubirile să aibă la o vârstă ceva mai matură, ardoarea şi intensitatea celor din perioada adolescenței.

Să se îndrăgostească la fel ca atunci? Să scrie poezii, să plângă auzind o melodie pop sau o baladă? Să tragă lumea după ea ţinând-o de mână, să se entuziasmeze de orice gest sau mesaj, să petreacă o zi întreagă alcătuind o compilaţie, să întrebe tot felul de lucruri tâmpite care nici măcar nu contează sau nu o interesează? Să se mai amuze făcând pozne, să mai vâneze povești romantice de tot felul, să mai sublinieze chestii siropoase ? Dacă în ziua de azi ai cita din Bob Dylan, Shakespeare sau, Doamne fereşte, Gandhi, celălalt ar zâmbi politicos şi s-ar da repede înapoi, şi cine ar putea să-l condamne?

E ridicol, la o anumită vârstă, să aştepţi ca un cântec, o carte sau un film să-ţi schimbe viaţa. Nu, nu mai era cea de altădată. Știa mai multe, anticipa lucruri. Nu, totul se echilibrase şi se domolise acum, şi viaţa se desfăşura pe un fundal general de confort, satisfacţie şi familiaritate. Oarecum. Nu aveau să mai fie acele suişuri şi coborâşuri care îţi macină nervii. Spera. Prietenii pe care îi avea acum urmau a fi  prietenii ei şi peste cinci, zece, douăzeci de ani. Poate. Nu se aştepta nici să devină substanţial mai bogată, nici mai săracă. Acolo..să fie bine. Liniștită. Se aştepta să rămână sănătoşi cei dragi o vreme cât mai îndelungată. Cu destule spații libere de completat dar cu multă răbdare și speranță... în căutare de lucruri care să conteze pentru suflet. Fericită dar nu copleşită de fericire. Îndrăgostită...de viață. În căutare de răspunsuri...

„Trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima“ – sfatul tradiţional. Dar, pe bune, cine are energie pentru aşa ceva? Dacă plouă sau te simţi prost dispus? Dacă ești obosit sau inima te doare? Pur şi simplu, nu e practic. E mult mai bine să încerci pur şi simplu să fii bun, curajos şi îndrăzneţ, şi să schimbi ceva. Nu chiar să schimbi lumea, dar măcar puţin în jurul tău. Să te duci cu pasiune la muncă, sa creezi, să fii inventiv şi să munceşti să faci... ceva. Să tot încerci să devii o versiune mai bună a ta. Poate să schimbi vieţi prin artă. Să îţi preţuieşti prietenii, să îţi respecţi principiile, să trăieşti cu pasiune, din plin şi bine. Să experimentezi lucruri noi. Să dăruiești, să te deschizi spre lume. Să iubeşti şi să fii iubit, dacă ţi se iveşte şansa. Dar nu în fiecare zi. Mai ai nevoie de pauze, de perioade de renovare, de ”dolce far niente”.

Pur şi simplu toate chestiile astea psihologico-motivaţionale, te inspiră poate da nu îţi schimbă viaţa, aşa cum pretind unii autori. Practica e mai grea. Uneori toate „inspiraţiile” astea sunt de-a dreptul enervante, placă pe repeat, când frustrarea e cât casa şi te întrebi bun ok dar mie de ce nu mi se întâmplă nimic extraordinar sau wow, căci am încercat și nu-i corect aia sau cealaltă? Când începi să compari e clar nu mai ești zen. Am citit multe cărţi de dezvoltare personală, de psihologie, şi toate `magiile, secretele, tipsurile`, nu înseamnă că sunt neapărat adevărate, sau cei care se dau drept modele nu sunt deloc ”modele”. E gargară și chestiune de marketing. Doar totul se învârte în jurul banilor nu? După cum am mai zis, nu funcţionează aceeaşi metodă pt toată lumea, suntem diferiţi, trăim în lumi diferite. Sunt poveşti şi poveşti. Nu există leacuri miraculoase, reţete perfecte, cheia succesului, etc. Deci să ne înţelegem, nu credeţi 100% nimic din ce vedeţi, citiţi, auziţi. Nu există garanţii pentru absolut nimic, pot funcționa sau nu, toate sunt interpretabile. Folosiţi-vă logica și puneți-vă voința la treabă!

Nici pe Pământ, nici în aer...

La început era o senzație stranie. De câte ori îl vedeam, ceva dinlăuntrul meu își întindea brațele către el. Simțeam că-l înțeleg perfect deși nu i-o spuneam. Era ca și cum mi-ar fi întins o oglindă: ia-te și privește-te! Știam cum se simte, de ce și ce ar avea nevoie. Știam ce cuvinte așteaptă de la mine dar ele nu vroiau să iasă decât sub forme arțăgoase și șlefuite. Simțeam când avea nevoie de încurajare dar ceva mă bloca. Îi înțelegeam până și critica-atac, teama de refuz și de eșec. Era doar un alt scut...de duritate, construit din teamă. Sunt familiară cu scuturile. Ele sunt ca puzzle-urile...piesă cu piesă ajungi la ceva, vezi ce îți scapă la prima vedere. Fiecare piesă - indiferent cât de mică sau insignifiantă e importantă pentru imaginea de ansamblu.

Totuși, deși simțeam toate astea nu reușeam să găsesc calea...către el. Privind retrospectiv nu știu dacă nu cumva am alergat după o vară veșnică - mincinoasă, atrasă ca de un miraj, fără a vedea semnele.

Trăiam pe culmea unui munte de contradicții...
Am vrut să-mi ţin sufletul să nu se aproprie de al tău, însă nu mi-a ieşit...

Lucrurile despre care nu poți vorbi, pot fi spuse prin tăcere, pot fi simţite. Uneori, lucrurile pe care nu le rostești sunt cele mai grăitoare.

Nu știi niciodată când te trezești mușcat de ceva bine ascuns până atunci sau acel ceva îți macină măruntaiele din tine. Îţi activează vechi răni de care ai uitat şi de acolo tendinţa de a da bir cu fugiţii sau de a blama.

Între noi nu mai era nimic romantic. Ne făceam prea multe scenarii în cap amândoi. Între noi planau vorbe nespuse, acuzații neformulate, o tensiune tacită și vinovată ce prevestea sfârșitul... Ne era oarecum teamă să spunem ce gândim. Sau cel puțin amânam momentul.

Poate că ţi-am cerut prea mult şi nu ai ştiut să exprimi..sau ţi-a fost teamă. Dar sunt aşa sătulă de instabilitate şi oameni care nu ştiu de fapt ce vor. Contradicţii. Una spun şi alta fac. Sunt sătulă de ceaţă, am nevoie de lucruri frumoase, clare, asumate. Poate că ai stat prea multă vreme în întuneric şi lumina din mine te-a panicat. Nu ai ştiut să o interpretezi cum trebuie...

Când am început cu aruncatul vinii, vorbele s-au transformat în reproșuri și dispreț. Nu credeam în toate reproșurile pe care ni le aruncam dar...nu ne mai puteam opri. Îmi pierdusem cumpătul și toate vorbele nespuse la timp s-au transformat în otravă.

La finalul zilei, ai fi zis că suntem doi supraviețuitori ai unui duel pătimaș, în care fiecare l-a rănit pe celălalt fără să vrea. Ne aruncam pe amândoi într-o uriașă furtună și apoi suportam consecințele...

Dragostea e roasă de repetiție, obișnuință, saturație...

Să ne acordăm timp, îmi spuneam. Însă cu cât timpul trecea, cu atât parcă greșeam din ce în ce mai mult. Încrederea pe care i-o puteam acorda se topea ușor, odată cu îndoielile...

Este oare cinismul de orice fel o mască pentru neputința de adaptare, o formă de disprețuire, de revoltă?

Capul meu e doldora de întrebări...
Tu asculți cu urechile dragul meu, nu cu inima. Dar inima are rațiunile ei, care nu au nicio legătură cu rațiunea însăși. Tu te gândești la tot ce ai putea pierde, eu mă gândesc la intensitate și mă bucur de fiecare zi în parte. Povestea adevărată e cea din sufletul tău.

De ce să aștepți descompunerea sentimentelor, inevitabilele certuri, înjosiri, de ce să te cobori în mocirlă când poți pune capăt, poți rupe? De ce să aștepți mușcături de șarpe și să nu isprăvești când simți curentul rece?  Viața e prea prețioasă pentru a fi pierdută.

Avem nevoie de puțină nebunie, de un pic de dezordine, de o scânteie care să ne scoată din cotidian, în viața noastră. Asta face totul mai interesant. Plasa de siguranță e doar o frână. Vrei certitudini și nu îndoieli, vrei rezultate și nu experiențe dar...numai din îndoieli se pot naște certitudini și numai din experiențe ai rezultate. Nu cred că există un plan bine judecat, totul este hazard. De ce nu poți accepta lucrurile așa cum sunt prin natura lor, veritabile? 

Sunt tristo-furioasă. Totul este așa complicat în relațiile interumane. Credeam că lumea e un loc minunat, populată de mulți oameni buni, extraordinari, care merită totul. Credeam că omul potrivit e aproape de tine și nu e greu de găsit un partener compatibil cu tine, existând varietate, având de unde alege, poți ușor înlocui pe oricine și poți umple spațiile libere. Oare?! Atunci de ce atâția oameni rămân singuri sau se complac în relații mediocre? Vrem, cerem, râvnim când de fapt avem ”totul”, veșnic nemulțumiți și ingrați. Să nu ne scape nimic. Alergăm tot mai mult după iluzii...

E ușor să devii un pesimist pe care nu-l mai entuziasmează nimic...

Oare dragostea nu-i decât drumul care duce la cucerire, după cum filozofia nu-i decât drumul până la aflarea adevărului? 

Suflet de copil unde te-ai ascuns tiptil-tiptil?...